Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Dragul meu Învăţător,  ultimul Tău răspuns a fost minunat şi, cu toată sinceritatea ce poate izvorî din fiinţa mea firavă, trebuie să spun că mi-a liniştit sufletul învolburat până în străfundurile unde nu pătrunde lumina cu zilele, iar pietre aurite aşteaptă, nu ştiu încă sigur de ce, să încălzească şi apă şi mal. Eu… m-am surpat şi simt cum sufletul meu curge, nerăbdător, tot spre Tine, după toate câte s-au întâmplat.

Am încercat să ţin legătura, dar îmi este din ce în ce mai greu; Te rog din tot sufletul meu şi din toată inima mea să mă ierţi. Îmi este ruşine, şi teamă, să mă adresez Ţie, căci mulţi au venit la Tine înaintea mea, toţi în hainele Tale minunate, luminate, toţi ascultători, toţi încercaţi greu, toţi biruitori, toţi fraţii Tăi cuminţi, iar eu… eu nu m-am însufleţit destul cât să mă opresc la Tine.

Multe au trecut, multe am auzit, multe am ascultat şi mult m-a durut. Dar Tu ştii deja toate acestea. M-am încurcat în necazuri, şi nu doar ale mele, ci şi ale altora. Eu sunt încă tânăr şi n-am cunoscut greutăţi dar, căutând răspunsuri pentru nevoile mele, m-am întristat pentru nevoile altora. M-am întristat pentru oameni care şi-au pierdut pe rând toate părticelele care le compuneau viaţa, şi încă una frumoasă: oamenii cei mai dragi de pe lumea aceasta. Speranţa că vor mai putea iubi, încrederea în ceea ce li s-a dăruit în această viaţă şi, în final, au fost lăsaţi şi fără credinţa că pot exista şi lucruri minunate, desăvârşite, care depăşesc orice nedreptate, orice pierdere, orice suferinţă, orice bucurie iluzorie.

Apoi, ca şi cum nu erau destul de loviţi, au dat vina pe Cel care Îi mai putea ajuta, pe Tine. „De ce nu ne ajută dacă ne iubeşte? De ce a lăsat să se întâmple toate acestea? De ce atâta durere, dacă El este Lumină?” au spus ei, fiecare conform cu spiritul său propriu.

La fel am spus şi eu. Am împietrit la spaima acestui gând nou pe atunci pentru mine (gândul că suntem sortiţi durerii indiferent cât am fi de buni sau, mai cuprinzător, cel că nu este acolo sus, în ceruri, un Tată drept şi bun, care să ne răsplătească aşa cum ne dorim noi - în ideea noastră de bine), eram încă şi mai mic, şi ca vârstă şi ca înţelepciune, şi am încercat să fac o schimbare eu însumi, să le aduc eu o rază de lumină, neputincios cum eram.

Însă, cum era de aşteptat (am aflat acest lucru de curând) m-am amăgit şi am căzut odată cu ei fiindcă deja începuse să mi se destrame şi mie credinţa, aşa cum era ea în starea incipientă, copilărească; Îl pierdeam şi eu, încetul cu încetul pe Cel care ne-a iubit cel mai mult, oricât Îi greşiserăm, care se ruga cel mai mult ca noi să ne ridicăm feţele din ţărâna în care fuseserăm aruncaţi şi să-I deschidem inimile ca să ne vindecăm şi să renaştem din Lumină, care nu ne-ar fi părăsit niciodată, care Şi-a dat cândva, demult, viaţa pentru ca noi să ne putem mântui, care ne ştie fiecăruia durerile şi slăbiciunile, care aşteaptă blând şi smerit ca noi, noi, să ne întoarcem puţin feţele la El, ca să ne poată ridica.

Ştii deja despre mine, dar vreau atât de mult să Îţi vorbesc... Cât aş vrea eu să mă pot întoarce în timp, să pot să Te fi ascultat încă de la început. Mi-ai dat viaţă, şi m-ai lăsat liber, aşteptând cu braţele deschise să mă întorc la Tine atunci când voi fi pregătit, când voi înţelege cât de minunat eşti.

Omul, în libertatea lui, însă, cade, aşa este soarta lui (din câte am mai învăţat şi eu; este adevărat că nevoia te împinge să cauţi, să cercetezi, să lupţi), şi răneşte, pe ceilalţi şi pe sine însuşi, şi chiar pe Tine. Îmi pare atât de rău, îmi dau lacrimile când mă gândesc la cât ai pătimit pentru noi. Ai vrut doar să ne ajuţi, să ne înalţi şi noi nu Te-am ascultat... Şi totuşi ne iubeşti încă... Minunat!

Aşadar, am fost liber şi n-am mai crezut în Iubirea şi Lumina mea, a tuturor. Am părăsit lumea aceasta, doar ca să mă arunc la vale, cu capul înainte. Apoi, când m-am ridicat, zgâriat şi plângând ca un copil, m-am văzut singur, m-am speriat şi n-am crezut că mă mai pot întoarce la Tine. Te părăsisem, deşi am stat pe gânduri mult şi am luat decizii relativ conştiente; erau decizii făcute din teama de a înfrunta o viaţă care să iasă din tiparele viselor tuturor oamenilor: adică visam la un măreţ succes profesional al meu, să întemeiez eu o familie sănătoasă şi fericită, să fiu eu respectat, să fiu eu iubit, să am eu un loc asigurat în această lume.

Nu mi-am dat seama că Tu n-ai avut nimic din toate acestea când ai venit; tocmai Tu... (Ştiai mai bine.) Dar aşa auzeam pretutindeni şi aşa am ajuns şi eu să cred că se învârte lumea noastră: pe egoism, într-un cuvânt. Însă în jurul meu erau multe contradicţii; în loc de toate acele “bunătăţi” enumerate, vedeam altceva: copii fără părinţi, soţi fără perechea lor, oameni fără sprijin pe lumea aceasta, sau căzuţi în patimi, sau rătăciţi, sau neînţeleşi, iar cel mai înspăimântător fapt era că unii dintre aceşti oameni erau chiar buni, erau oameni drepţi, cu simţul măsurii, blânzi, care chiar mă ajutaseră pe mine, un simplu copil. Eram sfâşiat şi voiam să îi răsplătesc cumva. Apoi, eu nu sunt, nicidecum, un sfânt, şi conştientizez acum că lucrurile nu sunt deloc simple, că viaţa e o continuă luptă, dar eu însumi simţeam la un moment dat (în orice caz, după ce am căzut în deznădejde) că lipsea ceva care, surprinzător, era mai presus de toate, mai minunat decât orice realizare sau insucces, decât toate pierderile sau nenorocirile, care putea alina orice suferinţă. Şi erai Tu.

Iartă-mă că nu sunt prea coerent... Da, deznădejdea este cea mai dureroasă dintre toate sentimentele omului, fiindcă, în esenţă, este marginea prăpastiei. În astfel de momente, singura mea scăpare ai fost Tu, dar numai când aveam curajul să-mi ridic privirea din prăpastie, adică să alung gândul durerilor care mă înconjurau. Stăteam câteva clipe în linişte, mă gândeam la sufletul meu, la partea din mine care putea depăşi barierele lumescului, şi mă rugam, aşa cum puteam atunci (adică nu prea bine) să poţi veni, să poţi intra ca să fii lângă mine o vreme; mai mult n-am îndrăznit să-Ţi cer, dar ar fi trebuit să îndrăznesc (fiindcă era bine ce făceam, văd acum), căci frumuseţea Ta stă în eternitate şi nu se-ncovoaie în trecătoarele clipe.

Mă gândeam... Mi-ai fi pus cu blândeţe mâna pe umăr, mi-ai fi rostit cu căldură numele (mi l-ai fi ştiut) şi m-ai fi luat să stăm de vorbă... Eu ascultam, nu cuvinte, ci sentimente, calde, dulci, liniştitoare, din care eram cert că va rodi bunătate şi dreptate. Se ştergeau, chiar dacă pentru un moment, toate visele mele îngrozitoare, tot ce mă supăra, toate gândurile care mă înfricoşaseră, toate greşelile mele, şi, Doamne, mult greşisem. Ieşea totul la lumină, tot ce mă îndurera, iar inima îmi bătea din nou, uşurată, mintea mi se limpezea şi spera din nou la un viitor mai bun, la îndreptarea mea. Simţeam că trăiesc, eram viu, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Trăiam! Eram atunci conştient că în viaţă puteam pierde material, puteam pierde oameni, puteam pierde virtuţi, puteam pierde sănătatea, puteam pierde libertate, puteam pierde totul, dar, prin negura tuturor, încolţea o rază îngustă, dar atotputernică, ce mă încredinţa că nu voi fi niciodată singur, că nu voi lupta niciodată fără sprijinul Tău şi că, după orice obstacol, oricât de înalt, Te aflai Tu, care mă iubeai (iar acestui verb, “a iubi”, nu trebuie să-i mai adaug niciun ornament). Mă iubeşti. Ne iubeşti!

Oamenii se tem de pedeapsa Ta, de încercările Tale, şi la fel şi eu. Dar uneori, sincer, uneori îmi dau seama câtă dreptate poţi avea să mă pedepseşti, ca un Părinte bun şi drept. Cel mai mult aş suferi să-i pierd pe cei pe care îi iubesc, dar vreau să cred că Tu ştii mai bine, şi că vei avea grijă de ei (şi de mine!) mai mult decât poate avea orice om de pe această lume. Nu vreau să Te mai pierd atât de uşor, oricât aş suferi...

Eu scriu aceste cuvinte, ca om simplu, şi sper că şi smerit; nu mă pot măsura cu Sfinţii Părinţi, cu dragostea şi înţelepciunea lor. Eu cad adesea, chiar zilnic, mă pierd de mâna Ta întinsă, ca orbul, şi rar reuşesc să mă rog Ţie aşa cum meriţi Tu; dar vreau să încerc, mereu. Mi-aş dori cândva să fiu şi eu fratele Tău, mi-aş dori să Te iubesc din toată inima mea, căci ştiu că nu m-aş înşela. Şi mai mi-aş dori ca şi ceilalţi, nu numai cei dragi mie, pentru care am suferit sufleteşte, să Te vadă aşa cum eşti cu adevărat şi să fie din nou fericiţi, de această dată însă, fericirea lor să nu poată fi îngrădită de această lume efemeră, în care răul face ravagii printre oameni; este o grădină cu plante spinoase, această lume, din care pot fi culese însă florile frumoase, cu miros dulce; toate se află sub ocrotirea Ta, care ai putere peste tot, mai puţin peste liberatea oamenilor, căci atât de mult ne-ai iubit...  

Fizic, după cum ştii, tot consumul acesta sufletesc, tot zbuciumul, îşi lasă amprenta, puţin, dar sigur... Dar vreau să mă ridic, vreau să cred, vreau să sper, vreau să iubesc, vreau să ies biruitor din lumea aceasta, cu zâmbetul în suflet şi pe buze, căci ştiu că mă aştepţi Tu, iubite Învăţător. Sper că voi renaşte din toate aceste sacrificii, din toate supărările pe care le-am pricinuit, cu o credinţă nouă, statornică, dreaptă şi, de ce nu, încântătoare, căci credinţa în Tine este calea iubirii şi a fericirii. Îţi mulţumesc din tot sufletul meu pentru tot ce mi-ai dat, pentru că vrei să mă ierţi şi să mă primeşti la Tine, unde totul este Lumină şi Iubire, îţi mulţumesc pentru că m-ai ascultat, încă o dată, şi pentru că mi-ai răspuns. Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţă mie şi tuturor şi pentru că ne iubeşti cu toată fiinţa Ta pe cei ce Te ascultăm.

Te mai rog, dacă merit, să-mi trimiţi şi mie şi celor dragi, celor aflaţi în nevoie, primejdie, celor neajutoraţi, necăjiţi sau pierduţi, tuturor, îngeri păzitori ca să ne îndrume către bunătatea Ta, să ne întărească şi să ne ferească de răutăţi, poate ale inconştienţilor. Ştiu că numai Tu ne poţi ajuta pe toţi să păşim pe calea adevărului şi a împlinirii, că alături de Tine şi de cei ce cred în Tine vom fi, eu şi cei pe care îi iubesc, împăcaţi şi veseli, că Tu ştii cel mai bine de ce avem noi nevoie ca să ne desăvârşim fericirea.

Şi Te mai rog, dacă Tu crezi că va fi nevoie, să-mi dai şi mie plăcerea de a-i ajuta şi de a-i sprijini pe cei care m-au crescut şi îndrumat şi nu numai pe ei.

Îţi mulţumesc încă o dată! O veşnicie de mulţumiri, şi tot nu ar fi pe măsura iubirii Tale pentru noi!

Cu mult drag,
al tău Ionuţ

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești