Nașterea Domnului

Nașterea unui om nou (I) - Pr. Arsenie Boca

Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație. Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:

citește mai departe

Nașterea unui om nou (II) - Pr. Arsenie Boca

Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.

citește mai departe

Cine se naște în Betleem? - Pr. Arsenie Boca

Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.

citește mai departe

De ce era nevoie de o stea, dacă magii ştiau locul naşterii

Ca să le fie arătat şi Pruncul. Asta n-o ştiau! Casa nu era mare; iar Mama Pruncului era lipsită de strălucire şi necunoscută. Trebuia, deci, ca steaua să-i ducă chiar la locul unde S-a născut. De aceea, îndată ce-au ieşit din Ierusalim s-a arătat steaua şi nu s-a oprit înainte de a ajunge la ieslea naşterii. Minunea a urmat minunii.

citește mai departe

Naşterea Domnului în cele 4 Evanghelii

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.

citește mai departe

Omenirea nu va fi salvată niciodată de un politician

Toţi avem probleme şi nemulţumiri. Nu există ţară-n lumea această care să spună că populaţia ei trăieşte într-o societate perfectă. Ne confrutăm toţi cu fel de fel de constrângeri, începând de la slăbiciunile noastre până la greşelile celor din jur care ne afectează în mod direct.

citește mai departe

Diferenţa dintre icoana naşterii Domnului şi tabloul religios al naşterii

Pe întinderea golaşă a unui munte stâncos, presărat ici-colo cu smocuri de iarbă, un furnicar de persoane, deopotrivă cereşti şi terestre, se agită în jurul unei peşteri scobită în piatră. Înăuntrul acesteia, două dobitoace - un măgar şi un bou – îl „asistă” pe Cel de neîncăput, circumscris miraculos în făptura gingaşă a unui prunc înfăşăţel.

citește mai departe

Generalizarea Crăciunului

"Pe pământ pace! Între oameni binevoire!" este o urare comună care se poate găsi pe felicitările din timpul Crăciunului. Acestea sunt, desigur, cuvintele ce au fost cântate de îngeri la Naşterea Domnului în Betleem (Luca, 2,14). Deasemenea, este o frază care permite diverse interpretări.

citește mai departe

Ce-i în peşteră ?

Peştera Bethleemului seamănă cu Peştera Iadului, în care Hristos se coboară la moartea Sa. De asemenea seamănă cu spaţiul încadrat de pietre în majoritatea icoanelor ce înfăţişează Botezul Domnului.

citește mai departe

De ce s-a născut Hristos în sărăcia lucie a unui grajd?

Să fie nașterea lui Iisus într-un grajd doar un fapt banal? Doar o coincidență nefericită? Oare nașterea din acest loc să nu aibă și înțelesuri mai adânci?

citește mai departe

Prin nașterea Sa, Iisus dovedește lumii că este Dumnezeu

Cu toții am învățat, cu toții știm și cu toții vedem că istoria lumii și trecerea timpului se măsoară după două coordonate simple și clare: ”Înainte de Hristos” (î. Hr.) și ”după Hristos” (d. Hr.) . Există și varianta seculară a acestor două coordonate, altfel spus ”înaintea erei noastre” ( Î.e.n.) și ”era noastră” (e.n.) dar lucrul acesta nu schimbă cu nimic evenimentul care a produs împărtirea timpului în două, oricum am face prescurtările: nașterea unui anume Iisus, într-un grajd de vite!

citește mai departe

"Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea."

Fulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.

citește mai departe

Naşterea Mântuitorului sau reînnoirea lumii, nicidecum sfârşitul ei

...Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară.

citește mai departe

Hristos se naşte pe pământ în fiecare zi

Uitându-ne la agitaţia ce se creează în fiecare an în preajma Crăciunului, avem certitudinea că şi astăzi, ca şi atunci, omul freamătă după orice, numai de primirea lui Hristos nu se frământă. Şi credem că nicicând nu a fost altfel.

citește mai departe

Un tânăr român, aflat recent în călătorie în Franţa se declara mirat de faptul că în bisericile ortodoxe occidentale (în special în cele ruseşti) credincioşii se împărtăşesc în număr mare şi des. El vedea în această practică o influenţă a catolicismului sau a protestantismului. Această viziune asupra lucrurilor este inexactă din mai multe puncte de vedere.

În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru «pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi», o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică. Tertulian scria: «Creştinii ating în fiecare zi trupul Domnului». Sfântul Ciprian constata: «Creştinii se împărtăşesc în toate zilele, daca nu au făcut păcate grave», iar Sfântul Vasile cel Mare spune: «Împărtăşirea zilnică şi participarea la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos sunt bune şi utile, pentru că El însuşi spune «Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu rămâne întru mine şi eu întru el şi va avea viaţă veşnică»(Ioan 6, 55). Cine se poate îndoi că împărtăşirea deasă este echivalentul vieţii veşnice? Noi mai puţin, căci ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta şi în alte zile, daca este pomenirea unui sfânt.»(Canonul 94).

Constatăm totuşi, la începutul secolului al IV-lea, din partea unor credincioşi, o reticenţă faţă de împărtăşirea deasă. Sfântul Ioan Casian este astfel obligat să precizeze că deși trebuie să fim vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, nu este necesar însă să fim desăvârșiți sau sfinţi:

«Nu trebuie să ne oprim singuri de la împărtăşirea cu Domnul, pentru că avem conştiinţa faptului că suntem păcătoşi. Dimpotrivă, vom merge să-L primim cu o dorinţă mai mare pentru a obţine sănătatea sufletului şi curăția duhului, dar cu credinţă şi umilinţă, considerându-ne nevrednici de un asemenea har şi căutând mai degrabă medicamentul pentru rănile noastre. Dacă aşteptăm să fim vrednici, nu ne vom împărtăşi nici măcar o dată pe an. Practica împărtăşirii anuale este a multora din cei care rămân în mănăstiri. Ei îşi creează o anumită idee despre vrednicie, despre sfinţenie şi despre măreţia Sfintelor Taine, considerând că nu trebuie să ne apropiem de acestea, în înţelesul lor, decât dacă suntem sfinţi şi fără pată şi nu mai degrabă pentru a deveni. Ei cred că evită, astfel orice duh de mândrie. În realitate, ei cad într-o mândrie şi mai mare, căci cel puţin în ziua în care se împărtăşesc se consideră vrednici de împărtăşanie. Cât de preferabil este să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, ca remediu pentru patimile noastre, cu inima zdrobită, plini de credinţă şi mărturisind că nu merităm acest har, în loc să ne umplem de această convingere deșartă că măcar la sfârşitul anului o să fim vrednici.»(Convorbiri, XXIII, 21).

Al doilea canon de la Sinodul din Antiohia (341) este obligat să reglementeze acest aspect şi merge până la a considera drept păcat abţinerea de la împărtăşanie atunci când participăm la Sfânta Liturghie: «toți aceia care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi dar, (...) întorc spatele sfintei împătășiri din Euharistie potrivit vreunei neorânduieli, toți aceștia trebuie să fie dați afară din biserică până ce vor putea dobândi iertare mărturisindu-se , arătând roade de pocăință și cerând iertare.»

Abandonarea împărtăşaniei, mărturisită de textele precedente va deveni şi mai evidentă la sfârşitul secolului al IV-lea. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că constata că unii creştini nu se împărtăşesc decât de Botezul Domnului, în timpul Postului mare şi la Paşte, dar că este obligatoriu, pentru ceilalţi, să se stabilească minimul la o dată pe an, încurajând în acelaşi timp împărtăşirea deasă în cazul acelor credincioşi care continuă această practică. Vorbind de Sfânta Jertfă zilnică, el regretă că nu toţi se împărtăşesc zilnic.

Faptul că, după Constantin cel Mare, dar mai ales în timpul împăratului Iustinian (sec. VI), Biserica a devenit Biserica oficială la care mulţi cetăţeni au aderat din obligaţie a avut şi efecte negative, în special în privinţa împărtăşaniei: mulţi creştini nu erau decât creştini cu numele şi veneau să se împărtăşească fără să aibă dispoziţia duhovnicească necesară. Clerul s-a preocupat de protejarea Euharistiei de «mulţimea» care a înlocuit în mare parte «poporul lui Dumnezeu». Încă din timpurile Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţii au început să predice din ce în ce mai mult pregătirea, postul şi examenul de conştiinţă prealabile împărtăşirii. Scrierile lui Dionisie Areopagitul (începutul sec. al VI-lea) manifestă o tendinţă de a prezenta Euharistia ca un «simbol» al Sfintelor Taine, idee reluată în sec. al VII-lea de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ceea ce nu nega «prezenţa reală», dar îi făcea pe credincioşi să realizeze caracterul profund şi înalt al Euharistiei şi, în consecinţă, al împărtășirii euharistice. Aceasta i-a împins pe unii să înlocuiască participarea la Sfintele Taine cu contemplarea lor, iar iconoclaştii, în sec. al VIII-lea, afirmau, extrapolând această concepţie, că singura icoană admisibilă a lui Hristos este Trupul şi Sângele euharistic. Apărând ortodoxia, Sfântul Teodor Studitul aminteşte că Euharistia este însuşi «adevărul», iar patriarhul Nichifor reafirma că Euharistia este «carnea lui Dumnezeu», identică cu sângele şi trupul lui Hristos.

În secolele ce au urmat, această practică a fost variabilă. In timp ce în unele locuri sau în unele medii, împărtășirea deasă dispărea, în altele ea a rămas vie. Conform mărturiilor Sfântului Varsanufie (sec. al VI-lea) şi ale Sfântului Teodor Studitul (sec. VIII-IX), majoritatea călugărilor din timpul lor, se împărtăşeau zilnic.

În diferite epoci şi locuri, practica împărtășirii dese a fost restaurată. Astfel, în Grecia, în sec. al XVIII-lea de către acei călugări “colivari” (în special de către Sfântul Macarie al Corintului şi Sfântul Nicodim Aghioritul) sau în Biserica rusă, la început de secol XX de către patriarhul Serghie, care, în acord cu Sfântul Sinod, cere împărtăşirea săptămânală după spovedanie.

Putem, în orice caz, constata că practica împărtăşirii dese a fost încurajată întotdeauna de marii duhovnici din toate timpurile. Am citat mai devreme pe Sfântul Vasile şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, dar putem cita de asemenea şi pe Sfântul Simeon Noul Teolog (care recomandă împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie), Sfântul Nicolae Cabasila (care nota că creştinii luau parte la aceasta «pentru că este Sfânta Taină desăvârşită, iar cei care se împărtășesc nu trec prin nici o încercare pe care să nu o biruiască »). Sfântul Grigorie Palama recomanda împărtăşirea aproape zilnică iar Sfântul Teofan Zăvorâtul afirma «Toţi sfinţii cred că nu există mântuire fără împărtăşire şi că nu există progres în viaţa duhovnicească fără împărtăşirea deasă». Constatăm că în ţările ortodoxe, în secolul precedent şi chiar în secolul acesta, stareţii şi sfinţii părinţi duhovnicești au încurajat şi ei împărtăşirea deasă şi au reprezentat în Bisericile respective o sursă de reînnoire din acest punct de vedere.

Diferitele Biserici ortodoxe, în faţa riscului unei banalizări a împărtăşaniei, au vegheat ca ea să se realizeze cu conştiinţă şi cu evlavie, cu respect faţă de această Sfânta Taină şi cu o oarecare pregătire care implică: mărturisirea păcatelor, post, abstinenţă sexuală şi rugăciune înainte de împărtăşanie.

Perioada de post cerută este variabilă în diferitele Biserici ortodoxe (mereu preocupate de a lua în considerare condiţiile de viaţă locale ale credincioşilor). Dacă recomandarea de abţinere totală de la hrană şi de la băutură (mai puţin în cazuri speciale: copii, bolnavi, femei însărcinate) cu 12 ore înainte de împărtăşanie este comună tuturor, obligaţia de a ţine post (abţinerea de la produse de origine animală, ulei şi vin) prealabilă acestui timp de abstinenţă este variabilă: de la masa precedentă până la trei, patru, chiar şase zile, aceste perioade fiind în general cerute în cazul credincioşilor care nu ţin în mod normal posturile mari şi zilele de post stabilite de Biserică.

Spovedania înainte de împărtăşire era cerută, în general. Trebuie însă să constatăm că, dacă acest principiu este aplicat cu stricteţe în Biserica rusă, în Biserica greacă faptul că nu toţi preoţii sunt şi duhovnici a avut drept consecinţă, în parohiile rurale, o discordanţă între ritmul de spovedanie şi cel de împărtăşire. Este totuşi adevărat că cele două Sfinte Taine nu sunt legate în mod obligatoriu, transformarea spovedaniei înainte de împărtăşire într-o obligaţie riscă să subordoneze una celeilalte şi să banalizeze spovedania. Pe de alta parte, separarea completă între împărtăşanie şi spovedanie şi concepţia conform căreia credincioşii nu trebuie să se împărtăşească decât atunci când simt nevoia, risca să îi abată de la efortul de recunoaştere a propriilor păcate şi mărturisirea lor şi contribuie, de asemenea, la banalizarea împărtăşaniei. Credincioşii trebuie oricum să ia la cunoştinţă regulile în vigoare în Biserica lor şi să consulte preotul parohiei lor pentru variaţiile posibile din aplicarea lor. Este exclusă cu desăvârşire împărtăşirea în caz de păcat grav sau fără pregătire (Biserica ortodoxă nu poate accepta practica împărtăşirii improvizate în forma în care este azi răspândită în cadrul confesiunilor catolice şi protestante).

Obligaţia postului prealabil de lungă durată a jucat, fără îndoială, în unele Biserici ortodoxe un rol descurajator (împărtăşirea frecventă, chiar săptămânală, implica deci un post cvasi-permanent) sau limitativ (împărtăşirea frecventă era redusă la perioada marilor posturi). Există riscul ca sâmbăta să nu mai fie pentru om, ci omul pentru sâmbătă (cf. Mc. 2, 27), regula având drept efect îndepărtarea omului de ceea ce ar trebui să îl apropie... Exista riscul de a considera regula mai importantă decât însuşi Hristos, de a-L subordona sâmbetei în timp ce «Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei» (Mt 12, 8). Pentru a evita un astfel de efect negativ, folosirea «iconomiei» părea preferabilă pe plan pastoral, preotul care permite împărtăşirea cu Sfintele Taine preocupându-se în general de a ţine cont de condiţiile particulare în care sunt încadraţi credincioşii pentru care este responsabil. În ce priveşte spovedania prealabilă, ea nu ar trebui să reprezinte un obstacol pentru credincioşi, dacă este percepută, nu ca o obligaţie apăsătoare, ci ca ocazia de a primi de la Dumnezeu mai mult har, acela al iertării păcatelor lor, al curăţirii sufletului de urmările lor şi de vindecare duhovnicească şi ca o nouă etapă pe calea progresului duhovnicesc unde ne despărţim de «omul cel vechi» pentru a ne îmbrăca cu «omul cel nou».

Ceea ce este important, nu este aplicarea unei anumite reguli (ortodoxia nu este o religie legalistă), ci pregătirea interioară, căreia îi sunt subordonate celelalte practici. Această pregătire, de natură duhovnicească, trebuie să implice fiinţa în totalitatea ei: trup şi suflet. Postul şi abstinenţa sunt menite să pregătească trupul pentru a-L primi pe Hristos, al cărui Trup şi Sânge se interiorizează, prin împărtăşanie, trupului şi sângelui nostru, dar au efecte şi asupra sufletului (dispoziţie spre umilinţă, spre pocăinţă şi spre rugăciune) contribuind astfel la pregătirea acestuia.

Spovedania trebuie să ne permită să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, nu în stare de păcat, ci cu conştiinţa, inima şi trupul curăţite, în aşa fel încât să fim un vas demn duhovniceşte de intrarea lui Hristos în noi. Rugăciunile de dinaintea împărtăşirii (spuse în ajunul Sfintei Liturghii, înaintea acesteia şi imediat înainte de împărtăşire) trebuie să ne ajute să intrăm în dispoziţia duhovnicească adecvată primirii lui Hristos.

Care ar trebui să fie această dispoziţie ? Într-adevăr, Dumnezeu nu ne cere să fim desăvârșiți pentru a-L primi, nici să fim puri şi fără păcat: este un lucru imposibil pentru oameni, iar cel care s-ar crede desăvârșit este deja căzut în mândrie, deci într-o stare contrară celei cerute pentru împărtăşire, cel care se consideră a fi fără păcat ar fi, conform Sfântului Apostol Ioan, un mincinos (1 Ioan 1, 10). De aceea, la Sfânta Liturghie, înainte ca preotul să arate Sfântul Potir, el spune: «Să luam aminte, Sfintele Sfinţilor», credincioşii răspund : «Unul Sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl! Amin». Acest răspuns ilustrează bine atitudinea care trebuie să o avem atunci când ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie: este vorba de recunoaşterea faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici de a primi un asemenea dar, adică de avea înainte de toate o atitudine de pocăinţă şi de umilinţă şi de a cere cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne primească la Sfânta Împărtăşanie, să o rugăm pe Maica Domnului, pe sfinţii faţă de care suntem apropiaţi şi pe Sfântul Înger păzitor să mijlocească pentru noi pentru ca să fim vrednici de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos. Biserica, în momentul Sfintei Liturghii, îi însoţeşte pe credincioşi in această atitudine, preotul cerând: «Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezvia sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă».

Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui. Nu trebuie să uităm că însuşi Hristos a spus că a venit printre oameni ca să îi mântuiască pe cei care au nevoie de un doctor, nu pe cei ce sunt sănătoşi (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 5, 31), şi că nu a venit pentru cei drepţi, ci pentru a chema pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire. Unele din efectele împărtăşaniei sunt de altfel cele pe care preotul le cere de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii: «curăţirea sufletului», «iertarea de  greşeli», «mântuirea de păcate». Toate acestea sunt amintite în cele trei rugăciuni care preced împărtăşirea: «Miluieşte-mă şi iartă-mi toate greşelile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul [...] Nu spre judecată sau osândă să îmi fie mie împărtăşirea cu Sfintele tale Taine, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.»

Împărtăşirea permite de asemenea, aşa cum indică de două ori Sfânta Liturghie, să primim încă din această lume viaţa de veci. Aşa cum, dacă încetăm să mâncăm şi să bem, murim, tot aşa trebuie să avem sentimentul că fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne privăm singuri de Viaţă, de viaţa adevărată şi veşnică a cărei singură sursă este Dumnezeu. Avem deci nevoie de a ne apropia de Sfânta Împărtăşanie simţind nevoia de viaţă veşnică şi fiind înfometaţi de această hrană cerească care poate să ne-o ofere, şi care este hrana Împărăţiei cereşti la care Sfânta Împărtăşanie ne deja face membri.

O altă atitudine necesară este credinţa, nu numai în faptul că ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi în faptul că comuniunea cu Dumnezeu ne poate vindeca, ne poate mântui, ne poate uni cu El şi ne poate oferi viaţa de veci. Pentru că Dumnezeu ne respectă pe deplin libertatea, efectele acestei Sfinte Taine nu se vor impune asupra noastra, ci vor fi proporţionale cu receptivitatea noastră, adică cu credinţa noastră, cu dispoziţia noastră duhovnicească şi cu gradul nostru de curăţie şi de virtute pe care l-am atins prin împlinirea poruncilor Domnului, pe scurt cu deschiderea noastră faţă de harul pe care Dumnezeu ni-l oferă din partea Lui, în mod deplin.

O altă atitudine trebuie să fie dragostea faţă de Dumnezeu: împărtăşirea trebuie să fie motivată de către nevoia de a ne uni mai strâns, într-un mod mai intim cu Dumnezeu, de a nu face nimic fără El acum şi în veci. Aceste atitudini diferite sunt rezumate de către preot înainte de împărtăşire atunci când spune, arătând Sfintele Daruri: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi! »

Această propoziţie, ca şi multe altele din timpul Sfintei Liturghii mărturisesc faptul că aceasta este concepută pentru ca toţi cei care participă la ea să se împărtăşească şi indică faptul că împărtășirea este în fond regula. În mijlocul aceleaşi Liturghii  se găsesc cuvintele lui Hristos, care sunt cât se poate de explicite : «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu»; «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu». Să amintim că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioşilor Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a «sfântului sacrament» şi nu le păstrează într-un «chivot» ca să poată fi venerate de credincioşi în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie consumate în timpul Sfintei Liturghii , aceasta fiind finalitatea lor autentică. Putem deci cu toţii să răspundem invitaţiei lui Hristos care ne spune prin vocea preotului în momentul comuniunii: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!» şi să urmăm de asemenea în această privinţă  exemplul de credinţă al Sfinţilor Părinţi.

Căci într-adevăr Euharistia este cea mai mare dintre Sfintele Taine. «Nu putem să mai mergem dincolo de aceasta sau să mai adăugăm ceva», spune Sfântul Nicolae Cabasila. Cu adevărat, ea este, cum spune Sfântul Teodor Studitul «taina care conţine totalitatea milei dumnezeieşti». În această taină, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, primim nu numai «darurile Duhului, oricât de bogate ar fi, ci şi pe însuşi Făcătorul de bine, comoara care conţine întreg harul», «este vorba de stăpânirea celui ce a înviat», «îl avem pe EL însuşi şi nu ceva ce face parte din El». De asemenea,  această taină reprezintă desăvârşirea celorlalte, cea spre care toate celelalte tind. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în care sălăşluieşte material întreaga plinătate a dumnezeirii (Col 2, 9), noi îl primim pe însuşi Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru. Euharistia nu doar ne formează după Hristos, precum celelalte taine, remarca Sfântul Nicolae Cabasila, ci ne «hristifică» în mod real: «Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne întru Mine şi Eu întru el», ne spune Hristos (Ioan 6, 5-6). Trupul şi Sângele lui Hristos se răspândesc în toate mădularele noastre, «astfel devenim purtători de Hristos» afirma Sfântul Chiril al Ierusalimului, «în acest mod, după preafericitul  Petru (2 Pt. 1, 4), trebuie să ne facem părtași dumnezeieștii firi». Prin această taină, «Dumnezeu se amestecă cu firea noastră trecătoare pentru a-l îndumnezei pe om împărtăşindu-i dumnezeirea Sa», remarca Sfântul Grigorie de Nyssa, care mai scrie: «Aşa cum puţină drojdie, după cuvântul Apostolului (1 Co 5, 6), face pâinea să crească, aşa şi trupul ridicat de Dumnezeu la îndumnezeire, odată ce face parte din ale nostre, îl schimbă şi îl transformă în propria sa substanţă.»

Cum să refuzăm acest dar? De ce nu am face tot posibilul pentru a-l primi de fiecare dată când ni se oferă?

Autor: Jean-Claude Larchet

Traducere de Andreea-Cătălina ALEXANDRU

Sursa: Despre Împărtășirea deasă | Seminarul Teologic Ortodox Iași

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Caută articole în site » Caută articole în site »

Crăciunul în temnițele comuniste

Crăciunul anului 1951 în temnița de la Târgu-Ocna, cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Pr. Gherasim Iscu

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. 

citește mai departe

Crăciunul anului 1948 cu Dumitru Bordeianu, în temnița comunistă de la Suceava

Oamenii milostivi și buni creștini din Suceavași satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbăta și la sărbători mari, să vină la poarta închisorii să aducă deținuților tot felul de alimente și îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se umple cu noi, cei arestați la 15 mai, acesti pioși creștini au venit la poartă cu alimente

citește mai departe

Crăciunul anului 1952 la Aiud cu Atanasie Berzescu și Radu Gyr

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în Celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun.

citește mai departe

Crăciunul, noaptea în care Părintele Gherasim Iscu l-a repus pe Hristos în inima torționarului său

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.

citește mai departe

Crăciunul anului 1941 în temnița de la Sibiu cu dr. Flor Strejnicu

Nici una dintre sărbătorile creștine nu este atât de mult legată de copilărie ca sărbătorirea nașterii pruncului Hristos. Venirea pe lume a copilului Iisus, vestit și slăvit de colindele cântate de copii, darurile aduse de ”Moș Crăciun” copiilor, petrecerea sărbătorii în familie, unde preocuparea centrală o formează copiii, toate acestea fac din acest sfânt praznic motivația nostalgiilor de mai târziu. 

citește mai departe

Crăciunul anului 1950 la colonia de muncă Capul Midia cu academicianul Paul Păltănea

”Am început munca silnică în condiții peste măsură de aspre. De la colonie și până la șantier, câțiva zeci de kilometri, eram duși cu mașini basculante. Înghețam bine și vântul, care nu contenea, trecea năvalnic printre zdrențele noastre, înfășurându-ne scheletul cu straie de gheață. Munca începea la 6 dimineața […] și dura 12 ore, până la 6 seara, cu o pauză de o oră, pentru a primi ceea ce administrația lagărului numea ”mâncarea” noastră zilnică de prânz, niște lături de fapt.

citește mai departe