Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

 

Tu de ce crezi in Dumnezeu

 

     

  Euharistia continua

 

   

Sunt oameni care folosesc des, uneori fără să-şi dea seama, un anumit cuvânt, sau o anumită sintagmă. De obicei sunt numiţi “persoane cu ticuri verbale”, dar mai sunt oamenii care fără a folosi des anumite cuvinte sau expresii, totuşi ajung ca întregul lor comportament, totalitatea gesturilor vizibile de către toţi, sau doar de către anumite persoane ori chiar numai de către ei înşişi, totalitatea gândurilor lor sau a gândurilor care apar în aşa-zisele situaţii “cheie”, importante, să aibă la bază un cuvânt, în care oamenii cred orbeşte, fără să-şi dea seama de cele mai multe ori. Un cuvânt care a intrat în adâncul unui om, iar pe baza acelui cuvânt, omul respectiv şi-a clădit, fără să vadă, fără să simtă, cu timpul, întreaga sa fiinţă, principiile după care se ghidează în viaţă şi în relaţiile cu ceilalţi, comportamentul, limbajul, acţiunile, gândurile, viaţa. Acel cuvânt a ajuns să fie parte din fiinţa omului respectiv şi poate cea mai importantă parte.

Poate că fiecare dintre noi are un alt cuvânt care a ajuns să se încarneze în sine, în sufletul său, în conştiinţa sa, fără să vadă. Poate că fiecare dintre noi l-a lăsat acolo, ani de zile şi-l va mai lăsa, fără să vadă. Eu nu l-am văzut decât după ce mi-am dat seama că e o minciună. Şi mi-am dat seama că e o minciună după ce fiecare sentiment pe care credeam că-l simt, după ce fiecare intenţie pe care credeam că o am, după ce fiecare gând pe care ştiam că-i în mintea mea, fiecare acţiune pe care aş fi făcut-o sau pe care am făcut-o, fiecare cuvânt pe care l-am spus sau aş fi vrut să-l spun, dacă aş fi avut ocazia, s-a dovedit a fi altceva, decât ceea ce credeam că simt, că am, că este, că înseamnă.

Pentru mine un astfel de cuvânt a fost “întotdeauna”.

Am crezut că pot întotdeauna să înţeleg oamenii din jurul meu, sau cel puţin pe cei pe care credeam că-i iubesc.

Am crezut că întotdeauna în dragoste trebuie să dai tot şi că desigur, automat vei primi tot de la cealaltă persoană.

Am crezut că întotdeauna am să rămân alături de persoanele care mi-ar spune că au nevoie de mine, sau că mă iubesc. Când asta era tot ce căutam, tot ce speram, tot ce aşteptam eu, de fapt.

Am crezut că întotdeauna pentru ca oamenii să nu te uite, trebuie să depindă sufleteşte de tine, să fie dependenţi de felul tău de a fi, de a te comporta, de a vorbi, de a gândi, de a simţi, de fiinţa ta.

Am crezut că întotdeauna o persoană se poate schimba fără să vrea, fără să-şi dea seama, dacă eu o iubeam suficient de mult şi dacă-i arătam suficient de mult că o iubesc.

Am crezut că întotdeauna oamenii care iubesc nu părăsesc niciodată. Că acceptă să fie tăvăliţi în noroi, că acceptă să se târască în coate şi-n genunchi, că acceptă faptul că nu pot ajuta practic, efectiv şi că trebuie să stea doar ca nişte spectatori, deşi ei niciodată nu s-au considerat astfel în viaţa celuilalt, doar pentru a nu părăsi pe cel sau pe cea, pe care cred ei că îl/o iubesc.

Am crezut că întotdeauna trebuie să renunţi la multe lucruri: visuri, planuri, acţiuni, dorinţe, să îţi înăbuşi gesturi, gânduri, doar pentru ca celălalt să rămână.

Am crezut că întotdeauna dacă te gândeşti mereu la cineva înseamnă neaparat că îl iubeşti foarte mult.

Am crezut că întotdeauna oamenii care tac, care nu se uită înapoi, care pleacă de lângă cineva, când acea persoană spune că are nevoie de el/ea, sunt oameni care nu iubesc sau nu au iubit cu adevărat şi de aceea fac acele lucruri.

Am crezut că eu întotdeauna voi vorbi, că am să mă uit înapoi, că nu am să plec lângă cineva, când acea persoană îmi spune că are nevoie de mine.

Am crezut că întotdeauna mi-ar fi uşor să iubesc o persoană care îmi spune că mă iubeşte.

Am crezut că întotdeauna mi-ar fi uşor să rămân în locuri în care sunt nefericită, de dragul celorlalţi.

Am crezut că întotdeauna aş considera asta drept un sacrficiu demn de un “suflet nobil”. (Ce e acela “un suflet nobil”? Ce defineşte “un suflet nobil”? Unde poţi regăsi un “suflet nobil”? În faptele sale sau în situaţiile cu care se confruntă?)

Am crezut întotdeauna în sintagma “a avea nevoie de un om”.

Am crezut întotdeauna că am nevoie de un om.

Am crezut întotdeauna că ştiu ce înseamnă “a avea nevoie”. (Niciodată nu m-am uitat la definiţia exactă din DEX).

Am crezut că întotdeauna singurătatea fizică precum ceva care sufocă, provoacă suferinţă şi automat, oamenii singuri sunt cei mai nefericiţi oameni.

Am crezut că întotdeauna dragostea nu are şi nu ţine cont de limite (nu, nu mă refer la limite impuse de societate), iar dacă îi sunt puse, le depăşeşte. (Voi aţi văzut cum arată un om care a întrecut orice limită a sa? Nu vă doresc să vedeţi. La fel este şi în cazul iubirii.)

Am crezut că întotdeauna dacă ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat, la final acea persoană va avea o revelaţie şi îţi va mulţumi, eventual te va şi iubi. (Vezi mai sus despre limitele iubirii. Asta fiind una dintre limite)

Am crezut că întotdeauna a te resemna înseamnă a pierde, a nu avea curajul să lupţi pentru ceva ce CREZI că îţi aparţine, pentru ceva ce CREZI că meriţi, pentru ceva ce CREZI că te-ar face fericit/ă. Iar dacă te resemnezi înseamnă că eşti laş, că nu iubeşti, că nu vrei să fii fericit, că te laşi doborât, că eşti slab.

Am crezut că întotdeauna eu ştiu cel mai bine de ceea ce am nevoie şi că ceea ce îmi doresc este ceea ce am nevoie.

Am crezut că întotdeauna ştiu ce e iubirea şi ce nu e.

Am crezut că întotdeauna trebuie să existe motive pentru care iubesc o persoană. (Între timp am aflat că dacă ai o listă în minte cu toate motivele pentru care iubeşti pe cineva, poţi să fii sigur că aceea nu e iubire. Nu iubeşti nici “pentru că…” nici “dacă…”)

Am crezut că întotdeauna cea mai frumoasă, profundă, adevărată dragoste apare atunci când nu iubeşti persoana potrivită. Când acea dragoste este “dragoste imposibilă.”

Am crezut că întotdeauna dacă cineva suferă, îi va trece imediat dacă va vedea că eu îl iubesc.

Am crezut că întotdeauna dragostea nu depinde de nimic.

Am crezut că întotdeauna nimic nu contează în afară de dragoste. (Printre altele am aflat că mai contează să ai aer şi alte câteva zeci…)

Am crezut că întotdeauna dacă sunt geloasă, înseamna că iubeam la nebunie acea persoană.

Am crezut că întotdeauna oamenii care rămân în locuri, în relaţii, în situaţii, unde sunt nefericiţi, în care sunt nefericiţi, înseamnă că sunt oameni care se sacrifică de dragul celor din jur, punându-se pe ei pe ultimul loc.

Am crezut că întotdeauna dacă iert pe cineva, acea persoană se va schimba într-o clipă, ca şi când ar fi fost atinsă de o zână bună şi va deveni pe loc o persoană bună, plângându-şi greşelile şi suferinţa creată, ne mai având niciun defect, nicio luptă de dus cu defecte, vicii, slăbiciuni.

Am crezut că întotdeauna atunci când iubeşti, persoana respectivă devine tot. Între timp am aflat că oricât aş iubi eu, Pământul se învârte în continuare în jurul Soarelui şi nu în jurul persoanei pe care o iubesc eu.

Am crezut că întotdeauna o despărţire trebuie neaparat să aducă după ea lacrimi multe, neputinţa de a te ridica din locul în care zaci şi că obligatoriu trebuie să zaci cel puţin trei zile într-un loc. (De preferat pe o canapea, că-i mai comod.)

Am crezut că întotdeauna iubirea presupune ca cineva să rămână pentru toată viaţa sa, în viaţa ta, indiferent de circumstanţe, schimbări, sau alţi oameni.

Am crezut că întotdeauna dacă întreb pe cineva ce a păţit, sau sunt întrebată eu aşa ceva, înseamnă neaparat că-mi pasă de acea persoană, sau că persoanei care-mi pune întrebarea, îi pasă de mine.

Am crezut că întotdeauna “a iubi cu adevărat” înseamnă să faci lucruri necugetate, eventual să ajungi până în pragul de a nu te mai cunoaşte, de a nu mai cunoaşte situaţia cu care te confrunţi, persoana de lângă tine.

Am crezut că întotdeauna “a iubi cu adevărat” înseamnă situaţii limită, sentimente limită, comportamente, gesturi, acţiuni limită.

Am crezut că întotdeauna “dragostea adevărată” poate duce la distrugerea celor care se iubesc şi că asta desigur, este la rândul său extraordinar fiindcă arată cu câtă putere, pasiune, profunzime s-au iubit oamenii respectivi.

Am crezut că întotdeauna dragostea şi persoanele care se iubesc nu trebuie să ţină cont de nimic.

Am crezut că întotdeauna iubesc, că ştiu să iubesc

Am crezut că întotdeauna atunci când iubeşti pe cineva, îi acoperi greşelile.

Am crezut că întotdeauna a iubi pe cineva înseamnă să muţi munţii din loc, fără să mă gândesc că nu asta trebuie să faci ca să îi arăţi calea, ci ceea ce trebuie este ca persoana respectivă să vrea să o vadă, fără să mă gândesc că munţii odată mutaţi, s-ar putea să nu mai am putere să-i pun la locul lor.

Niciodată nu am crezut că întotdeauna am purtat după mine, în mine astfel de “principii de viaţă”.

Şi mă gândesc uneori, alţi oameni în jurul cărui cuvânt, sau în jurul cărei idei, nevăzut(e), neştiut(e), de cele mai multe ori nesimţit(e), sau uneori chiar ignorat(e), îşi clădesc fiinţa, firea, modul de a se comporta, de a gândi, de a simţi?

(Lili)

Articolul se găseşte şi pe blogul: http://cenuestedragostea.wordpress.com/

 

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Excursie

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

 

Ediția a 3-a a cărții