Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Fapte ale demnității românești

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Ceea ce se cunoaște în legatură cu o nouă reorganizare a monahismului românesc și dezvoltarea lui, când acesta a atins cote de înaltă traire spirituală, a fost momentul  în care Sfântul Nicodim[1] de la Tismana în secolul al- XIV- lea, a introdus în spațiul românesc modelul de viață monahal de la Sfântul Munte Athos.

Perioada aceasta care poate fi numită și epoca împlinirilor atât din punct de vedere politic cât și bisericesc, monahismul înflorea prin acest Sfânt Părinte traitor  al nevoințelor și modului de viață atonit, atât sub aspectul unei noi organizări cât și prin construirea de așezăminte monahale în care se rânduia viața de obște. În veacurile următoare, viața și disciplina monahală aveau ca bază de conducere instrucțiunile Sfântului Nicodim pe care acesta le-a lasat ucenicilor săi.

Dispoziții scrise în care să se prevadă viața și disciplina monahală nu se cunosc până către sfârșitul secolului al- XVI- lea. Datorită faptului că învățătura Sfântului Nicodim a fost transmisă prin viu grai ucenicilor săi, aceasta începuse să se piardă și să se uite. În mănăstiri se observa o decădere spirituală și morală. Nici starea laică nu se prezenta mai bine, secolul al- XVI- lea fiind numit si „secolul pretendenților”[2], simțindu-se nevoia unei rânduieli scrise atat în plan bisericesc, cât și laic.

Una dintre personalitățile mărețe ale Țării Românești a fost voievodul Mihai Viteazul, om de mare cultură, iubitor de neam și Biserică, care deși nu s-a remarcat prin ridicarea de mănăstiri precum alți domnitori români, raporturile sale cu Biserica Ortodoxă ne demonstrează că a fost unul dintre cei mai credincioși voievozi români care au ajutat Biserica, atât pe cea strămoșească cât și pe cea din afara granițelor sale[3]. Apoi, este primul domn român care a reușit la anul 1600 să unească pentru prima dată cele trei provincii românești: Țara Românească, Moldova și Ardealul, încercând prin aceasta să creeze  un climat statornic și în Biserică.

Venirea în Țară a patriarhului ecumenic Ieremia al- II- lea Tranos[4] pe la 1587-1588, găsea o stare de mare nerânduială monahală, încât a scris o carte în care cerea clar să se înceteze cu amestecul laicilor în Biserică, și alegerea egumenilor să se facă numai de către soborul mănăstirii.

Neorânduielile lumii laice erau absorbite încet și de monahi care sub diferite forme căutau sprijin la boieri pentru anumite servicii, precum numirea de egumeni la conducerea manăstirilor. Boierii se amestecau în treburile mănăstirești, lucru care dăuna bunei rânduieli monahale. „Cine va îndrăzni să vină la egumenie prin mijlocirea și puterea boierească, sa fie întru greutate nedeslegată și veșnică afurisanie…și poprit de preoție ca un vinovat adevarat”,  spunea patriarhul[5]. Aceasta însă nu a avut mari efecte, deoarece lucrurile începuseră să ia din nou o turnură greșită, încât voievodul Mihai Viteazul a luat măsuri de îndreptare a lucrurilor. Vazându-se astfel, că tot mai mult în mănăstiri apăreau obiceiuri care nu aveau nimic în comun cu pravila și rânduiala monahală, s-a hotărât așezarea unui așezământ monahal care să reglementeze atât alegerea egumenului care venea la cârma mănăstirii „cu mită și fără voia soborului”, cât și așezarea  tuturor  celor  „ce s-au socotit a fi de folosul sfintelor mănăstiri”[6].

Soborul a fost întrunit la inițiativa domnului creștin Mihai Voievod, care „văzând și înțelegând că au început în sfintele mănăstiri niște obiceiuri care nu sunt după porunca sfintei pravile, în ziua de 13 aprilie 1596 a strâns sobor și s-a sfătuit împreună cu cinstitul părintele nostru arhimitropolitul Kyr Vlădica Eftimie și cu amândoi cinstiții arhiepiscopi Kyr Theofil Râmniceanul și Kyr Luca episcopul Buzăului și cu toți părinții egumeni și preoți și călugări și cu toți dregătorii și cu tot sfatul domnii mele”[7].

Așezământul care s-a alcătuit, a fost valabil pentru mai buna organizare a vieții monahale la Mănăstirea Cozia și la toate celelalte mănăstiri din Țara Românească[8], și era facut în baza învățăturilor Sfintei Scripturi, a Sfintelor canoane și învățăturilor Sfinților Părinți, îndeosebi a Sfântului Vasile cel Mare. Concluzia aceasta reiese din faptul, că la  alcătuirea  sa a participat episcopul Luca al Buzăului,  care cunoscuse viața monahală din mănăstirile din Cipru unde se aflau vestite mănăstiri ortodoxe, precum și a starețului Serghie de la Mănăstirea Tismana traitor la muntele Athos, (care este considerat a fi unul din sfatuitorii voievodului si care avea ca model de viață și unele din învățăturile lăsate de Sfințitul Nicodim)[9].

Așezământul în cauză, reglementa astfel întreaga viață mănăstirească.

Din cauza abaterilor și abuzurilor care se făceau în mănăstiri, s-au luat  următoarele măsuri[10]:

-  Dacă nevoia o impunea, noul egumen era ales numai de soborul mănăstirii.

- Nimeni nu avea dreptul (nici domn, nici vlădică, nici dregător, nici alt boier) să se amestece în alegerea egumenului și nici să-l scoată din mănăstire.

- Soborul mănăstirii avea obligația de a alege ca egumen un preot destoinic din obștea mănăstirii respective, care sa fie bun liturghisitor si care să poarte de grijă mănăstirii.

- Aducerea unui egumen din altă mănăstire nu era permisă în principiu, aceasta făcându-se numai în cazul în care în mănăstire nu exista un ieromonah vrednic. Și în acest caz era novoie de hotărârea soborului mănăstirii. Cel care  provenea din altă mănăstire nu trebuia sa fie pus egumen imediat, chiar dacă s-ar fi dovedit a fi vrednic de aceasta, ci mai întâi trebuia să petreacă o vreme în mănăstire și să făgăduiască prin jurământ că până la moarte va rămâne în acea mănăstire. Cu toate acestea, soborul hotăra dacă să fie sau nu egumen. Egumenul era obligat să dea socoteală pentru averea și veniturile mănăstirii, fiindu-i interzis să ascundă ceva din acestea.

- Călugării care greșeau, erau opriți de a pleca din mănăstire. Pentru judecarea lor au fost rânduite urmatoarele instanțe de judecată:

  • a soborului, care judeca orice abateri monahale;
  • a arhiereului locului, care  judeca pe monahii care se socoteau nedreptațiți de judecata soborului;
  • a domnitorului, care judeca  greșelile mari in conformitate cu pravila împărătească, greșeli care nu erau cuprinse și judecate de instanțele Bisericii.

- Călugării nu aveau voie sa iasă din mănăstire și nici să-și facă chilii în altă parte în afara mănăstirii. Excepție făceau cei care cu binecuvântare mergeau în pustiu șa-și trăiască viața sau cei care mergeau la Sfetagora (Muntele Athos). Călugării care părăseau mănăstirea fără  binecuvântare și fără voia egumenului, urmau să fie scoși din mănăstire, și șă nu fie găzduiți de nimeni.

 - Călugării care se ocupau cu colecte pentru ajutorul și sprijinul mănăstirii, trebuiau să fie corecți și să nu fure nici să ascundă vreun câștig  în scop personal. La fel, și dacă pentru acest scop erau împuterniciți mirenii. Pe cei care erau corecți, soborul mănăstirii avea obligația să-i miluiască.

- Mersul la mănăstire din partea laicilor cât și a monahilor, însemna uneori și însușirea unui bun al mănăstirii.

- Se stabilea: „dacă domnul sau boierul merg la manastire pentru blagoslovenie, să caute s-o miluiască și s-o întărească, iar nu să ia ceva dintr-ale ei si nici s-o îngreuieze cu nimic . Asemenea, vizitatorii să nu poată primi daruri de la mănăstiri decât cu știrea soborului și cu blagoslovenia tuturor”[11].

Așezământul avea ca încheiere „mare și înfricoșat blestem” pentru nerespectarea celor rânduite[12].

Prin întocmirea acestui așezământ, mănăstirile din Țara Românească erau din nou împrospătate cu noi reguli de viată monahală, reguli care au dăinuit multă vreme și care s-au răspândit în toate teritoriile locuite de români.

Acestea erau mereu întărite și reamintite monahilor atât de  către ierarhi cât si de către domni[13], care doreau ca în mănăstiri să existe o viată curată, bazată pe învătăturile Sfintelor Sinoade Ecumenice și ale Sfinților Părinți, îndeosebi ale Sfântului Vasile cel Mare.

Aceste reguli au dăinuit aproape un secol[14], iar domnii si episcopii care le întăreau, aminteau de inițiatorul și alcatuitorii lor, de „Mihai Voievod și soborul său din anul 1596  în frunte cu mitropolitul Eftimie al-II-lea și episcopii Theofil și Luca”[15].

Pe lângă acestea au apărut  mai târziu așa numitele pravile, care cuprindeau  atât reguli de viață și ordine laică, cât și reguli strict legate de viața și activitatea monahală.

Autor: Pr. Stanciu G. Radu

Note:

*Așezământul din 13 aprilie 1596, prin care Mihai Viteazul, împreună cu ierarhii din Țara Românească fixează reguli pentru mai buna organizare a vieții monahale (alegerea egumenilor și judecarea călugărilor) la mănăstirea Cozia și la celelalte mănăstiri din țară, apud Lect.Dr.Pr. Daniel Danielescu și Prep.Drd. Emilian Roman, Izvoare privitoare la istoria monahismului românesc, secolele XVI-XXI, Editura Doxologia, 2011, pp.14-16.

[1]Sfântul Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei. „Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni ”. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicodim_de_la_Tismana.

[2]P.P.Panaitescu, Originea lui Petru Cercel, Bucuresti, 1936, apud N.Serbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Editura Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2001, p.102.

[3] Mihai Viteazul (n. 1558FlociȚara Românească – d. 9/19 august 1601, Câmpia TurziiPrincipatul Transilvaniei) a fost domnul Țării Românești  între 1593-1600. Pentru o perioadă (în 1600), a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[4] Ieremia al- II- lea Tranos (1572-1579), patriarh al Constantinopoluluihttps://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Constantinopolului.

[5]Academia Română, doc, LIII/1 (Copie de pe „Ocolnica de hrisoave a lui Constantin Mavrocordat”, întărită prin Arhivele Statului, prin Gr.N.Mano, la 7 august 1862. Aici poartă data : 7101 (=1592-1593) : Arhiv. St., Condica nr.209, f.9 r-v ; cu data : sept…ind. 6, leat 7101 (=1592) ; P.Teulescu, Documente istorice,ser.I, București, 1860, pp.1-3 (cu data, la început 1593, iar la urmă : septembrie : indiction). Vezi și N.Iorga, Istoria bisericii românești, I, p.219 ; P.Partenie, Anastase Crimca, p.35, n.2 (ambii cu trimitere greșită la cota documentului : I/LXXIV, în loc de 1/LIII), apud  N.Serbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, op.,cit.,p.102.

[6]Ibidem.

[7]Ibidem.

[8] Documenta Romaniae Historica, B. „Țara Românească”, vol.XI (1593-1600),  Domnia lui Mihai Viteazul, volum întocmit de Damaschin Mihoc, Ștefan Ștefănescu, Marieta Adam, Constantin Bălan, Maria Bălan, Sașa Caracaș, Ruxandra Cămărășescu, olimpia Diaconescu, Coralia Fotino, Editura Academiei Române, 1975, coc.160, pp. 205-206, apud Lect.Dr.Pr. Daniel Danielescu și Prep.Drd. Emilian Roman, op.cit., pp.14-16.

[9] N.Serbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, op.,cit., p.104.

[10]Ibidem, pp.103-104. Vezi și Lect.Dr.Pr. Daniel Danielescu și Prep.Drd. Emilian Roman, op.cit., pp.14-16.

[11]I.N.Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și Comentarii, 1993, p.44. Pentru cei ce-și însușesc astfel de bunuri, vezi Canonul 73 Apostolic, în Dr. N. Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe,  Vol.I, traducere de U.Kovincici si Dr. N.Popovici, Arad, 1930, p.296, apud N.Serbanescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, op.,cit.,  p.103.

[12]Academia Română, doc. LIII/2 (Copie de pe „Ocolnica lui Constantin Mavrocordat”, întărită de Arhivele Statului, prin Gr.N.Namo, la 1862, pp.22-24; Vezi și N. Iorga , Istoria bisericii românești, I, pp.219-220. I. Brezoianu, Vechile instituții ale României (1327-1866),București, 1882, p.261; P.P.Panaitescu, Mihai Viteazul, p.102, apud N.Serbanescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, op.,cit., p.104.

[13]N.Serbanescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, op.,cit., p.105.

[14]Ibidem.

[15]Ibidem.

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabere

Pr. Crăciun Opre

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești