Nașterea Domnului

Nașterea unui om nou (I) - Pr. Arsenie Boca

Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație. Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:

citește mai departe

Nașterea unui om nou (II) - Pr. Arsenie Boca

Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.

citește mai departe

Cine se naște în Betleem? - Pr. Arsenie Boca

Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.

citește mai departe

De ce era nevoie de o stea, dacă magii ştiau locul naşterii

Ca să le fie arătat şi Pruncul. Asta n-o ştiau! Casa nu era mare; iar Mama Pruncului era lipsită de strălucire şi necunoscută. Trebuia, deci, ca steaua să-i ducă chiar la locul unde S-a născut. De aceea, îndată ce-au ieşit din Ierusalim s-a arătat steaua şi nu s-a oprit înainte de a ajunge la ieslea naşterii. Minunea a urmat minunii.

citește mai departe

Naşterea Domnului în cele 4 Evanghelii

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.

citește mai departe

Omenirea nu va fi salvată niciodată de un politician

Toţi avem probleme şi nemulţumiri. Nu există ţară-n lumea această care să spună că populaţia ei trăieşte într-o societate perfectă. Ne confrutăm toţi cu fel de fel de constrângeri, începând de la slăbiciunile noastre până la greşelile celor din jur care ne afectează în mod direct.

citește mai departe

Diferenţa dintre icoana naşterii Domnului şi tabloul religios al naşterii

Pe întinderea golaşă a unui munte stâncos, presărat ici-colo cu smocuri de iarbă, un furnicar de persoane, deopotrivă cereşti şi terestre, se agită în jurul unei peşteri scobită în piatră. Înăuntrul acesteia, două dobitoace - un măgar şi un bou – îl „asistă” pe Cel de neîncăput, circumscris miraculos în făptura gingaşă a unui prunc înfăşăţel.

citește mai departe

Generalizarea Crăciunului

"Pe pământ pace! Între oameni binevoire!" este o urare comună care se poate găsi pe felicitările din timpul Crăciunului. Acestea sunt, desigur, cuvintele ce au fost cântate de îngeri la Naşterea Domnului în Betleem (Luca, 2,14). Deasemenea, este o frază care permite diverse interpretări.

citește mai departe

Ce-i în peşteră ?

Peştera Bethleemului seamănă cu Peştera Iadului, în care Hristos se coboară la moartea Sa. De asemenea seamănă cu spaţiul încadrat de pietre în majoritatea icoanelor ce înfăţişează Botezul Domnului.

citește mai departe

De ce s-a născut Hristos în sărăcia lucie a unui grajd?

Să fie nașterea lui Iisus într-un grajd doar un fapt banal? Doar o coincidență nefericită? Oare nașterea din acest loc să nu aibă și înțelesuri mai adânci?

citește mai departe

Prin nașterea Sa, Iisus dovedește lumii că este Dumnezeu

Cu toții am învățat, cu toții știm și cu toții vedem că istoria lumii și trecerea timpului se măsoară după două coordonate simple și clare: ”Înainte de Hristos” (î. Hr.) și ”după Hristos” (d. Hr.) . Există și varianta seculară a acestor două coordonate, altfel spus ”înaintea erei noastre” ( Î.e.n.) și ”era noastră” (e.n.) dar lucrul acesta nu schimbă cu nimic evenimentul care a produs împărtirea timpului în două, oricum am face prescurtările: nașterea unui anume Iisus, într-un grajd de vite!

citește mai departe

"Dacă Maica Domnului şi Domnul Hristos vor veni la dumneavoastră, să îi rugaţi, vă rog, să treacă şi pe la casa mea."

Fulgii mari de zăpadă dansează prin văzduh, acoperind pământul cu un veşmânt de un alb imaculat. Străzile pe care, în urmă cu o jumătate de oră, domina pustietatea, erau acum pline de copilaşii ce, veseli de sosirea zăpezii, au ieşit afară pentru a se bucura de clipa pe care au aşteptat-o vreme îndelungată.

citește mai departe

Naşterea Mântuitorului sau reînnoirea lumii, nicidecum sfârşitul ei

...Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară.

citește mai departe

Hristos se naşte pe pământ în fiecare zi

Uitându-ne la agitaţia ce se creează în fiecare an în preajma Crăciunului, avem certitudinea că şi astăzi, ca şi atunci, omul freamătă după orice, numai de primirea lui Hristos nu se frământă. Şi credem că nicicând nu a fost altfel.

citește mai departe

Sunt oameni care folosesc des, uneori fără să-şi dea seama, un anumit cuvânt, sau o anumită sintagmă. De obicei sunt numiţi “persoane cu ticuri verbale”, dar mai sunt oamenii care fără a folosi des anumite cuvinte sau expresii, totuşi ajung ca întregul lor comportament, totalitatea gesturilor vizibile de către toţi, sau doar de către anumite persoane ori chiar numai de către ei înşişi, totalitatea gândurilor lor sau a gândurilor care apar în aşa-zisele situaţii “cheie”, importante, să aibă la bază un cuvânt, în care oamenii cred orbeşte, fără să-şi dea seama de cele mai multe ori. Un cuvânt care a intrat în adâncul unui om, iar pe baza acelui cuvânt, omul respectiv şi-a clădit, fără să vadă, fără să simtă, cu timpul, întreaga sa fiinţă, principiile după care se ghidează în viaţă şi în relaţiile cu ceilalţi, comportamentul, limbajul, acţiunile, gândurile, viaţa. Acel cuvânt a ajuns să fie parte din fiinţa omului respectiv şi poate cea mai importantă parte.

Poate că fiecare dintre noi are un alt cuvânt care a ajuns să se încarneze în sine, în sufletul său, în conştiinţa sa, fără să vadă. Poate că fiecare dintre noi l-a lăsat acolo, ani de zile şi-l va mai lăsa, fără să vadă. Eu nu l-am văzut decât după ce mi-am dat seama că e o minciună. Şi mi-am dat seama că e o minciună după ce fiecare sentiment pe care credeam că-l simt, după ce fiecare intenţie pe care credeam că o am, după ce fiecare gând pe care ştiam că-i în mintea mea, fiecare acţiune pe care aş fi făcut-o sau pe care am făcut-o, fiecare cuvânt pe care l-am spus sau aş fi vrut să-l spun, dacă aş fi avut ocazia, s-a dovedit a fi altceva, decât ceea ce credeam că simt, că am, că este, că înseamnă.

Pentru mine un astfel de cuvânt a fost “întotdeauna”.

Am crezut că pot întotdeauna să înţeleg oamenii din jurul meu, sau cel puţin pe cei pe care credeam că-i iubesc.

Am crezut că întotdeauna în dragoste trebuie să dai tot şi că desigur, automat vei primi tot de la cealaltă persoană.

Am crezut că întotdeauna am să rămân alături de persoanele care mi-ar spune că au nevoie de mine, sau că mă iubesc. Când asta era tot ce căutam, tot ce speram, tot ce aşteptam eu, de fapt.

Am crezut că întotdeauna pentru ca oamenii să nu te uite, trebuie să depindă sufleteşte de tine, să fie dependenţi de felul tău de a fi, de a te comporta, de a vorbi, de a gândi, de a simţi, de fiinţa ta.

Am crezut că întotdeauna o persoană se poate schimba fără să vrea, fără să-şi dea seama, dacă eu o iubeam suficient de mult şi dacă-i arătam suficient de mult că o iubesc.

Am crezut că întotdeauna oamenii care iubesc nu părăsesc niciodată. Că acceptă să fie tăvăliţi în noroi, că acceptă să se târască în coate şi-n genunchi, că acceptă faptul că nu pot ajuta practic, efectiv şi că trebuie să stea doar ca nişte spectatori, deşi ei niciodată nu s-au considerat astfel în viaţa celuilalt, doar pentru a nu părăsi pe cel sau pe cea, pe care cred ei că îl/o iubesc.

Am crezut că întotdeauna trebuie să renunţi la multe lucruri: visuri, planuri, acţiuni, dorinţe, să îţi înăbuşi gesturi, gânduri, doar pentru ca celălalt să rămână.

Am crezut că întotdeauna dacă te gândeşti mereu la cineva înseamnă neaparat că îl iubeşti foarte mult.

Am crezut că întotdeauna oamenii care tac, care nu se uită înapoi, care pleacă de lângă cineva, când acea persoană spune că are nevoie de el/ea, sunt oameni care nu iubesc sau nu au iubit cu adevărat şi de aceea fac acele lucruri.

Am crezut că eu întotdeauna voi vorbi, că am să mă uit înapoi, că nu am să plec lângă cineva, când acea persoană îmi spune că are nevoie de mine.

Am crezut că întotdeauna mi-ar fi uşor să iubesc o persoană care îmi spune că mă iubeşte.

Am crezut că întotdeauna mi-ar fi uşor să rămân în locuri în care sunt nefericită, de dragul celorlalţi.

Am crezut că întotdeauna aş considera asta drept un sacrficiu demn de un “suflet nobil”. (Ce e acela “un suflet nobil”? Ce defineşte “un suflet nobil”? Unde poţi regăsi un “suflet nobil”? În faptele sale sau în situaţiile cu care se confruntă?)

Am crezut întotdeauna în sintagma “a avea nevoie de un om”.

Am crezut întotdeauna că am nevoie de un om.

Am crezut întotdeauna că ştiu ce înseamnă “a avea nevoie”. (Niciodată nu m-am uitat la definiţia exactă din DEX).

Am crezut că întotdeauna singurătatea fizică precum ceva care sufocă, provoacă suferinţă şi automat, oamenii singuri sunt cei mai nefericiţi oameni.

Am crezut că întotdeauna dragostea nu are şi nu ţine cont de limite (nu, nu mă refer la limite impuse de societate), iar dacă îi sunt puse, le depăşeşte. (Voi aţi văzut cum arată un om care a întrecut orice limită a sa? Nu vă doresc să vedeţi. La fel este şi în cazul iubirii.)

Am crezut că întotdeauna dacă ajuţi pe cineva care nu vrea să fie ajutat, la final acea persoană va avea o revelaţie şi îţi va mulţumi, eventual te va şi iubi. (Vezi mai sus despre limitele iubirii. Asta fiind una dintre limite)

Am crezut că întotdeauna a te resemna înseamnă a pierde, a nu avea curajul să lupţi pentru ceva ce CREZI că îţi aparţine, pentru ceva ce CREZI că meriţi, pentru ceva ce CREZI că te-ar face fericit/ă. Iar dacă te resemnezi înseamnă că eşti laş, că nu iubeşti, că nu vrei să fii fericit, că te laşi doborât, că eşti slab.

Am crezut că întotdeauna eu ştiu cel mai bine de ceea ce am nevoie şi că ceea ce îmi doresc este ceea ce am nevoie.

Am crezut că întotdeauna ştiu ce e iubirea şi ce nu e.

Am crezut că întotdeauna trebuie să existe motive pentru care iubesc o persoană. (Între timp am aflat că dacă ai o listă în minte cu toate motivele pentru care iubeşti pe cineva, poţi să fii sigur că aceea nu e iubire. Nu iubeşti nici “pentru că…” nici “dacă…”)

Am crezut că întotdeauna cea mai frumoasă, profundă, adevărată dragoste apare atunci când nu iubeşti persoana potrivită. Când acea dragoste este “dragoste imposibilă.”

Am crezut că întotdeauna dacă cineva suferă, îi va trece imediat dacă va vedea că eu îl iubesc.

Am crezut că întotdeauna dragostea nu depinde de nimic.

Am crezut că întotdeauna nimic nu contează în afară de dragoste. (Printre altele am aflat că mai contează să ai aer şi alte câteva zeci…)

Am crezut că întotdeauna dacă sunt geloasă, înseamna că iubeam la nebunie acea persoană.

Am crezut că întotdeauna oamenii care rămân în locuri, în relaţii, în situaţii, unde sunt nefericiţi, în care sunt nefericiţi, înseamnă că sunt oameni care se sacrifică de dragul celor din jur, punându-se pe ei pe ultimul loc.

Am crezut că întotdeauna dacă iert pe cineva, acea persoană se va schimba într-o clipă, ca şi când ar fi fost atinsă de o zână bună şi va deveni pe loc o persoană bună, plângându-şi greşelile şi suferinţa creată, ne mai având niciun defect, nicio luptă de dus cu defecte, vicii, slăbiciuni.

Am crezut că întotdeauna atunci când iubeşti, persoana respectivă devine tot. Între timp am aflat că oricât aş iubi eu, Pământul se învârte în continuare în jurul Soarelui şi nu în jurul persoanei pe care o iubesc eu.

Am crezut că întotdeauna o despărţire trebuie neaparat să aducă după ea lacrimi multe, neputinţa de a te ridica din locul în care zaci şi că obligatoriu trebuie să zaci cel puţin trei zile într-un loc. (De preferat pe o canapea, că-i mai comod.)

Am crezut că întotdeauna iubirea presupune ca cineva să rămână pentru toată viaţa sa, în viaţa ta, indiferent de circumstanţe, schimbări, sau alţi oameni.

Am crezut că întotdeauna dacă întreb pe cineva ce a păţit, sau sunt întrebată eu aşa ceva, înseamnă neaparat că-mi pasă de acea persoană, sau că persoanei care-mi pune întrebarea, îi pasă de mine.

Am crezut că întotdeauna “a iubi cu adevărat” înseamnă să faci lucruri necugetate, eventual să ajungi până în pragul de a nu te mai cunoaşte, de a nu mai cunoaşte situaţia cu care te confrunţi, persoana de lângă tine.

Am crezut că întotdeauna “a iubi cu adevărat” înseamnă situaţii limită, sentimente limită, comportamente, gesturi, acţiuni limită.

Am crezut că întotdeauna “dragostea adevărată” poate duce la distrugerea celor care se iubesc şi că asta desigur, este la rândul său extraordinar fiindcă arată cu câtă putere, pasiune, profunzime s-au iubit oamenii respectivi.

Am crezut că întotdeauna dragostea şi persoanele care se iubesc nu trebuie să ţină cont de nimic.

Am crezut că întotdeauna iubesc, că ştiu să iubesc

Am crezut că întotdeauna atunci când iubeşti pe cineva, îi acoperi greşelile.

Am crezut că întotdeauna a iubi pe cineva înseamnă să muţi munţii din loc, fără să mă gândesc că nu asta trebuie să faci ca să îi arăţi calea, ci ceea ce trebuie este ca persoana respectivă să vrea să o vadă, fără să mă gândesc că munţii odată mutaţi, s-ar putea să nu mai am putere să-i pun la locul lor.

Niciodată nu am crezut că întotdeauna am purtat după mine, în mine astfel de “principii de viaţă”.

Şi mă gândesc uneori, alţi oameni în jurul cărui cuvânt, sau în jurul cărei idei, nevăzut(e), neştiut(e), de cele mai multe ori nesimţit(e), sau uneori chiar ignorat(e), îşi clădesc fiinţa, firea, modul de a se comporta, de a gândi, de a simţi?

(Lili)

Articolul se găseşte şi pe blogul: http://cenuestedragostea.wordpress.com/

 

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Caută articole în site » Caută articole în site »

Crăciunul în temnițele comuniste

Crăciunul anului 1951 în temnița de la Târgu-Ocna, cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Pr. Gherasim Iscu

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. 

citește mai departe

Crăciunul anului 1948 cu Dumitru Bordeianu, în temnița comunistă de la Suceava

Oamenii milostivi și buni creștini din Suceavași satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbăta și la sărbători mari, să vină la poarta închisorii să aducă deținuților tot felul de alimente și îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se umple cu noi, cei arestați la 15 mai, acesti pioși creștini au venit la poartă cu alimente

citește mai departe

Crăciunul anului 1952 la Aiud cu Atanasie Berzescu și Radu Gyr

Iisus se naşte şi-n spatele zidurilor reci şi groase, în spatele gratiilor şi uşilor ferecate. În ajun de Crăciun lucram în fabrică. Aşteptam cu înfrigurare scurgerea timpului, ca să mergem în Celular. Ne pregăteam cu toţii de colindul ce avea să fie în noaptea de Ajun.

citește mai departe

Crăciunul, noaptea în care Părintele Gherasim Iscu l-a repus pe Hristos în inima torționarului său

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.

citește mai departe

Crăciunul anului 1941 în temnița de la Sibiu cu dr. Flor Strejnicu

Nici una dintre sărbătorile creștine nu este atât de mult legată de copilărie ca sărbătorirea nașterii pruncului Hristos. Venirea pe lume a copilului Iisus, vestit și slăvit de colindele cântate de copii, darurile aduse de ”Moș Crăciun” copiilor, petrecerea sărbătorii în familie, unde preocuparea centrală o formează copiii, toate acestea fac din acest sfânt praznic motivația nostalgiilor de mai târziu. 

citește mai departe

Crăciunul anului 1950 la colonia de muncă Capul Midia cu academicianul Paul Păltănea

”Am început munca silnică în condiții peste măsură de aspre. De la colonie și până la șantier, câțiva zeci de kilometri, eram duși cu mașini basculante. Înghețam bine și vântul, care nu contenea, trecea năvalnic printre zdrențele noastre, înfășurându-ne scheletul cu straie de gheață. Munca începea la 6 dimineața […] și dura 12 ore, până la 6 seara, cu o pauză de o oră, pentru a primi ceea ce administrația lagărului numea ”mâncarea” noastră zilnică de prânz, niște lături de fapt.

citește mai departe