Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Monahismul ortodox are la baza sa de organizare și funcționare poruncile divine și sfaturile evanghelice pe care le-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos, și reprezintă o alegere sinceră pe care o face creștinul când hotărăște să intre în viața monahală. Având la bază poruncile și sfaturile evanghelice, dar și învățăturile Sfinților Părinți, mai ales ale Sfântului Vasile cel Mare, în cadrul vieții de obște din mănăstiri și schituri se află un program amplu de desfășurare a vieții monahale, în primul rând și în mod esențial aflându-se rugăciunea.

Cea mai sigură, dar și cea mai potrivită cale în urcușul spre desăvârșire a creștinului este rugăciunea, ca maică a virtuților. Raportarea omului la Dumnezeu și intrarea în comuniune și în unire cu El, se realizează printr-o apropiere specială dar și printr-o stare de curăție sufletească deosebite. Pentru a se ajunge la această stare, mintea și sufletul creștinului trebuie să fie eliberate de gândurile și grijile materiale, să ajungă la starea specială a minții și a inimii care se mai numește atenție și luare aminte. „Rugăciunea este aspirația sufletului; prin ea sufletul creștinului respiră în atmosfera cerului, este hrana sufletului cu lumini de sus, este puterea sufletului, căci prin ea, sufletul soarbe puteri divine”[1].

După mărturisirile Sfinților Părinți, rugăciunea curată care este bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, trebuie împlinită de creștin cu toată ființa sa, să aibe mintea, inima și credința puternică ca să-L premărească, sa-I mulțumească și sa-I ceară tot ceea ce El consideră că-i este de folos. Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu și cea mai sigură cale de desăvârșire a oricărui creștin, căci „ceea ce este respirația pentru natura fizică a călugărului, aceea este rugăciunea pentru viața sa duhovnicească”[2].

Modelul suprem de rugăciune este arătat de către Mântuitorul Iisus Hristos care avea obiceiul de a se ruga (Luca 3,21; 6,12; 9,16-29; Matei 27,46; loan 17). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la o rugăciune continuă, zicând: „Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17 -18; Coloseni 4, 2; I Petru 4, 7), arătând că viața monahului trebuie să fie o continuă rugăciune, când zice: „Rugați-vă neîncetat”(I Tesaloniceni 5, 17). Având acest temei, Sfântului Vasile cel Mare recomandă monahilor o rugăciune neîntreruptă: „În afară de slujbele obișnuite la care trebuie să participe cu toată evlavia și credinţa, să se deprindă cu rugăciunea cea neîncetată”[3]. Rugăciunea monahilor trebuie să fie însoțită în permanență de rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul!”.

În actualul regulament monahal din Biserica Ortodoxă Română, monahii au obligația de a participa la slujbele săvârșite în Biserică, mai ales la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie[4], dar și obligația de a-și continua pravila la chilie, păzind însă să împlinească mai întâi rugăciunea de obște[5].

Așadar, acest program de rugăciune a monahilor întocmit de Biserică având ca bază Sfânta Scriptură și în special regulile de viață monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, a fost și este păzit cu sfințeie și în toate așezămintele monahale românești.

Alături de rugăciune, postul este prezent atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, și reprezintă exemplul  recomandat și practicat de Mântuitorul Hristos Însuși.

În conformitate cu Sfânta Scriptură, cu învățăturile  Sfinţilor Părinţi îndeosebi ale Sfântului Vasile cel Mare, dar şi cu hotărârile sfintelor canoane, înfrânarea în viața monahală și păzirea  postului prin nemâncarea de carne, reprezintă o tradiție foarte veche în viața Bisericii, tradiție pe care o întâlnim în toate mănăstirile ortodoxe, în special la Locurile Sfinte și în Sfântul Munte Athos, în toate țările ortodoxe, dar și în spațiul românesc.

Urmarea lui Hristos în monahism, înseamnă a împlini poruncile divine dar și sfaturile evanghelice, căci Domnul zice: „Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26).

În niciun loc din Sfânta Evanghelie nu găsim scris că Domnul Hristos ar fi consumat carne, atât până la răstignirea Sa, cât și după înviere. El s-a hrănit cu pâine, pește fript (Matei 14, 17; 15, 34) și cu fagure de miere după învierea Sa din morți, arătându-le ucenicilor că are trup real (Luca 24, 42-43). Tot pâine și pește le-a dat celor cinci mii de bărbați afară de copiii și de femeile care flămânziseră (Matei 14, 21; 15,38).

Exemplul de post ne este dat de către Mântuitorul Iisus Hristos Însuși, care a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, nu pentru că ar fi avut păcat. Pornind de la acest viu exemplu, orice creștin, fie monah sau laic, are obligația de a posti, pentru că postul purifică sufletul, apropie pe creștin de Dumnezeu și este de mare folos pe drumul mântuirii.

Încă din epoca apostolică, creștinii se abțineau de a mânca carne și practicau postul după exemplul Mântuitorului Hristos, după cum aflăm de la Sfântul Apostol Pavel, care se înfrâna de la consumul de carne[6].

Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă și arată ce fel de post trebuie să țină monahii: „Călugărilor se cuvine a ține legea cea dată de Dumnezeu lui Adam în Rai. Că vă dau vouă - zice Dumnezeu - toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră”[7] (Facere 1,29). Tot același Sfânt Părinte menționează felul și rostul trăirii în mănăstire, arătând modul de viață pe care trebuie să-l ducă monahii: „Cu adevărat, mănăstirile sunt case de plângere, unde se vede sac și cenușă, unde este sârguință, unde nu se vede nici râs, nici îmbulzeală de lucruri lumești, unde este post, unde se culcă pe pământ gol, unde toate sunt curate de fum, de friptură, de carne, de sângiuri, de vuiete, de tulburări și de multe supărări”[8].

În gândirea Sfântului Vasile cel Mare, postul trebuie să fie însoțit de starea de eliberare de gândurile rele și a multor fapte care aduc pagubă sufletului. El arată că postul nu este doar „renunțarea la anumite mâncări, băuturi sau alte pofte, ci ceva mai mult, desprinderea din lațul gândurilor rele, al ispitelor viclene, al faptelor urâte, al planurilor diavolești care pârjolesc de atâtea ori în vremea postului”[9].

În mănăstirile din spațiul românesc s-a păstrat această tradiție a neconsumului  de carne, după cum aflăm din mențiunile marelui cărturar Dimitrie Cantemir, care menționa în „Descrierea Moldovei”, că în mănastirile românești se păstrează tradiția și pravilele Sfântului Vasile cel Mare, de a nu se consuma carne[10].

În regulile de viață monahale așezate de Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski, marele stareț al Mănăstirii Neamț, găsim mențiuni clare cu privire la post și nemâncarea de carne. El zice: „Rânduiala vieții monahicești se aseamănă cu petrecerea din Rai și se supune voii celei desăvârșite a lui Dumnezeu. În Rai nu a fost mâncare de carne. Dar dacă cineva se rușinează și mănâncă, din cauza defăimărilor celor ce-l sfătuiesc pe dânsul, unul ca acesta să se rușineze şi de cinstitul chip al călugăriei. Căci amândouă sunt nedespărțite”[11]. Și în pravilele românești sunt așezate reguli stricte cu privire la posturi și la felul cum trebuie să le împlinească monahii[12].

Postul trupesc trebuie să fie o împreună lucrare cu postul sufletesc, căci „dacă prin postire de mâncare voim să arătăm înfrânare, nimic nu am făcut. Postul trupesc trebuie unit cu cel sufletesc, căci pornirile rele ale sufletului sunt mai multe și mai tari decât cele ale trupului”[13].

În actualul regulament monahal din Biserica Ortodoxă Română se prevede că toți monahii viețuitori ai așezămintelor monahale, au obligația să împlinească și să păzească posturile[14]. În mănăstirile și schiturile din România se păstrează cu sfințenie pravila Bisericii Ortodoxe în care monahii împlinesc rânduielile fixate în decursul veacurilor, toate acestea fiind bazate pe învățăturile Sfintei Scripturi, dar și pe învățăturile Sfinților Părinți.

În concluzie, postul și rugăciunea au fost rânduite și practicate de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, iar în viața monahală fac parte din programul strict, și sunt necesare pentru mântuire.

Autor: Pr. Radu Stanciu

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești