Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Ce este nostalgia...? De ce suntem nostalgici după oameni, după lucruri, după amintiri și momente din viață pe care credem că n-o să le mai avem niciodată? De ce trăim încontinuu ca și cum lucrurile sunt înghițite mereu de „trecut” și pierdute pentru totdeauna…?

Bunăoară suntem nostalgici după copilăria și leagănul de la bunica din curte... După pisica cu care ne jucam când eram mici... După prima iubire... După cea mai frumoasă excursie din liceu... După prietenii din facultate... După părinții și bunicii pe care i-am „pierdut” etc.

Nostalgia este socoteala noastră cu timpul, în fapt o rămânere permanentă în timpul contingent. Nostalgia este zidul pe care-l punem între noi și Veșnicie, ca și când este de necrezut că lucrurile, oamenii și iubirile își au originea în Veșnicie, și nu în timpul muritor de aici, în care le închidem. Căci cum ar fi zis Mântuitorul că dacă vom „lăsa”, dacă vom „da drumul” lucrurilor și oamenilor din contingent îi vom primi înapoi înzecit și însutit și vom moșteni viața veșnică? (Mat. 19, 29). Oare trebuie să așteptăm Viața de Apoi ca să-i avem înzecit și însutit? Nu, nicidecum. Asta e socoteala nostalgiei și a necredinței care o însoțește.

În fapt, nostalgia e cea care nu „dă drumul” la oameni, la iubiri, la mame, frați și tați ca să-i lase să curgă înspre noi din adevărata lor origine. Din Veșnicie și din Împărăția lui Dumnezeu. Nostalgia e ca un golf care cade în tristețe că n-o să mai vadă Marea niciodată...!? Dar cum poate să fie golful trist, când însăși Marea l-a creat și l-a făcut posibil, când i-a dat totul, inclusiv ființa lui? Cum să se teamă golful că Marea ar putea să-i ia apa și să nu i-o mai dea niciodată...?  Asta pentru că nu înțelege că Marea îl iubește și îi dă totul, și fiecare val și undă de apă sunt confirmări că viața a venit din afara lui în el.

Să ne gândim. De ce a rostit Eminescu „unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?“ în poezia „O, rămâi...”? De ce romanticii sunt romantici? Poate tocmai pentru faptul că închid emoțiile într-un trecut, într-o casetă de sticlă, într-un timp muritor care nu se mai întoarce niciodată și de aceea caută să-l conserve ca amintire. De aici nostalgia.

Dar ce bine că Împărăția nu este așa! Ce bine că timpul este îmbibat de Împărăție încă de aici și încă „de acum“. Căci dacă Eminescu „dădea drumul” pădurii și copilăriei, într-un sens frumos și dumnezeiesc, ar fi auzit Veșnicia însăși, Împărăția însăși vorbind cu el:

– Eu eram copilăria și pădurea ta. Eu eram aceea. Eu sunt toate. Și nu există un lucru „viitor” care eu „încă” să nu fi fost.

Tot ce auzim în fapt e un Eminescu care „nu dă drumul” pădurii și copilăriei. Și de aici această frumoasă poezie. Frumoasă însă... ca o prințesă închisă într-un castel pe veci. Pierdută și inaccesibilă. Ca ceva muritor. Căci Veșnicia e atât de minunată încât vorbește cu noi așa:

– De ce cădeți și vă întoarceți mereu la o gândire muritoare? Eu mă revelez vouă sub inocența copilăriei. Eu sunt emoțiile primei zile de școală. Eu sunt farmecul primei iubiri. Eu sunt vraja unei excursii la munte. Eu gândesc gânduri de oameni „tineri” și eu gândesc gânduri de oameni „bătrâni”. Eu sunt viața care „încă” nu s-a întâmplat. Eu sunt cea fără vârstă în voi. Eu vă dăruiesc emoțiile vieții și de unde credeți că aveți puterea să derulați atâtea trăiri în viața voastră dacă nu de la mine. Înțelegeți că nu vi le dau ca să le puneți în „pușculița” nostalgiei. Ci ca nemurirea și nepieirea să se arate chiar în lucrurile pe care voi le socotiți muritoare. Un apus de soare, un cântec de pasăre, un foșnet de greiere. Nu. Ele nu mor. Ci Veșnicia se dă în doze mici, și face pauze în viața voastră.

Ce grație și ce gând! Că Veșnicia se dă în doze mici. Nu că noi murim între aceste doze de Veșnicie. Ci că Ea ne lasă să respirăm puțin, nu ne copleșește, ne lasă timp chiar să... murim.  Totul e de la Ea înspre noi, nu de la noi către Ea.

Când trăim în nostalgie, trăim în fapt ca și cum Împărăția nu ar exista. Căci cum ai putea să deplângi că ai pierdut ceva, că ai pierdut „puțin” din Totul, când de fapt Totul ți-a dat un pic din Totalitatea lui (un copil, un părinte, o soție)? Cum ai putea să fii plictisit și trist între un răsărit de soare și altul, între o iubire și alta, ca și când nu Împărăția însăși ți s-ar fi arătat prin fiecare iubire, prin fiecare răsărit de soare.

– Eu am fost, zâmbește Ea. Eu sunt toate, pentru că Dumnezeu le împarte cu tine pe toate, și dacă nimic nu-i „al tău” cu adevărat, atunci nu pierzi nimic. Nicio iubire nu se „pierde”, nicio emoție nu se pierde, niciun răsărit și apus de soare nu se pierd. Nicio copilărie și nicio pădure de poet nu se pierd. Ci toate sunt jocuri ale Existenței pe care Dumnezeu ți le pune, o clipă, în palmă. Pentru ca apoi să-ți pună altele. Și altele.

Numai când trăim timpul ca timp muritor, le pierdem în el pe toate. Cum a zis Mântuitorul, „cine va căuta să-și scape sufletul său, îl va pierde” (Mar. 8, 35). Și cum să te gândești atât de măreț că dacă vei căuta să-ți „scapi” răsăriturile de soare, le vei pierde...? Dacă vei căuta să-ți „scapi” copilăria, o vei pierde? Dacă vei căuta să-ți „scapi” toate iubirile vieții, le vei pierde...? Ce gând nebun și minunat în același timp!

Iar dacă le pierzi pentru Dumnezeu, dacă îți pierzi copilăria și răsăriturile de soare și iubirile pentru Dumnezeu, atunci înțelegi că n-ai pierdut nimic și le dobândești înapoi înzecit și însutit, cu parfum de viață veșnică în ele.

În cartea „Marea Despărțire” a lui C.S. Lewis, în care oamenii mergeau pe câmpiile dinaintea intrării în Rai și învățau să-și „piardă” gândirile și nostalgiile după chipul lumii ca să poată primi Împărăția, se povestește că a venit un pictor talentat din lume și a văzut lumina și harul Împărăției. Și atât de uimit și de copleșit a fost, încât ce credeți că a vrut să facă, a vrut să se întoarcă în lume (de fapt în sinele său), să aducă pensule și culori și șevalete ca să stea înaintea porții Împărăției și să picteze peisajele și lumina din Împărăție.

Adică a căzut în nostalgie...

Dar îngerul din Împărăție care era cu el și care-l învăța să gândească  potrivit Împărăției, a zis:

– Nu. Lasă pensulele și șevaletele. Aici e Împărăția însăși, de aici ți s-au dat toate harurile și toate inspirațiile tale. Din această Vistierie nesecată ai pictat toate peisajele, toate apusurile și răsăriturile de soare, toate căprioarele, toți șoimii și toate parcurile pe care le-ai văzut în viața ta. Acum ești în pragul Împărăției, nu e nevoie să ne-o descrii nouă, celor care trăim aici, ca pe ceva muritor, după chipul lumii care trece. Ci oprește-te și intră cu mintea în Împărăția de Sensuri din care ai prins câteva în viața ta din lume. Împărăția s-a împrumutat ție pe Ea însăși de fiecare dată. Pierde-ți pensulele și culorile și intră în Atelierul a toate!

Dar pictorul a zis nu. A zis că se duce înapoi (în sinele său) după pensule și după pânze. Și așa a căzut înapoi în timpul muritor, păzit de gardianul nostalgiei...

Când este Veșnicie, nu mai este „trecut”. Nu mai există nostalgie, căci nu mai există caseta de sticlă în care să fie închise lucrurile. Veșnicia și Iubirea lui Dumnezeu mă precedă, este înainte de mine, în timpul meu și după mine. Numai când scot lucrurile din ea și le separ de ea, ca poeții romantici, atunci le închid în nostalgie. Dar dacă le las să izvorască din Ea, ca un râu continuu al Vieții, atunci m-am izbăvit de nostalgie. M-am izbăvit de moartea iubirilor, de moartea răsăriturilor de soare, de moartea florilor de cireș, de moartea emoțiilor existenței mele. M-am izbăvit de „sufletul” meu pe care voiam să-l „scap”, și pe care-l pierdeam încontinuu...
      Și a rămas mirarea fără oboseală a Împărăției. A rămas recunoștința. Că nu murim, ci ni se dă timp să murim între arătările Veșniciei. Ca să fie tot mai puțin timpul care moare, și tot mai mult timpul arătării Ei.
      Între timp să respirăm. Și să ne despărțim prietenește de nostalgie. Căci Împărăția nu are nicio nevoie de ea.

      (Protos. Iustin T., 11 aprilie 2022)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești