Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Învierea DomnuluiÎnvierea DomnuluiDe câteva zile sunt internat în spital. Am căzut cu bicicleta şi am o mică ruptura de os la cot care a necesitat o intervenţie chirurgicală. Acum totul este în regulă. Mici dureri care vor trece cu ajutorul lui Dumnezeu. Este prima oară în viaţa mea când stau internat şi recunosc că până în acest moment a fost o experienţă plină de învăţăminte.

De când am ajuns la spitalul de urgenţă, din seara accidentului şi până a 5-a zi când am fost operat, am trăit mai multe sentimente de neputinţă, pe care le-aş încadra toate în categoria suferinţa omului bolnav.

Cu toată deschiderea pe care credeam eu că o am spre omul în nevoi, am fost surprins să-mi dau seama, în calitate de bolnav, cât de indiferent sunt şi cât de egoist m-am comportat adesea cu oamenii de lângă mine.

În primele zile am fost cu mâna neoperată în ghips aproape până la umăr şi am experiat handicapul de a lucra, mânca, spala, îmbrăca şi a face multe alte activităţi banale doar cu o mână. În următoarele am început să trăiesc intens frica de a fi operat, frică de un sistem medical de stat şi alte temeri legate de cum va decurge operaţia.

Nicio mare suferinţă până acum dar toate acestea la un loc au fost pentru mine lupte în faţa cărora mă credeam dinainte învins.

După 5 zile de aşteptat acasă cu mâna în ghips, am ajuns în spital, şi în două ore eram deja în operaţie. Anestezie totală, am adormit în 5 minute, operaţia a ieşit cu bine iar la ora 11 eram deja la reanimare alături de alte persoane abia operate.

După ce mi-am revenit am fost dus în salon, alături de alţi patru colegi de suferinţă. Am intrat repede în vorbă şi am aflat că problema mea de sănătate era o simplă zgârietură pe lângă cele ale lor. Trei dintre noi eram de abia ieşiţi din operaţie iar dispariţia efectului anesteziei lăsa loc durerii puternice a unor oase îndreptate, alipite cu şuruburi, plăci şi alte componente metalice. Ortopedia - clinica oaselor rupte sau deplasate... Un loc al marilor dureri.

Unul din colegii mei de cameră a căzut de la înălţime, zdrobindu-şi călcâiele şi gleznele, iar după operaţie are ambele picioare în ghips şi nu se poate deplasa. Va avea voie să calce abia după trei luni după care vor urma alte luni de recuperare, pentru a învăţa din nou să meargă.

Alt coleg a fost operat a doua oară la braţul stâng după ce prima operaţie a fost cu probleme. Acum va fi operat şi la picior pentru a i se preleva o parte din osul şoldului ca să fie adăugată la braţul fisurat pentru o mai bună recuperare. După operaţie a ieşit cu mâna bandajata dar plină de sânge şi umflată.

 

Alt coleg de cameră a căzut de pe o scară cu tibia într-o bordură. A fost operat şi se reface greu. Printre noi se află şi un bătrân cu fisură de bazin şi altul cu umărul în ghips.

Prin urmare multă suferinţă...

Pe lângă toate acestea se adăugă serviciile pierdute de unii, familiile ce trebuiesc întreţinute şi parţiala izolare socială care îi aşteaptă pe cei cu handicapuri temporare sau permanente.

Cu toate acestea nimeni nu a cârtit, nimeni nu a zis un cuvânt rău despre Dumnezeu ci toţi din salon se bucurau că n-a ieşit mai rău şi îi cereau lui Dumnezeu să-şi ducă necazul cu bine până îşi vor reveni.

În momentele de după operaţie, când durerea a fost cea mai grea, icoana Mântuitorului din salon m-a încurajat şi am avut senzaţia că ştie Domnul foarte bine de ce suntem toţi aici. De asemenea pe pereţi erau şi mici iconiţe cu Maica Domnului şi Sfântul Nectarie.

În momentele de suferinţă am înţeles mai bine ce semnificaţie are ultimul verset din Psalmul 4: ”Căci tu Doamne îndeosebi întru nădejde ne-ai aşezat”. Acest pasaj îl regăsim şi în rugăciunea de după masa de seară.

Deşi l-am rostit de atâtea ori nu puteam să-l înţeleg .... Mi se părea abstract, metaforic, sau poate chiar o traducere greşită a textului original.

Gandiți- vă că acel om care are ambele picioare în ghips şi care va putea încerca să calce pământul abia după 3 luni, este liniştit şi încrezător. Are nădejdea că-şi va reveni şi viaţa lui va fi iarăşi normală.

Sunt oameni care rămân imobilizaţi în scaun cu rotile toată viaţa dar tot îşi păstrează speranţa. Sunt alţii care îşi pierd mâinile complet, fiindu-le amputate şi chiar şi ei rămân încrezători...

Ba mai mult, există persoane care din diferite motive nu mai au nici mâini şi nici picioare, dar care îşi păstrează zâmbetul pe buze şi au în continuare nădejde / speranţa că va fi bine.

De unde oare această licărire de speranţă în sufletele oamenilor suferinzi?

De ce omul chiar şi în cele mai grele clipe ale vieţii încă are speranţă?

Dacă ştii că handicapul este permanent atunci în ce direcţie se îndreaptă speranţa ta?

Psalmistul David, când spune că Dumnezeu l-a aşezat pe om intru nădejde, nu face referire la o simplă speranţă pusă în om sau la o simplă tânjire spre bine ci se referă la ceva mult mai profund. Dumnezeu a pus în fiinţa omului, în sufletul lui, nădejdea. Sfânta Treime a pus la baza structurii sufleteşti a omului nădejdea. Dar care nădejde?

Nădejdea Învierii, nădejdea vieţii veşnice fără neputințe, boli sau alte limitări materiale.

Chipul lui Dumnezeu din om cuprinde în sine, ca dar, acesta nădejde a Învierii.

La baza tuturor speranţelor omului căzut stă, fie ca o conştientizează sau nu, nădejdea vieţii veşnice, adică speranţa că nu va muri niciodată.

În cei botezaţi această nădejde este una bine definită: nădejdea Învierii lui Hristos.

Aşa înţelegem cum ”câţi în Hristos ne-am botezat în Hristos ne-am şi îmbrăcat”. Parintele Dumitru Stăniloae ne învață că orice împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului este de fapt o împărtăşire cu însuşi Trupul înviat al Domnului, cu Trupul lui plin de slavă, plin de dumnezeire, imprimat în totalitate de Duhul lui Dumnezeu. Când omul este bolnav, când trupul este slăbit şi neputincios, o împărtăşire cu Trupul Înviat al lui Hristos reprezintă de fapt o rezidire a zonelor căzute, o refacere a neputinţelor aduse de păcatele noastre. De aceea Hristos este numit Vindecătorul trupurilor şi sufletelor noastre.

Orice primire a Sfintei Împărtăşanii este o împărtăşire cu roadele Învierii lui Hristos, este de fapt un început al Învierii noastre personale.

Iată cum nădejdea din fiinţa omului este de fapt însăși Învierea lui Hristos, Cel care are putere să refacă omul căzut şi natura căzută în păcat.

Sfinţii Părinţi ne spun că orice infirmitate / handicap al trupului nostru vor dispărea în Împărăţia Cerurilor. Acolo cei fără mâini pe pământ vor avea mâini, cei imobilizaţi vor putea merge, cei orbi vor vedea, cei bolnavi de orice boală vor fi sănătoşi.

Iată de unde vine speranţa bolnavului, speranţa omului cu handicap, speranţa celui în multe necazuri. După moarte toate se vor schimba în bine, cu o singură condiţie: să credem în Iisus Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul lumii şi să-i păzim poruncile.

Revenind la Psalmistul David am putea spune: Cu pace ne vom culca şi vom adormi căcj Tu Doamne întru nădejdea Învierii lui Hristos ne-ai aşezat!

(Claudiu Balan)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești