Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Nimic nu se impune în viaţa noastră cu mai multă evidenţă decât certitudinea morţii. Toate celelalte realităţi ale vieţii şi chiar viaţa însăşi au gradul lor de incertitudine. Însă moartea se impune peste toate. Şi totuşi, dorinţa de viaţă întrece orice gând de certitudine a morţii.

Cum este când o să murim? Iată o întrebare al cărui răspuns nu putem decât să-l intuim. Umanitatea întreagă s-a străduit din răsputeri să răspundă unei astfel de întrebări şi poate că nici o altă temă a acestei vieţi nu a consumat mai multă cerneală pentru a i se găsi o unanimă şi acceptabilă rezolvare. Cu toate acestea, necunoscutul ei încă ne bântuie. Răspunsurile la ideea de moarte variază şi constanța lor este tocmai taina morţii. Este problema care stârneşte cele mai diverse şi cele mai contradictorii puncte de vedere, după cum, poate reprezenta şi un puternic imbold spre iniţierea unor legături trainice, care trec dincolo de mormânt, căci în faţa morţii se unesc chiar și cele mai antagonice conştiinţe.

În ciuda acestui interes, rămâne totuşi foarte dificil, pentru mulţi dintre noi, să vorbim despre moarte, din cel puţin două motive. Mai întâi dintr-un motiv pe care l-am numi psihologic în care subiectul morţii este tabu. Simţim, probabil în subconştient, că venind în contact cu moartea, sub orice formă, ne confruntăm oarecum cu prospectul propriei noastre morţi, care ne devine astfel mai aproape, mai reală, mai certă. Nu se poate că trupul neînsufleţit al cuiva să nu ne smulgă, măcar în treacăt, un gând la efemeritatea vieţii şi să nu ne ducă fulgerător în preajma momentului propriei noastre morţi. Într-un fel anume fiecare şi-a zis, măcar o dată în viaţă: „Și mie mi se va întâmpla aceasta”. Dar, tot la nivel psihologic, a gândi sau a vorbi despre moarte marchează şi o altă posibilitate, oarecum ciudată, de a ne apropia de ea. Fară îndoială că mulţi oameni sunt de părere că a vorbi despre moarte reprezintă de fapt un mijloc de acomodare mentală cu ea, o cale prin care, pentru a ne scuti pe noi înşine de un astfel de traumatism psihologic, decidem subit să banalizăm cât mai mult subiectul.

Al doilea motiv pentru care se consideră dificil să se discute despre moarte este de natură, oarecum, culturală şi se referă la modul în care am fost educaţi cu privire la moarte. Astfel, observăm că în majoritatea dicţionarelor, termenul de moarte este explicat că fiind un sentiment care trece dincolo de experienţa noastră conştientă, pentru că toţi cei care o discutăm nu am trecut niciodată prin ea. Aşa au apărut formele plastice de exprimare a morţii, comparaţiile, analogiile şi diversele modalităţi surogat de transpunere a morţii. În orice caz, şirul acestora au o constantă comună, ele întâlnindu-se în ideea că moartea este amorţirea experienţei conştiente pentru totdeauna şi de aceea, este adesea comparată cu "somnul”.

Există totuşi, şi viziuni care resping ideea că moartea este încetarea conştiinţei. Potrivit acestor tradiţii culturale, un anumit aspect al fiinţei umane continuă să fie conştient chiar şi după ce trupul fizic încetează să mai vieze. Acest "segment” persistent, a fost numit în diferite feluri, cel mai adesea fiind recunoscut prin termenii de: suflet, psihic, minte, spirit, eu, fiinţă, conştiinţă etc. Însa, indiferent cum a fost el denumit, centrală rămâne ideea că moartea nu a mai fost privită ca o stare de maximă spaimă şi tortură prin care ne întoarcem în neant.

Putem spune, astfel, că diferenţele esenţiale în faţa morţii se înscriu în aceste două accepţiuni: una prin care totul sfârşeşte în moarte şi una prin care moartea nu reprezintă decât trecerea la un alt nivel de viaţă.

Deşi par, la prima vedere, egale ca şi însemnătate, totuşi, cele două viziuni ascund în spatele lor două atitudini diametral opuse cu privire la viaţă. Astfel, potrivit celor care văd moartea ca o stare de capăt definitiv a tot ceea ce înseamnă fiinţa umană, viaţa devine singura plăcere, singura modalitate de a te exprima ca subiect raţional. Pentru aceştia nu există consecinţe a faptelor, nu exista răspundere şi responsabilitate, pentru că tot ceea ce contează nu este altceva decât potenţarea la maxim a propriilor simţirii şi experimentarea acerbă a celor mai necunoscute sentimente. Norma de viaţă a celor ce privesc moartea ca pe un sfârşit necruţător, nu este alta decât dictonul antic: „Ebitte, bibiţe, post mortem nulla voluptas” (să mâncăm şi să bem, după moarte nu mai exista nici o plăcere).

În paralel, dar şi diametral opus, acestor concepte hedoniste de viaţă, se desfăşoară mai mult tainic, dar nu invizibil, viaţa celor care considera că moartea nu are ultimul cuvânt de zis în existenţa lor efemeră. Potrivit gândirii acestor persoane umane, moartea nu este decât un accident apărut pe traiectoria înaintării omului în propria desăvârșire. Este cea mai neplăcută experiență ce-i dat să o trăiască, şi cu toate acestea, nu înseamnă deloc ca moartea poate anihila şi reduce sub lespedea rece a mormântului valoarea fără egal a celei mai minunate minuni a universului: persoana umană.

Tragedia morţii se consumă în nemiloasa ei acţiune de a despărţi pe cele ce prin fire nu pot sta decât împreună, de a separa trupul de suflet, pentru o vreme. Însă, niciodată moartea nu va putea să ucidă scânteia de viaţa divină suflata în faţa omului prin actul creaţiei sale, şi care este sufletul său dat să trăiască veşnic. Tocmai de aceea scopul vieţii acestor persoane nu este altul decât maxima înţelepţilor antici: „ucide-l pe cel ce te ucide”, înţelegând prin aceasta adevărul prin care chiar şi moartea îşi are moartea ei.

Ca o constantă specifica a neamului nostru, moartea este trăită în cel mai firesc şi în cel mai neînspăimântător mod. Românul ştie să-şi îmblânzească moartea făcându-se vecin cu ea, trăind în maxima apropiere de ea, bine ştiind că moartea e un mare bine atunci când prin ea omul, cu gândul îndreptat spre Veşnicie - patria şi destinaţia lui definitiva - poate ajunge mai repede şi mai direct la bunătăţile lui făgăduite. Până la urmă, nici nu ştim exact cine pe cine urmăreşte: moartea viaţa sau viaţa alunga moartea. Căci dacă este să ne luăm după grozăvia morţii şi după trofeele ei, viaţa, pe zi ce trece, este tot mai mult înghiţită de moarte. Dar, dacă ne uitam la lăcomia morţii şi neobositul ei efort de a ucide viaţa, constatam că „talpa morţii” este sparta, fără fund, de vreme ce înfulecând necontenit din viaţa nu reuşeşte să o consume nicidecum definitiv. Ca atare, simplu, pot trage concluzia că mai mult mănâncă viaţa din moarte decât moartea din viaţă, pentru ca moartea aduce prin sine mai multă viaţă, iar viaţa crescând prin eforturile morţii niciodată nu odrăsleşte din sine moarte, ci dimpotrivă, tot mai multă viaţă.

E posibil ca pe acest fond al înţelegerii morţii diferenţele de opinie să se impună, dar aceasta nu înseamnă că certitudinea ei e mai puţin adevărată. De aceea, putem spune către toţi ca pentru unul: „Moarte, moarte, câtă viaţă e în tine!”

Gheorghe Butuc

Ziarul Lumina, Luni, 17 februarie şi Luni, 24 februarie (2014), Serie Naţională, anul X, nr. 38 (2739), p. 6 şi nr. 44 (2745), p. 6.

 

 

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești