Ce ar face Iisus Hristos în locul meu?

Câteodată, în momentele mele de singurătate care din păcate sunt multe, încep să îmi pun anumite întrebări referitoare la existenţa mea pe pământ sau chiar la existenţa lui Dumnezeu. Legat de existenţa lui Dumnezeu frământările mele se spulberă repede, trebuie doar arunc o privire pe geam şi văd iarba de un verde închis şi cerul albastru (locuiesc în Danemarca şi aici zăpadă nu mai este de ceva timp) şi îmi dau seama imediat că toate acestea nu puteau să apară de la sine. Cineva le-a făcut şi le-a făcut perfect, nu este o coincidenţă că toate se leagă atât de bine şi armonios între ele, regnul animal cu cel vegetal.

Noi nu putem vedea frumuseţea aceasta din cauza păcatelor noastre pentru că ne întunecă mintea şi sufletul. Spunea un prieten de-al meu odată: “Oare dacă aici e atât de frumos, oare în rai cum e?” Eu aş vrea să aflu. Cred că toţi vrem. Avem la îndemână şi metoda. Să renunţăm la păcate în favoarea facerii de bine şi curăţirii sufletului prin învăţăturile Bisericii.

Noi, oamenii, avem în noi acest potenţial, calitate sau cum vreţi voi să-i spuneţi, de a face bine încă de la naştere, încă din copilărie. Dar pe măsură ce creştem, toate aceste sentimente care par copilăroase, dragostea sinceră faţă de părinţi, faţă de un tovarăş de joacă, bucuria să împarţi, bucuria comuniunii cu ceilalţi, inocentă şi zâmbetul sincer dispar.. încet, încet dar nu de tot. Încă mai rămâne ceva acolo, ca o sămânţă ce aşteaptă să rodească şi depinde doar de noi dacă o facem să rodească sau nu.

A face bine e ceva natural, firesc şi uşor pentru că este în noi, pe când a face rău e nenatural, trebuie gândită treaba bine înainte, gândită şi răzgândită pentru ca să fie în conformitate cu interesele noastre, fără a ne pasă prea mult dacă facem rău şi altcuiva. Dar totuşi există un echilibru, Cineva controlează balanţa şi există o continuitate în lume, există bine, există oameni sfinţi, există Dumnezeu pentru că altfel la câte războaie au fost dealungul timpului nu cred că ajungeam ziua de azi.

Mă gândesc câteodată cum era dacă trăiam în altă perioadă a omenirii, când viaţa era simplă, când nu erau atâtea ispite, când nu era aşa de multă informaţie care să pătrundă în creierul nostru. Oare cum era? Bănuiesc că era şi atunci la fel, avea cel rău grijă să nu ne lase să ne plictisim cu atâta bine şi să ne pună la fel de multe piedici doar că sub altă formă.

Eu am început relativ recent să merg la biserică, de vreo doi ani. Înainte mergeam doar aşa, în vizită ca la un muzeu şi sperăm că Domnul Iisus Hristos să-mi împlinească dorinţele iar eu să mă bucur din plin de viaţa mea plină de desfătări efemere. Ştiam totuşi că îmi lipseşte ceva, chiar dacă nu am dus niciodată lipsă de nimic. Îmi lipsea liniştea sufletească, îmi lipsea rugăciunea şi mai presus de orice îmi lipsea credinţa adevărată.

Nici acum nu le-am dobândit dar măcar ştiu metoda, cum am scris şi mai sus. Am început să cunosc puţin câte puţin tainele Ortodoxiei şi să gust din bucuria care o simţi în suflet atunci când mergi pe calea cea dreaptă, cu toate că m-am abătut de la ea de multe ori şi încă mă mai abat. Dar încerc să o găsesc mereu şi e chiar uşor de găsit, cu un pic de post, un pic de rugăciune şi am reintrat iar în cursa spre curăţirea inimii.

E greu… dar e atât de frumos!

Acum ne aflăm în perioada Postului Mare, dar mie personal îmi provoacă bucurie fiecare perioadă de post din an. Chiar dacă sincer să fiu nu am ţinut niciodată un post aşa cum trebuie, curat, cu trupul şi sufletul dar am încercat şi vreau să tot încerc până o să reuşesc. Am învăţat de la părintele meu duhovnic cum să rezolv orice problemă care o am, orice întrebare care pare fără răspuns, orice nedumerire legată de ceva anume, orice decizie care trebuie să o iau sau orice altceva ce pare iniţial că mă depăşeşte.

Toate aceste se rezolva uşor cu o singură întrebare: Ce ar face Iisus Hristos în locul meu? Primul gând care vine în minte acela este şi răspunsul, pentru că este vocea conştiinţei care este însăşi glasul lui Dumnezeu. Încercaţi şi voi.

(Julian)