Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

După cum ne spune Scriptura "rădăcina păcatului este pofta care ispitește pe om" ( Iacob 1, 13-15 ).  Păcatul odată săvârșit, invită omul într-un cerc vicios al degenerării: pe de o parte îți potolește pofta care te-a împins la săvârșirea păcatului, însă pe de altă parte ți se germinează în suflet și simțuri o viitoare poftă reactivă și mai mare, concomitent cu o doză de frustrare pe care o simți ca insatifacție față de ceea ce ți-ai fi dorit cu adevărat.

Așa se explică de ce fumezi, bei, desfrânezi mai cu poftă decât prima dată și tot făcând așa ajungi la dependență totală, iar frustrarea devine cu atât mai mare cu cât ești mai lipsit de posibilitatea de ați satisface pofta, căci pofta nu-ți dă pace până nu îi dai cursul dacă nu o alungi din minte. Așa se explică de ce unii au ajuns de la un pahar în plus de băutură la a-și bea și mințile, și tot așa se explică de ce de la câteva gânduri de "clătit ochii" după frumusețea străină unii au ajuns la cele mai mari curvii și preacurvii. Totul cercul acesta vicios pornește de la pofta satisfăcută peste fire, și pe cât de nevinovat pare păcatul la început pe atât de dezastruos se arată mai târziu, când de multe ori este prea târziu.

Pofta satisfăcută prin păcat este ca râia. Te scarpini, te liniștești, dar nu după mult timp simți nevoia să te scarpini și mai tare, și o ții tot așa până ce zona scărpinată devine toată o rană. În plan sufletesc lucrurile stau la fel: îți satisfaci pofta trupului peste fire și drept urmare devii și mai pofticios în a-ți satisface pofta peste fire. Și tot așa până ce voința se subjugă cu totul simțurilor iar firea nu mai răspunde decât instinctului pervertit. Urmările acestea le vedem peste tot în jur: oameni care au devenit rebuturi ale societății prin clinicile de combatere a adicțiilor, bețivi prin șanțuri, oameni care și-ar paria și viața pentru o ruletă sau două zaruri și tot așa. Totul de la o plăcere "nevinovată" care nu a fost ținută în frâu.

Cu trecerea timpului păcatul săvârșit constant intră în obișnuiță și atunci devine patimă. Așa se face că patima devine a doua natură a noastră. De aici voința este frântă de tot deși glasul conștiinței îi strigă în continuare omului să se lase de păcat. Acum omul pătimaș simte că este în plasă și că nu-i merge bine în tovărășia păcatului dar având voința distrusă și nefiind luminat de harul Duhului Sfânt, nu știe cum să iasă din robia păcatului. Însă Dumnezeu vrea să-l scoată pe om și din cea mai adâncă groapă și-i trimite necazuri ca să-l smerească și să să-și întoarcă cugetul spre singura cale de scăpare, calea lui Dumnezeu. Iar pentru păcătoși, calea lui Dumnezeu este pocăința, adică înnoirea firii prin iertare și îndreptare. Prin pocăință omul își vede adevărata valoare sufletească, ralizează drama sufletască în care se află și se angajează la ispășire benevolă ca să iasă la Lumină.

Dar ziua învierii sufletești a fiului risipitor este atunci când acesta hotărăște să o rupă cu trecutul. De nimic nu se teme diavolul mai tare ca de omul care se hotărăște să o rupă definitiv cu păcatul. Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește.

Totuși, chiar dacă la început patimile ți se par imposibil de învins, este esențial să crezi nelimitat în ajutorul lui Dumnezeu. Lăsarea totală în purtarea de grija a lui Dumnezeu atrage mult har peste cel chinuit de patimi, har care întărește și reface voința surpată de patimi. Atunci omul realizează ca doar cu ajutorul lui Dumnezeu poate să se lase de ceea ce i se părea de netrecut. Și astfel prinde curaj pentru lupta cea bună.

Cu toate acestea, primii pași pe care îi face penitentul în lupta cu patimile sunt asemenea pașilor copilului care învață să meargă. La început se clatină și cade în mod reflex în obiceiurile rușinoase care i-au devenit a doua natură, apoi începe să facă din ce în ce mai mulți pași fără să cadă, până ce firea i se preschimbă din nou și ajunge la statura de om, adică de fiu al lui Dumnezeu după har.

Voința cea șubredă se reface treptat, după fiecare ridicare din păcat, căci orice ridicare îți dă încredere în Dumnezeu și în relația pe care o ai cu El. Iar încrederea în Dumnezeu alimentează voința și o întărește și mai mult pentru Dumnezeu și împotriva păcatului.

Așa se face că după fiecare luptă câștigată, voința devine din ce în ce mai puternică până ce câștigă înterg războiul cu patimile, iar omul redevine stăpân pe simțurile sale. Iată ce însemnătate are credința și pocăința: îl face pe om din nou liber, liber ca să-l iubească pe Dumnezeu și să urască de moarte păcatul care l-a robit mai înainte. De aceea și Raiul e plin de păcătoși pocăiți: că voința lor acompaniază desăvârșit voința lui Dumnezeu.

De aceea și viața aceasta pământească nu este altceva decât o școală în care trebuie să învățăm să ținem isonul voinței lui Dumnezeu cu propria noastră voință.

(Dan)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești