Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Vă invităm să citiți un pasaj din cartea "Duhovnicul Închisorilor" în care părintele arhimandrit SPir

În lavră am rămas doar cîteva zile. Semion, vizitînd toate sfinţeniile oraşului Kiev şi luîndu-şi rămas bun de la mine, se îndreptă spre casă. Eu am rămas în Kiev. Am mai stat cîteva zile în lavră, rugîndu-mă fierbinte lui Dumnezeu, apoi am hotărît să merg pe jos pînă la Odessa, iar de acolo la Sfântul Munte.

Era pe la începutul lui iunie. Mergeam mai cu seamă pe lîngă calea ferată, de teamă să nu mă rătăcesc cumva. Mergeam de unul singur. Trebuie să spun că, pe parcursul întregului drum, din Kiev la Odessa, m-am simţit învăluit de acest ocean nemărginit al dragostei lui Dumnezeu pentru mine. Trebuie să spun şi faptul că iubirea lui Dumnezeu poate fi simţită doar cu iubirea inimii către El. O, cît e de bine să-L iubeşti pe Dumnezeu! Nu voi uita niciodată aceste zile de aur ale vieţii mele!

Dimineaţa devreme, pînă la răsăritul soarelui, porneşti la drum. Ţi se face dintr-odată sufletul atît de uşor! Grîul, ovăzul, secara se leagănă, ca o mare, ba într-o parte, ba în cealaltă, ciocîrliile cîntă, rîndunelele se-nvîrt în preajma ta ca într-un foc de artificii, iar tu păşeşti, ca un stăpîn, călcînd de pe un picior pe altul peste acest minunat covor de iarbă înmiresmată şi moale.

O, minunate sunt lucrurile Domnului! Erau zile şi nopţi cînd mă mistuiam cu totul în dragostea pentru Dumnezeu. Fiecare bucăţică din sufletul şi din trupul meu era cuprinsă de dragoste faţă de Hristosul meu. Numai auzul cuvintelor „Hristos” sau „Dumnezeu" mă transformau pe loc într-o făptură nouă. Aveam pe atunci cu mine o Evanghelie rusească. Mă opream zilnic printre holde, mă aşezam undeva pe nisip sau pe vreun dîmb, acoperit de verdeaţă, şi citeam această Carte Dumnezeiască.

Citind-o, căpătam o asemenea stare „solemnă a sufletului, încît lăsam Evanghelia şi mă apucam de rugăciune. O, cât de aproape era Hristos de mine atunci! Îl simţeam în mine, Îl simţeam în toate formele naturii. Totul parcă mi-ar fi grăit: Hristos este în mine.

Aşa vorbeau cîmpiile, pădurile, ierburile, florile, pietrele, rîurile, munţii, văile şi, în genere, toată făptura! Totul devenea templu al Său, lăcaş al Său. Nu exista lucru, mare sau mic, curat sau necurat, în care să nu simt prezenţa Domnului meu. Mi se părea atunci că doar în păcat nu este Hristos, iar toată lumea şi toată făptura este templul şi purtătorul Lui. Erau zile în care de la această dragoste a mea îmi pierdeam pofta de mîncare şi nu mîncam, şi nici nu beam nimic.

Mergeam aşa odată prin pădure şi am văzut o capră sălbatică şi un ieduţ, şi nu am putut merge mai departe, mi s-au tăiat picioarele. Cu mare greutate am reuşit s-o iau într-o parte, am căzut în genunchi şi iar s-a revărsat rugăciunea mea către Dumnezeu, şi am rămas cîteva ore ţintuit locului.

Aceste zile de călătorie spre Odessa au fost cele mai încîntătoare din viaţa mea. Au fost în acea vreme şi nopţi luminonse. Petreceam deseori nopţi întregi într-un triumf al duhului. Dormeam cel mai des în cîmp. M-am întîlnit odată însă cu un poliţist. Acesta m-a întrebat cine sunt şi de unde, şi mi-a cerut actele. Aflînd că mă îndrept pe jos spre Muntele Athos, mai că nu s-a prăpădit de rîs. Apoi m-a dus la el acasă. Aici m-a interogat a doua oară, însă fără a mai ride şi, auzind acelaşi răspuns, m-a servit cu ceai, mi-a dat douăzeci de copeici şi m-a lăsat în drumul meu. Mi-amintesc că din acea zi nu am mai dormit decît sub cerul liber.

Trebuie să spun că în acea perioadă evitam întîlnirile cu oamenii. Se întîmpla să nu pun nimic în gură cîte două-trei zile, însă mă simţeam sănătos şi voinic. Peste cincisprezece zile am ajuns, într-un sfîrşit, la Odessa. Cum, numai apropiindu-mă, am văzut marea (nu o mai văzusem pînă atunci), sufletul mi se transformă iarăşi intr-un izvor de bucurie. Mă uitam printre lacrimi la mare şi şopteam: „Doamne, Tu le poţi pe toate, du-mă şi pe mine la Athos!” Cînd am ajus în oraş, în primul rînd am întrebat unde este metocul Mănăstirii Sfîntul Panteleimon. Mi s-a arătat şi am luat-o intr-acolo.

Cînd am ajuns, un vagabond, văzînd cã-s băiat de la ţară, mi-a smuls şi ultimul sumănel pe care-l aveam şi dus a fost. Nu i-am zis nimic, cu toate că-mi părea rău de sumănel. Mă înfăţişez astfel monahilor, iar aceştia, văzîndu-mă aşa un pui de bogdaproste, m-au luat la întrebări. Cînd au aflat că vreau să merg la Athos, unii au început să rîdă, iar alţii mă priveau ca pe un puştan scrîntit. Doar unuia dintre ei i s-a făcut milă şi mi-a spus cum stau lucrurile la modul serios: din cauza vîrstei mele fragede şi apoi din cauză că am fugit de la părinţi, chiar de aş avea bani şi acte, nu aş putea ajunge pe Athos.

Aceste cuvinte m-au lovit ca un trăsnet. Am început să plîng. Veni noaptea. De tristeţe, nu puteam nici să mănînc, nici să beau. Cînd toţi pelerinii se culcară, am ieşit din încăpere şi am început să-mi vărs durerea în rugăciune. În zori am intrat din nou în camera în care îmi era rezervat şi mie, ca pelerin, un loc de dormit. M-am culcat. În vis am văzut icoana Sfintului mucenic Panteleimon. Dimineaţa m-am trezit şi am plecat în oraş să-mi caut ceva de lucru. Oricui mă adresam, toţi mă întîmpinau cu hohote de rîs, şi lacrimile nu mai conteneau să-mi brăzdeze obrajii.

Nu mai ştiu pe care stradă s-a apropiat de mine un domn, îmbrăcat destul de elegant şi, văzîndu-mi lacrimile, m-a întrebat: „De ce plîngi, băiete, atît de tare?” I-am povestit totul cu de-amănuntul, cum am plecat de la părinţi, cum am ajuns pînă în acel loc şi încotro vreau s-o iau mai departe. Ascultîndu-mă, domnul mă luă cu sine acasă, se aşeză la masa de lucru, unde scrise pentru mine o cerere adresată capului oraşului, un oarecare Zelionîi, şi mi-a poruncit să-mi bag toate documentele în această cerere şi să le prezint cît mai repede adresantului.

Zis şi făcut. Cînd m-am înfăţişat la primarul Zelionîi, acesta a izbucnit în rîs, mi-a luat cererea şi, citind-o, l-a chmat prin telefon pe egumenul metocului Sfîntul Panteleimon. Cînd egumenul a sosit la primar, acesta a arătat cu degetul spre mine şi i-a poruncit să mă trimită pe contul mănăstirii pe Sfîntul Munte Athos.

Doamne, de cîtă bucurie se umplu inima mea atunci! Nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru această mare milă. 

(Arhimandrit Spiridon - Duhovnicul Închisorilir, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 33-41)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești