Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Patimile sunt sunt o povară atât pentru trup cât şi pentru suflet. De pe urma patimilor, trupul şi sufletul se îmbolnăvesc, numai că boala celui din urmă nu e vizibilă cu ochii lumeşti, ci cu cei duhovniceşti. Persoana împătimită nu este liberă, ci este rob al propriilor plăceri şi „nimiceşte chipul pe care l-a primit de la Dumnezeu” (Sf. Nectarie din Eghina).

În spatele oricărei patimi se află un duh rău ce insuflă omului gânduri de a consuma plăcerea sau plăcerile de care este împătimit. Cu cât omul se afundă mai mult în patimi, cu atât se îndepărtează de Dumnezeu, dând astfel duhului rău puteri asupra sa. Duhurile rele, diavolii, au putere asupra omului atât cât acesta le dă putere, săvârşind prin voinţa proprie, fapte potrivnice legilor dumnezeieşti.

Eliberarea de sub jugul patimilor ţine tot de voinţa personală. Prin decizia fermă de a se elibera de sub tirania patimilor, omul se smereşte în faţa lui Dumnezeu cerându-i ajutorul, iar Dumnezeu care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu.” (Iez. 33, 11), intervine fără întârziere. Părerea de rău pentru propriile fapte atrage mila lui Dumnezeu, căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 18) .

Ca în orice război, omul trebuie să se înarmeze. Războiul cu patimile este de fapt lupta împotriva duhurilor rele, „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii” (Efes. 6, 12). Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Efes. 6, 11). Planurile diavoleşti sunt modalităţi prin care acesta încearcă să stăpânească pe om. Cei care cad în cursa diavolilor, făcând voia lor, devin subjugaţi, iar această subjugare este o formă de posedare a duhurilor rele, care „cu nimic nu pot ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mc. 9, 29).

Postul şi rugăciunea sunt armele cu care creştinul luptă pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti. Omul devenit liber duhovniceşte capătă „bunătate morală, curăţie, cuminţenie, bărbăţie morală şi putere a voinţei de a nu mai îngenunchea în faţa păcatului” (Sf. Nectarie din Eghina).

Preschimbarea, prin pocăinţă, a gândurilor şi faptelor păcătoase, în gânduri şi fapte virtuoase este un pas esenţial în lupta împotriva patimilor, căci omul „îmbolnăvit prin păcat se vindecă prin pocăinţă”! (Sf. Vasile cel Mare). Pocăinţa, spre a deveni eficientă, în actul de luptă împotriva patimilor, implică jerfirea propriului trup prin postire, căci „pocăinţa fără post este neputincioasă” (Sf. Vasile cel Mare).

Postul a fost rânduit de Dumnezeu protopărinţilor Adam şi Eva încă de la întemeierea lumii, prin porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 17). Neascultarea acestei porunci a adus moartea neamului omenesc, căci „n-am postit, şi am fost alungaţi din rai!” (Sf. Vasile cel Mare), însă prin post, omul „se intoarce în rai” (Sf. Vasile cel Mare). Raiul este o stare de trăire, după cuvintele Mântuitorului: „iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 21), iar această stare se poate dobândi prin practicarea postului şi rugăciunii.

Practicarea postului aduce beneficii trupului şi sufletului, trupul se detoxifică, iar sufletul se întăreşte în voinţa cea lucrătoare de virtuţi. Postul aduce bucurie dacă este ţinut din dragoste şi nu din obligaţie. Renunţarea la anumite mâncăruri şi obiceiuri în cadrul postului este o formă de jertfă a trupului şi a voinţei. Postirea slăbeşte trupul din cauza alimentaţiei moderate şi sărace în calorii şi proteine, iar acest fapt nu este decât pricină de bucurie pentru suflet, căci „[...] pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său” (Sf. Ioan Gură de Aur). Sufletul, pe măsură ce se înnoieşte prin post şi rugăciune, se întăreşte în lupta cu plăcerile cele aducătoare de păcat „[...] potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Postirea este un adevărat antrenament de voinţă pentru trup şi suflet. Postul, în adevăratul sens al cuvântului, nu înseamnă doar renunţarea la mese îmbelşugate, „ [...] nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte” (Sf. Ioan Gură de Aur). Sufletul, fiind imaterial, se hrăneşte senzorial, adică prin simţuri. Dacă simţurile sunt ferite de răutate, atunci sufletul este în siguranţă şi nu poate fi vătămat. Cele cinci simţuri omeneşti sunt porţi de acces către suflet. Dacă aceste porţi sunt bine păzite de imagini ruşinoase, mirosuri ademenitoare, gustări nepotrivite, atingeri pătimaşe, vorbe rele şi muzică desfrânată, atunci se poate spune că se realizează o postire adevărată „de aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bineplăcută Domnului şi vei avea mult folos” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Rugăciunea este esenţială în tot timpul [„Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17)] dar mai ales în timpul postului. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu, prin care „cerem Domnului ca numele Lui să se sfintească în noi (Sf. Ciprian). Omul, fiind păcătos, are nevoie de sfinţenia Lui, căci împărtăşindu-se de harul Său, se curăţă de păcate şi trăieşte mulţi ani pe acest pământ, iar dincolo de viaţa pământească, primeşte viaţă veşnică, deoarece “harul lui Dumnezeu (este), viaţa veşnică” (Rom. 6, 23), iar cei păcătoşi sfârşesc repede această viaţă “pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).

Deci, această cerere de sfinţenie trebuie făcută prin rugăciune în fiecare zi, deoarece omul păcătuieşte zilnic. Prin rugăciune, omul doreşte împărăţia cea promisă şi câştigată de Hristos prin jertfa de pe Cruce “pentru ca noi cei mai înainte robi să avem parte de împărăţia lui Hristos” (Sf. Ciprian). Prin rugăciune, cerem să vină împărăţia lui Dumnezeu în noi, ca unii ce prin păcat ne-am lepădat de aceasta, alungând-o din inimile noastre, iar acum o dorim înapoi, ca unii ce se pocăiesc pentru păcatele lor. Prin rugăciune, chemăm pe Hristos să sălăşluiască în inimile noastre, ca prin prezenţa Lui în noi să fim conduşi către Împărăţia cerească. Cel ce se roagă cere Tatălui ajutor ca să poată îndeplini voia Lui, căci cei ce fac voia lui Dumnezeu sunt bineplăcuţi Lui şi primesc ajutor în lupta cu cel potrivnic, ajutor fără de care nimeni nu poate birui.

Pentru a putea vieţui după legea lui Dumnezeu, credincioşii cer prin rugăciune, neîncetat, ajutor divin, “căci nimeni nu este tare prin propriile puteri , ci numai prin harul lui Dumnezeu este în afară de orice primejdie” (Zăvoian Corneliu, Despre Rugăciunea Domnească la Tertulian şi Sf. Ciprian, în rev. „Glasul Bisericii”). Dumnezeu este Creatorul trupului şi sufletului omenesc, iar închinăciunea este adusă lui Dumnezeu şi de trup şi de suflet, pentru ca amândouă componentele să se sfinţească întru El, adică şi în trupul şi sufletul nostru “ca între cele două elemente care compun omul să fie bună întelegere” (Zăvoian Corneliu, Despre Rugăciunea Domnească la Tertulian şi Sf. Ciprian, în rev. „Glasul Bisericii”).

Postul şi rugăciunea sunt acte de smerenie prin care omul cere izbăvirea de duhurile necurate şi iertare de păcate, pentru ca prin iertarea păcatelor să se poată învrednici de viaţa viitoare, căci “nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor” (Efes. 5, 5).

Conştiinţa de păcătoşenie este un act de smerenie, iar Dumnezeu “celor smeriţi le dă har” (I Petru. 5, 5) ca să poată mărturisi înaintea Lui păcatele, “căci suntem păcătoşi şi trebuie să ne rugăm pentru păcatele noastre” (Sf. Ciprian).

Postul şi rugăciunea cer iertarea păcatelor celui nevoitor, însă ea este conditionată de faptul că cel în cauză trebuie la rândul său să ierte celor ce îi greşesc, deci iertarea semenului este conditiosine qua non pentru iertarea păcatelor proprii. Iertarea semenului trebuie să fie continuă şi nelimitată, căci Mântuitorul ne îndeamnă să iertăm celor ce ne greşesc “de şaptezeci de ori câte şapte ”(Mt. 18, 22-23), în fiecare zi.


(Florian)

 

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești