Prinderea lui Iisus în grădina Ghetsimani
Sfântul Chiril arată foarte înţelept că iudeii nu L-ar fi prins pe Mântuitorul niciodată dacă El n-ar fi îngăduit asta. Omul nu poate face nimic fără Dumnezeu. Omul nu poate trăi fără Duhul Sfânt care-i dă viaţă, Care îl ajută să meargă, să vadă, să gândească, să vorbească, să caute, etc. Hristos le-a arătat celor care veneau să-l prindă că fără ajutorul Lui nici măcar nu-L pot vedea, darămite să-L prindă.
Un singur cuvânt a spus şi toţi au căzut la pământ, aşa cum prin acelaşi cuvânt a creat lumea şi toate cele din ea.
Când Petru a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului Hristos îi spune:
„Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 22-53)
O legiune romană de oameni însemna vreo 4000 – 6000 de militari.
Deci douăsprezece legiuni de îngeri însemna în jur de 50.000 de îngeri înarmaţi care nu numai că ar fi putut să-L scape pe Iisus dar ar fi putut elibera întreg Israelul de sub stăpânirea româna, şi chiar distruge întreg Imperiul Roman.
Dar Hristos n-a venit pentru a instaura un regim politic ci pentru a ne arătat tuturor că împărăţia Lui este din altă lume, unde ne cheamă pe toţi să venim, unde vor intra doar cei care au iubit şi vor iubi veşnic. Iată ce spune Sf. Chiril:
„Pe acestea spunându-le, Iisus a ieşit cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. Dar şi Iuda, cel care-L vânduse, ştia acest loc, pentru că adesea Iisus şi ucenicii Săi se adunau acolo.” (Ioan 18, 1-2)
După ce a luminat pe ucenicii Săi şi S-a folosit de cuvintele ce le erau de ajutor spre virtute, le-a poruncit să aleagă cea mai frumoasă şi de Dumnezeu iubitoare vieţuire, şi, pe lângă acestea, le-a făgăduit că-i va umple de darurile duhovniceşti şi, spunând că le va trimite binecuvântările de sus, de la Tatăl, iese cu hotărâre, neocolind timpul patimii, nici temându-se să moară pentru toţi. Căci cum ar fi putut să facă aceasta Cel ce trebuia să pătimească, căci prin patima Sa trebuia să răscumpere nepătimirea tuturor, reuşind numai prin aceasta să recâştige tot pământul lui Dumnezeu-Tatăl cu sângele Său?
De multe ori, hotărând iudeii să pornească împotriva Lui, încercau să-L omoare cu pietre. Dar El scăpa în chip dumnezeiesc, făcându-Se nevăzut, ferindu-Se cu mare uşurinţă de mâna celor ce căutau să facă aceasta. Căci nu voia să pătimească nefiind încă timpul cuvenit. Dar, deoarece acum sosise timpul, lăsând casa în care învăţase cele tainice pe ucenicii Săi, vine la locul în care obişnuiau şi ucenicii Lui să petreacă împreună cu El. Făcea aceasta pentru a uşura vânzătorului aflarea Lui. Locul era o grădină, care simboliza Raiul dintru început. Căci în acest loc, ca să zic aşa, era punctul de întâlnire şi de adunare a tuturor spre starea de la început. Căci în Rai s-a petrecut începutul tuturor celor ce ne-au întristat, şi în grădină este începutul patimii lui Hristos, care a adus îndreptarea tuturor celor ce ni s-au întâmplat odinioară.
„Iar Iisus, ştiind toate cele ce aveau să vină asupră-I, a ieşit şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?“ I-au răspuns: „Pe Iisus Nazarineanul“. El a zis: „Eu sunt“. Dar împreună cu ei stătea şi Iuda, cel care-L vânduse. Deci, după ce le-a zis: „Eu sunt!“, ei s’au dat înapoi şi au căzut la pământ.” (Ioan 18, 4-6)
Vânzătorul a venit noaptea, aducând cu sine pe slujitorii iudeilor, împreună cu oastea. Căci, precum am spus adineauri, socotea că Îl vor prinde fără voia Lui, încrezându-se în mulţimea celor ce-l urmau. Socotea că Îl va afla retras în locurile obişnuite, căci nu venise încă ziua plecării în altă parte, acea noapte aducând pieirea Domnului.
Hristos, ca să arate că Iuda cugetă astfel, considerându-L simplu om, şi că planurile lui sunt deşarte, iese în întâmpinarea mulţimii, arătând prin aceasta că nu ignoră îndrăzneala lor şi că, fiindu-i uşor, ca Unuia ce preştia ce avea să vină, să se ascundă şi să scape, merge de la Sine spre patimă, necăzând din pricina puterii omeneşti în primejdie. Aceasta, ca să nu râdă înţelepţii elinilor, făcând din cruce o sminteală şi o dovadă a uşurelniciei lor, şi nici iudeul, omorâtorul Domnului său, să nu- şi înalţe sprânceana împotriva lui Hristos, socotind că L-a biruit fără voia Lui.
Hristos întreabă pe cei ce vin să-L prindă, pe cine caută? Aceasta nu pentru că nu ştia (căci cum ar fi cu putinţă aceasta?), ci pentru ca să le dovedească , celor ce veniseră şi-L vedeau, că nici măcar nu-L puteau cunoaşte pe Cel pe Care-l căutau, iar pe noi să ne întărească în dreapta cugetare că El n-ar fi fost prins dacă n-ar fi venit El însuşi de bună voie în întâmpinarea celor ce-L căutau. Căci, priveşte cum, întrebând direct: „Pe cine căutaţi ?” aceia n-au răspuns: „Am venit să Te prindem pe Tine, Cel ce grăieşti,” ci vorbesc ca de cineva care nu ar fi fost de faţă, nici în faţa ochilor lor: „Pe Iisus Nazarineanul”. Dar s-ar putea ca unii să spună, faţă de aceasta: Poate că ostaşul roman nu-L ştia şi nu-L cunoşteau nici slujitorii iudeilor.
Noi răspundem că nu are dreptate cel ce spune aceasta: Cum nu L-ar fi recunoscut cei chemaţi la preoţie pe Cel ce învăţa în fiecare zi în Templu, după cuvântul Mântuitorului însuşi? Dar, ca nu cumva unii încrezându-se în asemenea cuvinte, să vină la o astfel de cugetare necuvenită , dumnezeiescul Evanghelist prevăzând aceasta, a adăugat în mod necesar că , împreună cu ostaşii şi cu slujitorii, se afla şi Iuda, cel ce L-a vândut pe El. Dar cum nu L-ar fi recunoscut vânzătorul pe Domnul?
Vei spune poate că era noapte şi întuneric şi nu era uşor să vadă pe Cel căutat. Dar cum n-ar fi de admirat autorul cărţii, care nu lasă neprevăzut nici acest amănunt? Căci a spus că au venit în grădină purtând felinare şi făclii. Deci, desfiinţată fiind şi această vorbărie, se arată demnitatea dumnezeiască a lui Hristos, Care Se înfăţişează celor ce-L căutau, deşi ei nu-L recunoşteau. Pentru a le dovedi că erau atât de orbi încât nu-L puteau recunoaşte, El zice direct: „Eu sunt”. Pe lângă aceasta, ca să arate şi lipsa de putere a mulţimii şi că toată puterea oricărui om nu e nimic faţă de tăria dumnezeiască negrăită, grăind cu cuvânt blând şi liniştit, răstoarnă la pământ mulţimea celor ce-L căutau, ca să aflăm că firii celor făcute îi este greu de purtat chiar şi un singur cuvânt al lui Dumnezeu, măcar că acesta este de oameni iubitor, după spusa din Psalmi: „Tu eşti înfricoşător şi cine va putea sta împotriva mâniei Tale ?” (Ps. 75, 7). Iar ca semn al căderii de obşte a neamului omenesc arată, în parte, fapta celor ce vin să-L prindă. De fapt, Proorocul Ieremia îi plânge pe toţi iudeii, zicând: „Casa lui Israel a căzut, nu este cine să o ridice din nou pe ea.” (Amos 5, 2). Fapta întâmplată ne arată un chip al acestui adevăr, căci ne învaţă că va cădea tot cel ce va unelti răul împotriva lui Hristos.
(Sfântul Chiril al Alexandriei – Comentariu la Evanghelia după Ioan, PSB volum 41, pag.1072)
Sfântul Chiril arată foarte înţelept că iudeii nu L-ar fi prins pe Mântuitorul niciodată dacă El n-ar fi îngăduit asta. Omul nu poate face nimic fără Dumnezeu. Omul nu poate trăi fără Duhul Sfânt care-i dă viaţă, Care îl ajută să meargă, să vadă, să gândească, să vorbească, să caute, etc. Hristos le-a arătat celor care veneau să-l prindă că fără ajutorul Lui nici măcar nu-L pot vedea, darămite să-L prindă.
Un singur cuvânt a spus şi toţi au căzut la pământ, aşa cum prin acelaşi cuvânt a creat lumea şi toate cele din ea.
Când Petru a scos sabia şi a tăiat urechea slugii arhiereului Hristos îi spune:
„Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 22-53)
O legiune romană de oameni însemna vreo 4000 – 6000 de militari.
Deci douăsprezece legiuni de îngeri însemna în jur de 50.000 de îngeri înarmaţi care nu numai că ar fi putut să-L scape pe Iisus dar ar fi putut elibera întreg Israelul de sub stăpânirea româna, şi chiar distruge întreg Imperiul Roman.
Dar Hristos n-a venit pentru a instaura un regim politic ci pentru a ne arătat tuturor că împărăţia Lui este din altă lume, unde ne cheamă pe toţi să venim, unde vor intra doar cei care au iubit şi vor iubi veşnic.
daniel
aprilie 14, 2011 @ 3:12 pm
Imi cer scuze daca vi se pare o intrebare "nepotrivita". Ca tot sunt sarbatorile acum si tot citesc dsepre viata lui Isus, torturarea lui, cuvintele lui frumoase. Poate nu sunt corect informat, dar daca inteleg bine, singurele surse de informare despre evenimentele de acum 2000 de ani o reprezinta cele patru evanghelii. Din amintiri, nu au fost scrise de martori direcţi la evenimentele relatate şi nici măcar nu susţin că ar fi fost scrise de martori direcţi la acele evenimente. Istoricii romani nu au surprins momentul respectiv.
Intrebarea mea este de unde stim ca aceste evenimente sunt reale, sau asa cum sunt relatate ???
Ca o parere personala, sunt convins ca Isus ca existat, a fost un om deosebit, si a avut impact la mase prin anumite calitati personale. Chiar de nu ar fi in totalitate reale asemenea istorisiri nu se nasc din nimic. Ca este posibil sa fie mult exagerate este altceva. Daca nu aveti un raspuns, sau timp de raspuns va rog sa-mi dati un link catre o istorie a lui Isus (fara Biblie va rog).
Va multumesc !
Claudiu
aprilie 14, 2011 @ 3:58 pm
Salut Daniel,
Promit ca vom publica un articol special pe tema aceasta cat mai repede, eventual pana la Inviere. Pana atunci iti ofer ceea ce am gasit rapid pe un site:
Având în vedere faptul că lucrarea lui Iisus s-a desfăşurat într-o zona relativ neimportantă dintr-un colţ al Imperiului Roman, a rămas totuşi o cantitate surprinzător de mare de informaţii despre Iisus care poate fi regăsită în sursele istorice laice. Iată unele dintre cele mai importante dovezi istorice ale existenţei lui Iisus:
[b]
Tacitus, scriitor roman din primul secol[/b], considerat unul dintre cei mai exacţi istorici ai lumii antice, a făcut menţiuni legate de creştini “superstiţioşi” ("numiţi după Christus", care este numele latin al lui Hristos), care au avut de suferit în timpul regimului lui Pontius Pilat sub domnia lui Tiberius. Suetonius, secretarul şef al împăratului Hadrian, a scris că a existat un om numit Chrestus (sau Hristos) care a trăit în timpul primului secol (Analele 15.44 ).
[b]Flavius Iosefus este unul dintre cei mai renumiţi istorici evrei[/b]. În lucrările sale intitulate Antichităţile, el face referire la Iacov ca “fratele lui Iisus, care era numit Hristos”. Există un pasaj controversat în lucrarea sa (18:3) care spune: "În acea vreme exista Iisus, un om înţelept, dacă am putea să îl numim om. Pentru că el a fost unul care a făcut lucruri neobişnuite, suprinzătoare. . . . El a fost Hristosul . . . El s-a arătat viu din nou a treia zi, după cum au prevestit profeţii sfinţi şi după cum zece mii de alte lucruri mărturisesc despre El". O altă traducere a acestui pasaj este: "A existat în acea vreme un om înţelept numit Iisus. Comportamentul Său a fost bun şi a fost vestit prin virtuţile Sale. Şi mulţi oameni dintre evrei şi dintre alte naţiuni au devenit discipolii Săi. Pilat L-a condamnat să fie omorât prin crucificare. Însă cei care au devenit discipolii Săi nu au abandonat învăţăurile Sale. Au spus că El s-a arătat acestora a treia zi după crucificarea Sa şi că El era viu; astfel, probabil că El era Mesia, despre care profeţii au povestit înainte deja minunile Sale."
[b]Iulius Africanus [/b]îl citează pe istoricul Tallus într-o discuţie legată de întunericul care a urmat crucificării lui Hristos (Scrierile Extant, 18).
[b]Plinius cel Tânăr[/b], în Scrisorile 10:96, a surprins practicile de închinare ale primilor creştini, inclusiv faptul că ei se închinau lui Iisus ca Dumnezeu şi erau persoane cu o etică înaltă, încluzând de asemenea şi referinţe legate de Cina Domnului.
[b]Talmudul babilonian (Sanhedrinul 43a[/b]) face referire la crucificarea lui Iisus în ajunul Paştelui, ca şi la acuzaţiile formulate lui Hristos în ceea priveşte practicarea vrăjitoriei şi încurajarea apostaziei evreilor.
[b]Lucian din Samosata[/b] a fost un scriitor grec din secolul al doilea care a admis că lui Iisus I se închinau creştinii, ca El a introdus noi învăţături religioase şi ca El a fost crucificat pentru ei. El spunea că învăţăturile lui Iisus includ frăţietatea credincioşilor, importanţa convertirii şi a respingerii celorlalţi zei. Creştinii au trăit conform legilor lui Iisus, s-au considerat mântuiţi şi au fost caracterizaţi printr-o atitudine de indiferenţă privind moartea, dedicare voluntară şi renunţarea la bunurile materiale în favoarea celorlalţi.
[b]Mara Bar-Serapion[/b] confirmă faptul că Iisus a fost considerat un om înţelept şi plin de virtuţi, considerat de mulţi ca rege al Israelului însă dat la moarte de evrei şi sursă a învăţăturilor urmate de discipolii Săi.
Apoi avem toate scrierile gnosticilor (Evanghelia adevărului, Apocrifa lui Ioan, Evanghelia lui Toma, Tratat asupra Învierii etc.), toate acestea avându-L în centrul atenţiei pe Iisus.
În fapt, am putea chiar să reconstruim evanghelia numai din sursele non-creştine timpurii: Iisus a fost numit Hristosul (Iosefus), a făcut “minuni”, a condus Israelul în noi învăţături, a fost omorât înaintea Paştelui pentru ei (Talmudul babilonian) în Iudeea (Tacitus), însă a pretins a fi Dumnezeu şi că se va întoarce (Eliazar), lucru în care au crezut cei care L-au urmat – închinându-se Lui ca Dumnezeu (Plinius cel Tânăr).
daniel
aprilie 14, 2011 @ 4:27 pm
Multumesc mult Claudiu.
Sincer, consider ca un articol pe tema asta ar fi util nu numai pe acest site ci si in alte mijloace de comunicare.