Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta şi iuţimea, sau cugetarea, iubirea şi voinţa, erau unite întreolaltă în aceeaşi vedere sau contemplare a lui Dumnezeu. Iar trupul, deşi pământ, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea - aşa-zicand - contemplarea aceasta. Asta era temelia cea străveche, în care omul avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu.

Protivnicul a dat primul război cu Adam în Rai şi prin el, cu noi, cu toţi, întrucât toţi eram în Adam. E primul război pierdut de om, înfrângerea lui insă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri, date omului de Dumnezeu.

Iată cercul vicios pe care-l strângeau cu putere, asupra firii omeneşti. Domniile şi Stăpâniile intunericului, îmbrăcându-se pe ascuns în simţirea cea după fire şi povârnind-o spre o lucrare contra firii şi contra ascultării de Dumnezeu. Iată cum, printr-un sfat rău, îngerii căzuţi au surpat raiul virtuţii din fire. Vom vedea la vreme, că deodată cu acesta, au stins şi lumina cunoaşterii.

Iată aşa a întors Adam firea omenească de la calea scurtă a desăvârşirii, înfundând-o în hăţişul ascultării străine, ceea ce i-a adus scoaterea din Rai în lumea aceasta."Necaz mare se făcu la tot omul şi jug greu apasă de atunci pe fiii lui Adam." Căci mare sfărâmare făcu ucigaşul, băgând în zidire puhoiul pustiirii morţii şi toată tragedia istoriei.

Iată, şi cu alte cuvinte, pustiirea ce se făcu firii omeneşti. Căderea firii în ispită e tot una cu o sfărâmare, care l-a făcut pe om bucăţi. Astfel mintea i-a fost amăgită de mândrie şi slavă deşartă, crezând ispititorului, că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul; simţirea sau dragostea i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă; voinţa sau iuţimea în spaimă şi ruşine s-a întors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când l-a strigat Dumnezeu pe nume,nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinţei sale era întoarsă acum de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol.

Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută scoase vinovat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa. Aşa luă strămoşul plata neascultării, şi fu scos afară din fericirea vederii lui Dumnezeu, şi alungat în lumea aceasta şi îmbrăcat în haine de piele. De atunci firea noastră în îndoita învrăjbire se află:



Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a stins de pe Cerul Raiului, şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască şi ne îmbie o refacere. De la învrăjbirea aceasta vine toată tulburarea şi războiul celor două legi, adică al legii cu fărădelegea, de care se plângea şi Sfântul Pavel că se osteau într-însul. Aşa se face că împătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. Adică păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbătăcit în toate părţile, cât aproape "să se teamă" şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.

După fire și împotriva firii

Puterile sufletului: mintea, iubirea şi voinţa, după orânduirea cea străveche, îşi aveau lucrarea şi ţinta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; şi pe temeiul stăruinţei în această tindere, urma să creştem de la chip la asemănare.

Aşa eram în sfatul, în ascultarea şi vederea lui Dumnezeu. "în urma păcatului, cel viclean a ţintuit puterile sufletului incă de la început de firea celor văzute" şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu", întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea raţiunii şi a minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri."

De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite şi aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinţilor: toată strădania diavolului aceasta era şi este ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva, afară de Dumnezeu.

Drept aceea vrăjmaşul, ca să-şi ajungă ţinta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere şi bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte; iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul şi să le facă tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe nişte lipsiţi de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie, învăţându-ne să iubim plăcerea simţurilor, bine ştiind vicleanul, că asta stinge iubirea de Dumnezeu şi întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu este cel ce nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, căci între noi şi El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.

Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta şi spre trup. Iuţimea sau voinţa, care, după fire, aveau rostul să îndrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar către diavol mânia, ca pe o săgeată, a aprins-o contra firii şi a transformat-o în ură, încât fiara de om, ca fulgerele zvârle săgeţile în obrazul fraţilor şi în faţa Sfântului Dumnezeu, blestemând şi dând dracului pe toate şi chiar pe sine însuşi.

Iar pe biata minte, de unde - după fire - avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.

"Când raţiunea e fără minte, iar mânia aprinsă şi pofta neraţională, ajunge stăpână pe suflet neştiinţa, pofta de asuprire şi desfrâul. Din acestea se naşte deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simţurilor".

Tot ce-i de prisos şi peste trebuinţa firească e necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se întoarce acela cu ruşine în ţara lui, când firea e povăţuită de înfrânare. Sau iarăşi, calea e formată din afectele (dorinţele) naturale, care atunci când sunt împlinite peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt împlinite potrivit cu trebuinţa îl întorc prin ele în ţara lui. Iar ţara acestuia e obişnuinţa şi confuzia învârtoşată a viciului, în care trăieşte totdeauna şi la care duce pe cei biruiţi de iubirea celor materiale."

Aşa se înscăunează vrăjmaşul în mintea care nu-şi păzeşte porţile dorinţelor, şi aşa de tare o strâmba contra firii, încât zice răului bine şi binelui rău; întunericului lumină şi luminii întuneric; cuminţeniei nebunie şi nebuniei inţelepciune, cu care scorneşte apoi că nu e Dumnezeu, ci numai natură, iar dacă e vorba să fie vreun "Dumnezeu", omu-i "Dumnezeu".

Iat-o pe biata minte înşelată desăvârşit şi pe diavol rânjind biruitor, că a izbutit să pună minciuna lui în mintea omului, aşa cum l-a asigurat când l-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că, mâncând din pomul oprit, va fi: "Ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul".

- De unde să mai cunoască! Iată ce e o minte îndrăcita: din bună, nebună, care socoteşte minciuna adevăr şi adevărul minciună şi azvârle cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie făcând dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină şi pierzându-şi darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertăţii voinţei şi al dreptei socoteli.

Iar trupul cel hotărât după fire să împlinească cu lucrul sfatul lui Dumnezeu şi sfatul dreptei socoteli, împlineşte sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile şi cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.

Iată hăţişul de patimi şi fărădelegi în care războiul vrăjmaşului cufundă sufletul celor ce iubesc lucrurile lui şi nu le pasă de Dumnezeu:

Iată şi treptele căderii, în număr de 12, pe care alunecă puterile noastre în fiecare din acest hăţiş de patimi şi păcate:

Deci dacă lucrurile ar fi mers fără nici o împiedecare, după planul ucigaş al vrăjmaşului, de mult viaţa oamenilor s-ar fi făcut iad desăvârşit, înnebunindu-se, îndrăcindu-se şi omorându-se unii pe alţii şi pe ei înşişi.

(Pr. Arsenie Boca - Cărarea Împărăției)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești