Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Preotul citeşte mai întâi, în taină, următoarea scurtă rugăciune:

Doamne, Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de la noi, robii Tăi, şi ne miluieşte după mulţimea milei Tale şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău, care aşteaptă de la Tine mare şi bogată milă.

În prima parte, rugăciunea îi angajează, deopotrivă, pe slujitorii altarului şi pe credincioşii din biserică. Obiectul cererii lor este ca Dumnezeu să le primească rugăciunea împreună-rostită prin îndemnurile şi răspunsurile care alcătuiesc dialogul liturgic. Dar dialogul liturgic, la rândul său, intră în dialog cu Atotţiitorul cerului şi al pământului, invocat în ectenie, deci nu cu un Dumnezeu abstract, rece, impersonal, atotputernic în Sine, dar indiferent faţă de viaţa şi trebuinţele propriei Sale creaţii, ci cu Dumnezeul părinţilor noştri, vizibil prin operă, personal prin participare şi sensibil prin iubire.

Obiectul cererii este acela ca Dumnezeu să primească această rugăciune. Or, a primi, a acepta, a fi de acord înseamnă a răspunde la o solicitare. Orice dialog presupune angajarea ambelor părţi, iar Dumnezeu îi pretinde omului această angajare, tocmai pentru că ea exprimă comuniunea. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte; cel ce caută, află; şi celui ce bate i se va deschide.” (Mt 7, 7) Iată, Iisus ne oferă certitudinea răspunsului; important este ca noi să-l provocăm prin rugăciune.

În cea de a doua parte, slujitorii altarului se roagă atât pentru ei, cât şi, în mod expres, pentru tot poporul Tău, adică pentru toţi creştinii care, prin Botez şi Mirungere, au devenit membri ai preoţiei universale şi, prin aceasta, poporul lui Dumnezeu. Despre acest popor v-am vorbit pe larg mai înainte. Acum şi aici, acest popor aşteaptă de la Dumnezeu mare şi bogată milă. Mare ca întindere şi bogată în cuprins, mila de sus nu este altceva decât expresia concretă a harului lui Dumnezeu, ca răspuns la propria noastră neputinţă. Cerând mila lui Dumnezeu, omul nu se „milogeşte”, nu se umileşte, nu se înjoseşte, nu renunţă la propria sa demnitate, ci are cavalerismul de a se recunoaşte drept ceea ce este.

Dacă nu I-ar cere lui Dumnezeu milă, ar trebui să-I ceară dreptate. Cine însă ar avea neobrăzarea să afirme că el e drept, adică fără nici un păcat, în faţa lui Dumnezeu? Neputând invoca dreptatea, omul cere mila prin care bunătatea lui Dumnezeu umple golul din agoniseala dreptăţii. Şi să mai ştiţi un lucru: cu cât golul este mai mare, cu atât mila este mai bogată, deoarece „unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Rm 5, 20). Mila este aceea care restaurează dreptatea şi, prin ea, îndreptăţirea omului de a dobândi viaţa veşnică, adică Împărăţia Cerurilor.

Şi acum, ectenia:

Preotul: Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem:

Poporul: Doamne, miluieşte.

Ectenie stăruitoare” pare a fi un pleonasm, deoarece, aşa cum v-am spus, însuşi cuvântul ectenie înseamnă perseverenţă, stăruinţă. Acest cuvânt însă mai înseamnă şi altceva: tensiune, încordare, atenţie concentrată. E un îndemn la mobilizarea lăuntrică a tuturor participanţilor la Liturghie, iar aceasta se vede şi din folosirea verbului să zicem de două ori în aceeaşi propoziţie.

Preotul: Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Poporul: Doamne, miluieşte.

Expresia „Dumnezeul părinţilor noştri”, folosită foarte des în Vechiul Testament (Dt 26, 7; Ezr 7, 27), este echivalentul sintagmei „Dumnezeul lui Avraam (al lui Isaac şi al lui Iacob)” (Fc 26, 24; 28, 13; 31, 52; Iş 3, 6, 15, 16; 4, 5; 3 Rg 18, 36; 1 Par 29, 18; 2 Par 30, 6; Est 4, 17; Ps 46, 9), precum şi al celei asemănătoare: „Dumnezeul părinţilor voştri” (Fc 43, 23; Iş 3, 13, 15, 16; Dt 1, 11; 4, 1; 12, 1; Ios 1, 11), spre a-L desemna, în mijlocul popoarelor păgâne, pe singurul Dumnezeu al singurului popor monoteist, Israel. În vremea sfinţilor apostoli era folosită de aceştia spre a le demonstra iudeilor refractari că Iisus Hristos este Fiul aceluiaşi Dumnezeu din Vechiul Testament, adică al Dumnezeului la care ei înşişi se închină (FA 3, 13; 5, 30; 22, 14). Aşadar, ideea centrală este aceea de continuitate. În limbajul biblic, cuvântul părinţi era folosit şi cu înţelesul de strămoşi. În acelaşi sens este folosit în limbajul liturgic. „Dumnezeul părinţilor noştri” nu este divinitatea neutră, cenuşie, incoloră pe care o invocă semenii comozi din zilele noastre atunci când spun, într-o doară, că „tot un Dumnezeu e pentru toţi”, ci Domnul Atotstăpânitorul sau Atotţiitorul, pe Care noi Îl mărturisim în Simbolul Credinţei şi Căruia I s-au închinat, întru aceeaşi ortodoxie, părinţii şi străbunii noştri, din neam în neam.

Preotul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Poporul: Doamne, miluieşte; Doamne, miluieşte; Doamne, miluieşte.

Începând cu acest stih, răspunsul credincioşilor este un Doamne, miluieşte întreit, tocmai pentru a sublinia caracterul tensiv al acestei ectenii.

Aţi observat, desigur, că prima parte a stihului este preluată din Psalmul 50.

Cât priveşte sintagma auzi-ne, folosită şi în stihul precedent, ea este frecvent întâlnită în Sfânta Scriptură, dar nu în ipoteza agramată că Dumnezeu ar fi surd şi, ca atare, străin de trebuinţele noastre, ci în sensul că între El şi noi funcţionează, neapărat, principiul comunicării şi al comuniunii, că El ni Se deschide în măsura în care şi noi ne deschidem spre El, aşa cum o floare nu primeşte roua dimineţii dacă nu-şi deschide corola spre cer.

Vă voi da câteva exemple extrase din Psalmii lui David:

Când eu am strigat, Tu m-ai auzit (Ps 4, 1).

Domnul mă va auzi când voi striga către Dânsul (Ps 4, 3).

Ţie mă voi ruga, Doamne! Dimineaţa vei auzi glasul meu! (Ps 5, 2-3)

Auzit-a Domnul glasul plângerii mele;

Domnul mi-a auzit ruga (Ps 6, 8).

Dorinţa sărmanilor ai auzit-o, Doamne (Ps 9, 37).

Exemplele sunt foarte numeroase, ele pot continua, dar vreau să notez că Dumnezeu răspunde nu doar la strigarea omului, ci şi la muţenia încrâncenată cu care creatura îşi caută Creatorul:

Pe Domnul L-am căutat şi El m-a auzit Şi din toate necazurile m-a izbăvit (Ps 33, 4).

Creatura însă se poate afla nu în ipostaza dinamică a celui ce caută, ci în aceea, statică, a celui ce adastă:

L-am aşteptat, pe Domnul L-am aşteptat,

şi El a luat aminte la mine

şi mi-a auzit rugăciunea (Ps 39, 1).

Există însă şi cazuri în care deschiderea lui Dumnezeu spre om nu este efectul rugii acestuia, ci cauza ei:

Eu am strigat fiindcă Tu m-ai auzit, Doamne (Ps 16, 6).

Când omul are sentimentul că Dumnezeu l-a părăsit (ceea ce se întâmplă cu foarte mulţi dintre noi) şi că nu mai e nimic de făcut, el va exclama împreună cu Psalmistul:

Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi,

şi noaptea chiar, şi fără să-mi fiu nebun (Ps 21, 2),

ceea ce înseamnă că stăruinţa în rugăciune, chiar când nu are răspuns, nu cade sub incidenţa absurdului. Absenţa sau întârzierea răspunsului poate avea raţiuni pe care numai Dumnezeu le cunoaşte. Dar în covârşitoarea majoritate a cazurilor deschiderea lui Dumnezeu nu se lasă aşteptată, mai ales atunci când omul se află în situaţii-limită, vecine cu disperarea:

Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne;

Doamne, auzi glasul meu! (Ps 129, 1)

Aşadar, cererea stăruitoare auzi-ne şi ne miluieşte, urmată de un întreit Doamne, miluieşte, nu poate rămâne fără răspuns.

Preotul: Ne mai rugăm pentru Preasfinţitul (Episcopul, Arhiepiscopul, Mitropolitul, Patriarhul... căruia i se rosteşte numele).

Unii au fost de părere că această ectenie nu ar fi altceva decât repetarea celei mari, de la începutul Liturghiei, fapt pentru care majoritatea grecilor trec peste ea, sărind de la Evanghelie direct la Heruvic.

Într-un fel, ea este o repetare, dar pe spirală ascendentă. Continuăm a ne ruga pentru cârmuitorii bisericeşti, ca şi pentru cei ai treburilor obşteşti, cerându-I lui Dumnezeu să le dăruiască ceea ce poate fi mai de preţ în existenţa unui om: sănătatea, în viaţa de aici, mântuirea, în cea veşnică:

Ne mai rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru armata ţării, pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Pe de altă parte, ea îşi are propria ei originalitate prin aceea că rugăciunea se focalizează asupra anumitor segmente ale vieţii sociale, şi nu numai atât. Dumnezeu Îşi exercită pronia (purtarea de grijă) nu doar asupra omenirii ca întreg, ci şi asupra fiecărui om în parte, ca persoană unică şi irepetabilă. Rugăciunea noastră urmează acelaşi traseu.

Ne mai rugăm pentru fraţii noştri, preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pentru toţi fraţii noştri cei întru Hristos.

Ieromonah sau ierodiacon se numeşte preotul sau, respectiv, diaconul care aparţine cinului monahal.

Totalitatea categoriilor ierarhice şi slujitoare capătă denumirea de frăţime (aşa cum în ectenia mare s-a pomenit de „cinstita preoţime” şi „cea întru Hristos diaconime”), cu acelaşi accent pus pe ideea de comunitate şi comuniune.

Ne mai rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, uşurarea şi iertarea păcatelor tuturor robilor lui Dumnezeu: binecredincioşii şi dreptmăritorii creştini care locuiesc în oraşul (satul) acesta şi călătoresc prin el, precum şi enoriaşii, epitropii, ajutătorii şi ostenitorii acestui sfânt locaş.

Destinatarii acestor cereri fac parte dintr-o arie mai largă, aceea a oraşului sau satului în care locuiesc (fără să fie omişi călătorii sau rezidenţii temporari) şi dintr-una mai restrânsă, a parohiei din acea localitate. În limbajul bisericesc, membrii unei parohii se cheamă enoriaşi. Epitropi sunt acei enoriaşi (de obicei, membri ai consiliului parohial) cărora obştea le încredinţează administrarea bunurilor materiale. Ajutători sunt voluntarii care prestează felurite servicii pentru buna întreţinere a locaşului şi împrejurimilor lui. Cât despre ostenitori, aceştia sunt ajutătorii mai zeloşi, mai devotaţi, gata oricând să răspundă la chemarea preotului pentru lucrări mai grele şi mai costisitoare, cum ar fi construirea unui nou locaş de cult, repararea sau lărgirea celui vechi, prenoirea cimitirului, lucrări care solicită deseori şi jertfa de sine.

Dacă pentru traiul pământesc al tuturor acestora s-au cerut bunuri preţioase ca mila, viaţa (în înţelesul de viaţă lungă), pacea şi sănătatea, pentru cea viitoare s-a cerut esenţialul: mântuirea. Aceasta însă înseamnă, neapărat, eliberarea din robia păcatului. Trei sunt treptele pe care această cerere le invocă în procesul de eliberare. În prima treaptă, Dumnezeu este rugat să cerceteze păcatele fiecăruia, să Se aplece cu luare-aminte asupra lor, să le discearnă, să le cântărească, aşa cum face un judecător înainte de a pronunţa o sentinţă. În cea de a doua treaptă ne rugăm ca Dumnezeu să uşureze păcatele, adică să le acorde circumstanţe atenuante în funcţie de gravitatea lor şi de împrejurările în care au fost comise. Este zona în care Dumnezeu Îşi exercită îngăduinţa. În sfârşit, a treia treaptă este iertarea: în nemărginita Lui bunătate, Dumnezeu trage cu buretele peste tot şi peste toate şi îl aduce pe om în starea nădăjduită de Psalmist:

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,

spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi (Ps 50, 7).

Desigur, atât rugăciunea, cât şi tâlcuirea ei păstrează, inevitabil, criterii şi calapoade omeneşti. Dumnezeu are alte criterii şi alte judecăţi. Dar eu cred că aceste trei trepte în analizarea, circumstanţierea şi iertarea păcatelor pot alcătui sinteza unui manual al duhovnicului.

Să nu uităm însă că şi această cerere a preotului este întărită de întreitul Doamne, miluieşte al poporului.

Ne mai rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului locaşului acestuia şi pentru toţi cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, dreptmăritori creştini, care se odihnesc aici şi pretutindeni.

Ctitor se numeşte întemeietorul unei biserici, al unei mânăstiri sau al oricărui alt aşezământ bisericesc. El are iniţiativa, dăruieşte locul, schiţează planul, urmăreşte etapele construcţiei, inclusiv pictura, înzestrează aşezământul cu odoarele de trebuinţă, patronează sfinţirea, apoi se retrage, lăsându-şi ctitoria pe seama comunităţii parohiale sau monahale. Aşa s-au petrecut lucrurile cu cele mai vechi şi mai durabile aşezăminte de acest fel, ctitorite de domnitori, boieri, vlădici sau regi. În toate cazurile, iniţiativa trebuie să aibă binecuvântarea episcopului local, care va oficia şi sfinţirea.

Rugăciunea foloseşte pluralul, ctitorii, adică ctitorul împreună cu membrii familiei sale sau mai mulţi ctitori cu familiile lor.

Uneori ctitorii se situează la mari distanţe în timp. Există cazuri, şi nu puţine, în care un ctitor construieşte pe temelia sau rămăşiţele unui aşezământ mai vechi, al altui ctitor. Menţionez doar celebra bazilică Sfânta Sofia, din Constantinopol, ridicată de împăratul Iustinian pe cenuşa celei ctitorite de Sfântul Constantin cel Mare cu două secole înainte, închinată tot Sfintei Sofia şi distrusă de un incendiu în anul 532.

De vreme ce ctitorii şi-au asumat, voluntar, obligaţia de a construi un astfel de aşezământ, după care s-au retras, beneficiarilor le revine obligaţia de a-i pomeni la sfintele slujbe pe toată durata ctitoriei. Este motivul pentru care ei, fericiţi prin însăşi jertfa pe care au făcut-o, devin şi pururea pomeniţii în rugăciuni şi-n Cartea Vieţii, ca unii care s-au retras doar din relaţia formal-administrativă, dar nu şi din fiinţa ctitoriei lor.

Mai mult, ei fac parte din marea familie a comunităţii respective, fie parohială, fie monahală, motiv pentru care în pomenire li se adaugă „cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri, dreptmăritori creştini, care se odihnesc aici şi pretutindeni”, adică cei ce îşi au mormântul în cimitirul parohial sau mânăstiresc din apropierea locaşului sau în oricare altă parte a lumii unde li s-a hărăzit să-şi doarmă somnul de veci. Se observă şi aici principiul comunitar al rugăciunii din Biserică, cel care adună timpul şi înfrânge depărtările.

[Aici pot fi intercalate rugăciuni speciale, fie din oficiu, la iniţiativa preotului, când e vorba de o trebuinţă obştească, fie la cererea unor credincioşi pentru anumite trebuinţe de moment:]

La vreme de neplouare şi foamete.

La vreme de necontenire a ploilor.

Pentru cei ce călătoresc.

Pentru cei bolnavi.

Pentru vrăjmaşii care ne urăsc şi ne asupresc.

Pentru cei ce sunt în închisori.

La năvălirea vrăjmaşilor.

La vreme de boli molipsitoare.

Mulţumire pentru toată facerea de bine a lui Dumnezeu. Pentru cei ce sunt asupriţi de vrăjmaşi.

Pentru sporirea dragostei şi dezrădăcinarea urii şi a toată răutatea.

Pentru dobândirea celor de trebuinţă şi de folos.

La vreme de orice nevoie şi primejdie omenească.

Pomelnicele personale au trecut deja prin rugăciunile de la proscomidie. Acum întreaga obşte e chemată să se roage împreună cu cel ce are nevoie de un asemenea sprijin.

Ne mai rugăm pentru cei ce aduc daruri şi fac bine în sfânta şi întru-tot-cinstită biserica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă şi pentru poporul ce stă înainte, aşteptând de la Tine mare şi bogată milă.

Cei ce aduc daruri sunt, pe de o parte, credincioşii care au depus la altar ofrande de pâine şi vin, iar, pe de alta, cei ce prin tradiţie aduc colive sau colaci pentru cinstirea unui sfânt patron sau pentru a sărbători un eveniment din viaţa lor; din aceste daruri se vor înfrupta mai ales săracii, la sfârşitul Liturghiei.

Şi pentru că poporul din biserică aşteaptă de la Dumnezeu mare şi bogată milă şi pentru că acelaşi popor răspunde cu întreitul Doamne, miluieşte, ecfonisul care încheie concluziv ectenia nu poate fi decât în armonie cu ceea ce s-a rostit.

Preotul: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag. 120-129)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabere

Tabără de vară în Țara Hațegului (19-26 iulie 2019)

Pr. Crăciun Opre

Credința ne unește

Pelerinaj Israel (24 feb.- 1 martie 2019). Asociația Ortodoxia Tinerilor în colaborare cu Basilica Travel.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești