Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Am ieşit afară. Vroiam ca aerul rece să-mi limpezească gândurile, să mă trezească din amintiri, din visare. Am privit pentru câteva secunde totul. Era o privelişte atât de sumbră. Absolut totul era acoperit de-o pătură de tristeţe. De tăcere. Nu, nu era pace, era o tăcere care acoperea o mie de strigăte, de lacrimi. O tăcere care te înspăimânta pentru că nu lăsa să se vadă sau să se audă altceva în afară de ea. Era o tristeţe care parcă venea de sus, chiar şi cerul însuşi părea atât de alb, atât de trist.

Păşeam în timp ce-mi doream să găsesc ceva. Nu ştiam ce caut, de fapt, cred că nu-mi dădusem seama că vreau să găsesc ceva. Mergeam printre oameni şi-i priveam. Căutam ceva... vroiam să găsesc ceva la ei, în ei. Nu ştiam încă ce. Am început să le studiez chipul, privirile. Oamenii veneau din fiecare parte, se întâlneau, se ciocneau unii de alţii şi fiecare privea prin celălalt. Cât de trist poate fi să priveşti prin omul din faţa ta? Să murmuri un "Scuze" doar pentru că aşa fac "oamenii civilizaţi", dar să nu-ţi pese dacă i-ai spus acest " scuze" unei fiinţe umane sau unei pietre.

Cred că din faptul că oamenii nu se mai privesc unii pe ceilalţi ci privesc prin ei, văzându-şi doar propriile ambiţii, propriile dorinţe, obiective, începe adevăratul iad. În momentul în care nu mai vedem în persoană de lângă noi o fiinţă umană atunci suntem capabili de cele mai mari monstruozităţi, pentru că ne vedem doar pe noi înşine, doar dorinţele noastre de a ne atinge scopurile, de a avea ceea ce vrem, chiar dacă ceea ce vrem nu ne face fericiţi, noi nu ne mai gândim la fericire, ne gândim doar că vrem şi atât. Ne mai văzând oamenii de lângă noi, ne mai simţindu-i, lăsând să cadă pe ochii noştri un văl de indiferenţă, de irascibilitate, de nerăbdare ajungem să-i considerăm nişte fiinţe peste care noi putem călca, pe care putem să le distrugem, căci ei nu contează. Tot ceea ce ajunge să conteze pentru noi este să ne satisfacem poftele, să fim noi satisfăcuţi, să fim noi împliniţi din punct de vedere material, căci spiritual, nu se poate vorbi de "împlinire"în astfel de situaţii.

Îmi amintesc ce ne-a spus profesorul de religie la oră: "Iadul înseamnă să nu poţi privi chipul celui de lângă tine, să nu te poţi bucura de faptul că este lângă tine" iar noi oamenii asta am ajuns să facem. Am ajuns să nu mai privim chipurile celor de lângă noi, să ni se pară transparente, vedem doar faptul că trebuie să ne atingem scopurile prin orice mijloace, vedem doar ambiţiile, nevoile, cererile, dorinţele, plăcerile, obiectivele, poftele noastre, iar restul e doar un decor nesemnificativ.  Am continuat să merg şi să caut. Vroiam să caut ceva diferit faţă de ceea ce văd nonstop. Nişte chipuri reci, inexpresive, cu priviri încărcate de furie, blazate, dorinţe tăcute. Toţi se grăbesc, dar de fapt, nimeni nu face nimic. Toţi forfotesc, dar de fapt, toţi sunt atât de morţi.

Dintr-odată aud: "Ai grijă pe unde mergi! " mă întorc şi văd un domn iritat de faptul că o fetiţă s-a lovit de el. M-am gândit "cât de tare l-o fi putut lovi acea fetiţă care avea până în opt ani pentru a-i trezi furia?". De fapt, biata fată nu avea cum să-l lovească, probabil doar l-a atins, ceea ce l-a deranjat pe acel om a fost faptul că pentru o secundă, cineva l-a forţat să se uite în jurul său şi să observe că persoanele acelea care îl înconjurau nu erau acolo de decor, ci erau nişte fiinţe umane ca şi el. L-a deranjat faptul că pentru o secundă cineva i-a distras atenţia de la el însuşi, de la scopurile lui, de la ceea ce vroia să facă, de la locul unde vroia să ajungă.

A văzut în acea copilă o piedică. O piedică ce îl face pentru câteva momente să se oprească din drumul său, să iasă câţiva paşi din cercul său strâmt "apărat" de ziduri înalte construite din nepăsare, insensibilitate şi egoism şi să facă efortul de a nu mai privi spre obiectivele lui ci să privească spre cei din jurul său. Asta a fost de fapt ce l-a deranjat.

Mi-am dat seama că omul îşi construieşte un adevărat iad. El însuşi. În fiecare zi mai ridică o cărămidă şi astfel îşi face un gard tot mai înalt fără nicio uşă, fară nicio scăpare. Şi-l construieşte în fiecare moment în care respinge pe cei din jur, în care răneşte pe cineva, în care nu ştie să aprecieze ce are în jurul său, în care nu ştie să mulţumească, în care nu ştie să vorbească frumos, să ierte, să iubească, să spere, să viseze, să zâmbească, să aibă credinţă. În clipa în care îşi dă seama de ceea ce a făcut începe să sufere, să urască, să devină trist, apatic, indiferent, furios, rău, insensibil, egoist, insuportabil. Nu face nimic pentru a ieşi din iadul său, ci ajunge să se complacă în el, să i se pară ceva normal, ajunge să numească acel iad " viaţa sa". De aceea omul ajunge să facă cele mai nebănuite dar şi cele mai urâte lucruri, cele mai inumane şi începe să nu mai poată să fie trezit din ceea ce face, pentru că este deja atât de obişnuit să nu vadă nimic în jurul său decât pe el însuşi şi ceea ce el vrea să obţină. Ajunge să nu mai vadă şi să nu mai caute decât modalităţi prin care poate să aibă ce are el chef, ceea ce vrea el. M-am mirat când am văzut cât de identici ne pot face să fim durerea, tristeţea, apatia, blazarea, furia, ura, nepăsarea, lipsa de sensibilitate, egoismul. Erau oameni diferiţi, dar chipurile le erau identice, privirile, grimasele, gesturile chiar şi mersul legănat, nimic nu îi deosebea.

Deja se făcuse mai frig. Devenisem plictisită să-i tot privesc, să tot caut acel ceva, eram poate şi eu un pic tristă, un pic furioasă, un pic nepăsătoare. Am intrat pe poarta liceului cu atitudinea adolescentei care mai degrabă s-ar duce pe front decât la orele de curs. Începuse iarăşi să ningă. Fulgii păreau că-n căderea lor se transforma în nişte lacrimi reci. Dădea impresia că Cineva de sus plânge. Nu mai vroiam nimic, nu mai căutam nimic. Aşteptam doar să se încheie şi ziua aceasta. Ceva mi-a oprit şirul gândurilor, parcă ceva vroia să mă oprească în loc. Era un zâmbet atât de cald, de vesel, atât de sincer, atât de nevinovat. Un zâmbet pentru mine. M-am întristat când mi-am dat seama că nu pot zâmbi şi eu la fel. Că tot ce pot face este să schiţez o mişcare a buzelor atât de falsă. M-am gândit la zâmbetul acela toată ziua. Oare persoana respectivă îi văzuse pe oamenii de afară? Văzuse lacrimile care cădeau neîncetat de undeva de sus? Poate că nu văzuse, poate că acesta era motivul pentru care putea zâmbi astfel. Sau poate invers, văzuse totul şi oamenii şi lacrimile şi s-o fi hotărât că cel mai bun lucru pe care-l poate face este să zâmbească.

Mi-am dat seama că oamenii în egoismul lor, în răutatea lor te pot face uşor să devii ca ei, să renunţi la entuziasmul tău, la optimism, la felul tău de a privi viaţa, să te facă să renunţi să mai cauţi frumosul, binele, să încetezi să mai lupţi pentru ceea ce e corect, pentru visurile tale, pentru iubire, oamenii te pot face să renunţi la valori, la speranţa, la credinţa, să renunţi să mai ai încredere-n viaţă.

Uneori fac acest lucru pentru că nu pot să accepte ca altcineva să vadă altfel viaţa, lumea, pentru că îi deranjează că cineva încă mai are încredere, mai are iubire şi atunci vor încearcă să te facă să fii ca ei, să-ţi pierzi credinţa, speranţa, iubirea. Nu trebuie să-i urâm pentru asta, pentru că prin ură nu rezolvăm nimic.

Trebuie să înţelegem că poate ei nu au fost învăţaţi să iubească, să dăruiască. Alteori te fac să te schimbi prin simplu fapt că se poartă în felul în care o fac, tăindu-ţi aripile, făcându-te să nu mai ai nicio aşteptare, nicio speranţă, niciun motiv pentru care să încerci să faci ceva bun pentru că vezi că ei tot pe drumul acela merg.

Însă nici nu poţi să le permiţi să te schimbe, să devii ca ei, pentru că astfel vei uita să trăieşti cu adevărat. Tot ceea ce poţi face este să încerci că prin felul tău de a fi, de a te comporta să le arăţi că trebuie să se schimbe, că pot să dăruiască şi altceva decât egoism, nepăsare, tristeţe, cuvinte dure şi priviri de gheaţă. Iar dacă nu reuşeşti, păstrează-ţi totuşi zâmbetul şi aşteaptă că poate cândva se vor trezi. Şi poate între timp nu vor mai cădea lacrimi...

(Lili)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

Pr. Crăciun Opre

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Tabere

Pelerinaj Israel (24 feb.- 1 martie 2019). Asociația Ortodoxia Tinerilor în colaborare cu Basilica Travel.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești