Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

 

Tu de ce crezi in Dumnezeu

 

     

  Euharistia continua

 

   

1. Filocalia, ca o colecţie de scrieri preocupate de metoda urcuşului duhovnicesc al persoanei, e firesc să acorde atenţia principală stărilor interioare ale persoanei, analizei patimilor şi virtuţilor, şi mijloacelor de curăţire a celor dintâi şi de sădire şi dezvoltare a celor din urmă. Dar ea nu uita să acorde şi împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii a comunităţii, o importanţă decisivă ca mijloc de creştere duhovnicească a persoanei. O stăruinţa deosebită în descrierea acestei importante a împărtăşirii euharistice în înfăptuirea urcuşului duhovnicesc al persoanei se pune în „Cele o sută de capete” ale lui Calist şi Ignatie, trăitori în secolul XIV. Autorii afirma această importanță în mod direct la începutul cap. 91, dedicat, împreună cu cap. 92, Sfintei Împărtăşanii.

După ce au descris toate celelalte mijloace necesare purificării omului şi înaintării lui spre unirea cu Dumnezeu, ei declară la începutul acestui capitol: ”Dar nimic nu ne ajută şi nu contribuie aşa de mult la curăţirea sufletului, la luminarea minţii, la sfinţirea trupului şi la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască şi la nemurire, ba şi la biruirea patimilor şi a demonilor, sau mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, că împărtăşirea şi comuniunea continuă, cu inimă şi cu simţire curată, pe cât e cu putinţă omului, cu prea curatele şi nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele Taine, cu însuşi cinstitul trup şi sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Precum vedem nu se neglijează nicidecum Liturghia comunităţii în viaţa duhovnicească a acelor credincioşi care au pornit pe calea urcuşului duhovnicesc într-un mod de asceză călugărească, sau de liniştire în retragere.

Ba în spiritul declaraţiei de mai sus se poate spune, în general, că viaţa duhovnicească a persoanei nu se dezvoltă într-o izolare de comunitate euharistică, iar comunitatea euharistică nu rămâne neinfluenţată de dezvoltarea vieţii duhovniceşti a persoanei. Acestea nu reprezintă două ordini despărţite. Urcuşul duhovnicesc al persoanei se alimentează din comunitatea euharistică, din împărtăşirea în comun cu ceilalţi credincioşi, cu trupul şi sângele Domnului, şi prin aceasta urmăreşte o cât mai deplină armonizare cu El şi cu comunitatea. Aceasta corespunde de altfel cu faptul că ţinta ultimă a urcuşului duhovnicesc al persoanei este iubirea de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni, sau deplina încadrare în Împărăţia lui Dumnezeu, care e comuniunea desăvârşită a tuturor şi care nu se poate înfăptui decât în Hristos, izvorul iubirii nesfârşite pus nouă de Dumnezeu la dispoziţie în Hristos. La rândul ei, comunitatea sporeşte tot mai mult în caracterul ei de viaţă în comunitate, prin viaţa tot mai duhovnicească a membrilor ei, sau măcar a unora dintre ei, în Dumnezeu, sau în Hristos, izvorul iubirii sau al comuniunii dintre toţi.

Iar trupul Domnului, oferit nouă în Euharistie, are puterea să ne înduhovniceasca şi chiar prin aceasta să ne facă să sporim în comuniune nu numai cu El, ci şi cu ceilalţi membri ai comunităţii, prin faptul că e un trup jertfit şi sfinţit, sau curat de orice pornire egoistă, ba dimpotrivă, plin de elanul jertfirii pentru noi, plin de elanul de a ni se dărui, pentru că şi noi să luăm acest elan al dăruirii noastre lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni. Trupul răstignit şi înviat al Domnului e fermentul îndumnezeirii sau ridicării noastre peste noi, al elanului morţii faţă de noi înşine şi al deschiderii pentru viaţa învierii ce curge din Hristos în noi. Iar trupul înviat al Domnului are în el acest elan, de a ni se dărui, de a ieşi din El însuşi, şi de a ne face şi pe noi plini de acest elan, pentru că e copleşit de Duhul Sfânt, care e Duhul comuniunii, Duhul care nu poate rămâne în nici un fel de graniţe, care prin trup iradiază în cei ce au alte trupuri.

În trupul lui Hristos sunt active puterile îndumnezeitoare, iradiante ale Duhului Sfânt, dar fără să se dispenseze de simţirile şi de lucrările trupului. Dintr-un om curat în sufletul şi în trupul lui – căci numai curăţia aceasta a omului total e curăţie reală – iradiază în noi o undă de putere curăţitoare. Funcţiunile din trupul Domnului, întru totul curate şi de aceea pline de elanul dăruirii ce vin în noi împreună cu trupul Lui, imprima o putere curăţitoare funcţiunilor trupului nostru, deci un elan de dăruire curată în toate direcţiile. Calist şi Ignatie citează în acest sens cuvintele lui Ioan Scărarul „Dacă un trup ce se atinge de alt trup se schimbă în puterea sa de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini neprihănite?”.

Curăţia aceasta produsă în noi de trupul Domnului când îl primim cu un efort de a ne însuşi şi cu voinţa noastră aceasta curăţie ne face nebiruiţi de orice ispită spre rău şi puternici în orice pornire spre bine. Sfântul Ioan Scărarul citează pentru puterea aceasta a Sfintei Împărtăşanii cuvintele următoare ale unui bărbat duhovnicesc: „Sf. Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere peste duhurile necurate, a întrebat pe draci, care locuiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate: „De care lucruri vă temeţi voi la creştini?”. Aceştia au răspuns: „Aveţi cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care îl purtaţi atârnat de gâtul vostru; unul cu care vă spălaţi în biserică; şi unul pe care îl mâncaţi în adunare (în sinaxă)”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi mai mult?”, au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nici unul din noi să facă vreun rău vreunui creştin” 1.

În acelaşi spirit, Calist şi Ignatie citează din Sfântul Ioan Gură de Aur cuvintele: „Hristos ne-a dat putinţa să ne săturăm de trupul Lui, ridicându-ne la o prietenie şi mai mare şi arătându-ne dorul Lui către noi. Căci nu se dă pe Sine celor ce doresc, numai ca să-L vadă, ci şi ca să-L atingă, să-L mănânce şi să se sădească în trupul Lui şi să se unească cu El şi să-şi sature întreg dorul” 2. Mai mult chiar, dat fiind că în orice lucrare a trupului e subiectul însuşi lucrător, lucrările lui Hristos întipărindu-se în lucrările trupului meu, El însuşi devine subiectul lucrărilor mele şi eu subiectul lucrărilor sale. Iar aceste lucrări fiind pline de Duhul, care e elan de iubire dăruitoare, eu însumi devin subiectul acestor lucrări însufleţite de elanul iubirii dăruitoare a lui Hristos.

Căci împărtăşindu-ne de trupul lui Hristos, nu-l fărâmiţam ca pe o carne, omorându-l, ci el rămâne întreg, viu şi activ în noi, dar întipărit cu toate lucrările Lui în toate lucrările trupului nostru, încât putem spune că noi devenim purtătorii trupului Său şi El purtătorul trupului nostru, El subiectul ochiului nostru, al mâinii noastre, iar noi subiectul ochiului Lui, al mâinii Lui curate şi pline de elanul făptuirii curate. Mai bine-zis, El devine subiectul unic al ochilor noştri curăţindu-i şi umplându-i de bunăvoinţă, ai mânilor noastre care caută prin duhul comuniunii ce le însufleţeşte să se întindă unele altora cu prietenie şi spre ajutorare, sau să se întindă la rugăciune unele pentru altele. Căci spune Sfântul Simion Noul Teolog: „Noi devenim mădularele lui Hristos şi Hristos devine mădularele noastre” 3.

Fiecare dintre noi intrăm într-o simfonie de simţiri şi de fapte ale unora pentru alţii, devenim un corp de simţiri şi de intenţii în corpuri materiale deosebite, umplute de acelaşi Hristos.

Totuşi, aceasta nu înseamnă o confundare a eului meu cu eul lui Hristos, nici a eurilor noastre întreolaltă. Dacă ar fi aşa, n-am mai trăi fericirea iubirii între noi şi Hristos şi între noi înşine, nici elanul dăruirii reciproce. Lucrând Hristos în mine, El lucrează într-un fel în care eu constitui să mă simt ca cel ce mă bucur de lucrarea Lui, ca de o lucrare ce depăşeşte prin revărsarea ei în mine nesfârşit pe a mea, iar pe a altora ca un dar iubitor ce mi se face. Simţirea iubirii reciproce ce vine din această împreună-lucrare, se arata şi în aceea că, dată fiind infinitatea iubirii, pe care eu niciodată nu o pot primi şi dărui întreagă, eu însetez totdeauna după şi mai multă primire şi dăruire a ei. Tot Sfântul Simion Noul Teolog zice: „Când eu beau, totodată însetez... eu doresc să am tot şi să beau de e cu putinţă toate abisurile deodată; dar cum aceasta e cu neputinţă, îţi spun că eu sunt mereu însetat, deşi în gura mea e mereu apa ce curge, ce debordează în pâraie. Dar când văd abisurile, mi se pare că nu beau deloc, pentru că doresc să am tot, deşi am din belşug apă toată în gura mea. Eu sunt totdeauna un cerşetor, deşi posed cu adevărat totul unit cu puţinul ce-l beau” 4.

Sunt unit cu Hristos, dar unit în forma paradoxala a dialogului în care fiecare cere răspuns şi primeşte răspuns, da şi primeşte simţiri şi asigurări de iubire. Hristos nu vrea numai să-mi arate şi să-mi dea iubirea Lui, ci vrea ca şi eu să-I dau iubirea mea. E unirea unui schimb continuu. Dar însăşi iubirea mea cu care răspund iubirii Lui e alimentată de iubirea Lui.

Acelaşi lucru se întâmplă şi între mine şi ceilalţi. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât acelaşi Hristos lucrează în toţi. Lucrând în mine, trezeşte iubirea mea faţă de El care e în toţi şi îi face pe toţi să-mi arate iubirea lor, trezită de lucrarea iubirii lui Hristos în ei. Din toţi mă iubeşte Hristos, dar mă iubesc şi ei odată cu Hristos şi eu îi iubesc pe toţi, dar şi Hristos îi iubeşte din mine. E unirea unei primiri şi dăruiri continui nu numai între mine şi Hristos în izolare, ci în comuniunea între toţi. Sfântul Simion zice: „Dacă voieşti tu, vei deveni mădular la lui Hristos şi la fel toate mădularele noastre – ale fiecăruia din noi – vor deveni mădulare ale lui Hristos şi Hristos mădularele noastre” 5.

Unirea între mădularele unui organism, ale unui corp e o unire de dare şi primire, o unire de schimb, în care mădularele nu se confunda, ci se promovează şi se susţin în armonie. Aşa este între cei ce au devenit şi sporesc prin împărtăşirea de acelaşi Hristos un singur corp al Lui în multe mădulare. Iubirea lui Hristos iradiază din toţi, îi uneşte pe toţi, îi ţine în bucuria de a iubi şi de a fi iubiţi, îi uneşte pe toţi în iubirea aceasta a schimbului nu numai cu Hristos, ci şi întreolaltă. Astfel, toţi lucrează în mine prin Hristos şi eu lucrez în toţi prin Hristos, mă bucur de iubirea tuturor şi toţi se bucura de iubirea mea, creşterea mea personală este o creştere în legăturile cu toți, împreună cu creşterea tuturor, cu creşterea întregului trup. Sănătatea şi vigoarea mea ca mădular al trupului e condiţionată de armonia cu toate mădularele trupului tainic al lui Hristos. La rândul lui, trupul întreg creşte în vigoare duhovnicească prin vigoarea mădularelor, prin schimbul cât mai activ de iubire şi de putere duhovnicească între ele.

Prezența această vie şi lucrătoare a lui Hristos ca subiect întreg în noi, lucrând la înduhovnicirea noastră, se explică din faptul că trupul fiecăruia din noi care primeşte trupul lui Hristos nu e separat de suflet şi nici trupul lui Hristos nu e despărţit de sufletul şi de dumnezeirea Lui. Astfel, persoana omenească primeşte trupul lui Hristos nu numai în trupul ei, ci şi în sufletul ei, pentru că primeşte trupul lui Hristos împreună cu sufletul şi cu dumnezeirea Lui. Calist şi Ignatie citează din Sfântul Ioan Damaschin în acest sens următoarele cuvinte: „Şi pâinea şi vinul nu sunt chip al trupului şi al sângelui lui Hristos, să nu fie, ci însuşi trupul lui Hristos cel îndumnezeit şi însuşi sângele Lui... Căci este trupul şi sângele lui Hristos, care intră în constituţia sufletului şi trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dăm afară, ci rămânând în fiinţa noastră, ca pricina conservării noastre, ca mijloc de curăţire a toată întinăciunea... Trupul Domnului este trup de viaţă făcător, pentru ca s-au zămislit din Duh de viaţă făcător. „Că ceea ce se naşte din Duh, Duh este” (Ioan III, 6). Iar aceasta o spun nu ca să desfiinţez firea trupului, ci voind să arăt că e de viaţă făcător6.

Aşa cum sufletul nostru este în trupul nostru, aşa e, în oarecare fel, şi trupul nostru, prin rădăcinile raţionalităţii şi sensibilităţii lui, în sufletul nostru. Dar atunci cu atât mai mult Hristos cel înviat, adică cu trupul nesfârşit înduhovnicit, şi deci, inseparabil de plinătatea Duhului, e în oarecare fel şi în sufletul nostru, înduhovnicindu-l; e în sufletul nostru chiar după ieşirea lui din trup, dacă l-am primit des în noi în cursul vieţii pământeşti şi am trăit în El, prin voinţa, prin gândirea şi prin faptele noastre, care au lucrat la înduhovnicirea trupului şi a sufletului nostru. De aceea împărtăşim pe bolnavi înainte de a pleca din viaţa aceasta; de aceea spunem că ne împărtăşim cu trupul şi cu sângele Domnului „spre viaţa de veci"; sau că trupul şi sângele Domnului sunt merinde pentru drumul pe care pornim, plecând din viaţa aceasta.

Prin mâncarea trupului şi sângelui lui Hristos, pnevmatizate şi îndumnezeite, am hrănit chiar sufletul nostru, întărind prin înduhovnicirea lui, rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului nostru, care-şi are ultimele temelii implantate în adâncimea sufletului şi prin el în Dumnezeu. Dualismul între suflet şi trup e depăşit, într-un anumit fel în unitatea raţiunii ontologice a personei umane, aflate în Dumnezeu. Prin mâncare am asimilat în oarecare fel trupul lui Hristos, cu puterile lui Pnevmatizate şi pnevmatizatoare, în însuşi sufletul nostru, sau viceversa, însuşi sufletul Lui, îndumnezeit ia în Sine odată cu sufletul nostru. Despărţirea între suflet şi trup nu se produce nici chiar la moarte atât de total cum ne închipuim. Cu atât mai mult e valabil aceasta când sufletul şi trupul nostru sunt în Hristos, în care, ca în Logos, preexistă raţiunea persoanei noastre integrale şi în care după întrupare şi înviere, osmoza între suflet şi trup şi deci şi între îndumnezeire şi compusul uman a atins treaptă culminantă.

Trupul înviat al lui Hristos este pâinea de viaţă făcătoare care va hrăni şi pnevmatiza cu puterea Sa pnevmatică netrecătoare sufletul nostru şi rădăcinile raţionale şi sensibile active ale trupului nostru, făcându-le astfel în stare să învie trupul nostru atunci când va fi cu putinţă să se facă aceasta pentru întreaga comunitate umană şi în contextul transfigurării întregii materii. Hristos este ipostasul, sau temelia ultimă şi etern vie a ipostasurilor noastre, când acestea cred în El şi se unesc cu El.

Trupul lui Hristos atât de pnevmatizat, atât de copleşit de Duhul dumnezeiesc, atât de subţiat prin Duhul şi de iradiant de putere prin Duhul prin toţi porii lui, că se poate numi şi trup de viaţă făcător.

Dar ceea ce primim în mod deosebit prin Sfânta Împărtăşanie e Duhul dumnezeiesc, care întăreşte sufletul nostru în biruirea proceselor nelibere ale naturii trupului nostru şi unifica făptură cu Dumnezeu.

Calist şi Ignatie citează în acest sens următoarele cuvinte din Sfântul Macarie: „Precum vinul se amestecă în toate mădularele celui ce bea şi se preface în el şi el în vin, aşa cel ce bea sângele lui Hristos se adapă cu Duhul dumnezeiesc, se amestecă cu El, iar prin Euharistie cei ce se împărtăşesc cu vrednicie, se învrednicesc să se facă părtaşi de Duhul Sfânt şi aşa sufletele pot să vieţuiască în veci7.

Dar Duhul Sfânt primit în suflet, se sălăşluieşte şi în trup. Căci în suflet sunt rădăcinile raţionale şi sensibile ale trupului. Sufletul nostru devine pnevmatic, se întăreşte în ceea ce are superior naturii şi e ridicat chiar peste treaptă spirituală creată şi poate pnevmatiza şi trupul, sau rădăcinile lui raţionale şi simţitoare aflate în suflet. Sufletul dobândeşte astfel o putere neasemănat mai mare de înduhovnicire, de subţiere a trupului. Unirea între suflet şi trup şi a amândouă cu Duhul dumnezeiesc e tot mai mare, prin copleşirea trupului de suflet şi a amândoura de Duhul dumnezeiesc, pentru că devine tot mai mare unirea sufletului şi a trupului cu trupul însufleţit al lui Hristos şi în trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc l-a pnevmatizat, l-a subţiat, l-a îndumnezeit, l-a transfigurat deplin, l-a făcut iradiant la maximum prin transparenta Lui luminoasă şi incandescentă. Dacă după Sfântul Maxim Mărturisitorul, dualitatea e depăşită în sfinţi (înţelegem dualitatea funcţională activă, nu cea virtuală de substanţă)8, cu atât mai mult în Hristos. Prin împărtăşirea de El, se începe depăşirea acestei dualităţi şi în cei ce se împărtăşesc des şi cu credinţa tare şi curată. Prin aceasta sufletul adus în unirea cu Dumnezeu, va putea trăi în veci şi va da în parte şi trupului tăria să copleşească procesele naturale încă în lumea aceasta, iar prin întărirea şi pnevmatizarea rădăcinilor lui raţionale în suflet, sufletul va putea să învie trupul la sfârşitul lumii, la o viaţă nesupusă în veci descompunerii.

Aceasta înseamnă că sufletul celui ce se împărtăşeşte cu trupul Domnului, se împărtăşeşte propriu-zis cu dumnezeirea. Pe de altă parte, trupul lui Hristos e atât de intim străbătut de Duhul Sfânt, sau de dumnezeirea lui Hristos, că hrănind trupul omului nu se poate spune că nu hrăneşte acest trup şi cu Duhul Sfânt. De altfel, Duhul Sfânt, ca foc personal al iubirii treimice, face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifestă această căldură a iubirii în planul uman, adică în relaţiile omului cu Dumnezeu şi în relaţiile omului cu ceilalţi oameni, făcând din persoanele înseşi nişte transmiţătoare ale focului iubirii.

2. Dar faptul că jertfă euharistică sporeşte nu numai viaţa duhovnicească a comunităţii, ci şi a persoanelor din ea, prin aceea că prilejuieşte sălăşluirea lui Hristos în fiecare persoană care aparţine comunităţii, are, ca urmare, că Hristos sălăşluit prin împărtăşirea euharistică în interiorul persoanei, se sălăşluieşte în interiorul cel mai intim al acesteia ca un arhiereu în interiorul unui altar, primind acolo jertfele persoanei respective şi aducându-le împreună cu ea lui Dumnezeu-Tatăl. Liturghia comunităţii se prelungeşte astfel într-o liturghie personală, sau îşi prelungeşte lucrarea într-o operă de înduhovnicire continuă a credinciosului. Desigur, nu ajunge ca credinciosul să se împărtăşească o singură dată cu trupul şi cu sângele euharistic al Domnului, pentru că liturghia interioară să se prelungească la nesfârşit şi în mod neslăbit în el. Din citatele anterioare din Ioan Scărarul şi Sfântul Ioan Gură de Aur am văzut cât de importantă este atingerea noastră de trupul Domnului şi primirea Lui, cât mai des pentru lucrarea Lui eficienta în noi. Energiile dumnezeieşti ale lui Hristos şi deci, Hristos însuşi, îşi prelungesc lucrarea lor în noi, dar ele pornesc din trupul Lui şi de aceea e nevoie să primim cât mai des acest trup.

Realitatea acestei liturghii sau jertfiri interioare a înfăţişat-o cu deosebire Sfântul Marcu Ascetul. E drept, că el vede aceasta sălăşluire a lui Hristos în noi efectuându-se încă de la Botez, dar el menţionează că odată cu Botezul primim şi trupul lui Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. Legătura strânsă între Botez şi Euharistie au pus-o în relief toţi Părinţii. Amintim pe Nicolae Cabasila şi pe Teofan al Niceii. Cel din urmă zice: „Pe cei ce intenţionează să-I unească cu Sine ca pe nişte mădulare ale sale, le face mai întâi de acelaşi chip cu capul, prin Botez, apoi prin comunicarea şi împărtăşirea trupului şi sângelui Său propriu, lipeşte de Sine şi întreolaltă mădularele acestei deiforme. Pentru aceasta Botezul premerge Sfintei Împărtăşanii” 9.

Dar iată cum descrie Sfântul Marcu Ascetul această lucrare arhierească a lui Hristos în noi şi angajarea noastră în ea. „Templul (personal) este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârşit, altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut, ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Căci şi acest templu are un loc în partea din lăuntru al catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător (Evr. VI, 20), locuind de la Botez în noi, „afară numai dacă nu suntem creştini netrebnici” (ÎI Cor XIII, 5). Acest loc este încăperea cea mai din lăuntru, mai ascunsă şi mai curată a inimii, încăpere care dacă nu se deschide prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională (cuvântătoare) şi înţelegătoare, nu putem cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti de au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inimă credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit să arunc în lume şi cât aş vrea să fie încă de acum aprins” (Luca XII, 19)10. El le primeşte în focul iubirii Sale şi odată cu ele ne primeşte pe noi înşine în acest foc al iubirii.

Dar numai după ce ne-am curăţit de patimi, străbătând drumul poruncilor, adică după ce am făcut totul ca să creştem spre iubirea lui Hristos, putem aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gândurile noastre de la prima lor apariţie, adică „nemușcate de fiarele”, sau de patimile noastre care le trag spre păcat şi le murdăresc. Ele sunt şi o jertfă cuvântătoare, pentru că sunt un răspuns la cuvântul şoptit de Hristos în conştiinţa noastră, cuvânt prin care le cere.

Dar cu totul remarcabilă este observaţia Sfântului Marcu Ascetul, că precum noi mâncăm, în Liturghia comunităţii, trupul lui Hristos, aşa în această liturghie interioară, Hristos mănâncă, adică îşi face proprie mintea noastră. „Căci făcând aşa, precum la începutul credinţei venite prin Botez, trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot aşa acum mintea, devenită tare în credinţă, şi curată, prin lepădarea gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se face mâncare lui Iisus"12.

Legătura între Liturghia comunităţii şi liturghia interioară ca deplină fructificare a aceleia, se exprima aici cu toată claritatea. Devenită curata de alte împătimiri, prin iubirea adusă în noi de trupul euharistic al Domnului, mintea noastră, îndreptată acum întreaga spre Hristos, se face, ca una ce e plină de iubirea Lui, mâncare plăcută lui Hristos. Din iubirea Lui faţă de noi, comunicata nouă odată cu trupul Său în Euharistie, creşte iubirea noastră faţă de El, manifestată în dăruirea tuturor gândurilor noastre exclusiv Lui. Iar aceasta însemnând dăruirea noastră lui Hristos. El ne primeşte acum cu o iubire primitoare din plăcerea ce o are faţă de noi, câtă vreme în dăruirea trupului Său ne-a arătat o iubire dăruitoare. În Euharistie a coborât El la noi, acum ne ridică El la Sine.

Deosebim două aspecte în slujirea de Arhiereu permanent a lui Hristos: unul prin care ni se dăruieşte că Cel ce s-a adus jertfa Tatălui, pentru a imprima şi în noi pornirea de a ne aduce jertfa Tatălui împreună cu Hristos; şi alta prin care primeşte jertfa noastră pentru că, asimilindu-o jertfei Lui, s-o aducă astfel Tatălui, arătându-I unirea Lui cu noi în iubire, ca o iubire comună faţă de Tatăl Lui, pe care l-a făcut şi Tatăl nostru după har. Aşa se înfăptuieşte întreg scopul jertfei lui Hristos, sau al arhieriei Lui, întreg planul mântuirii sau al înfierii noastre dumnezeieşti. El se aduce întâi, sau pe Golgota Tatălui, pentru că pe urmă în Euharistie să ne se dăruiască cu această simţire de jertfă şi nouă, ca apoi în liturghia interioară să ne aducem şi noi jertfă Lui, pentru că asimilând-o cu a Sa, să ne aducă şi pe noi jertfa Tatălui împreună cu Sine.

Ideea că noi ne mântuim întrucât ne aducem în Hristos jertfă curata Tatălui şi în felul acesta ne sfinţim, a întemeiat-o pe larg Sfântul Chiril din Alexandria în operă sa: „Închinare în duh şi adevăr”. Iată unele texte al lui în acest sens: „După ce s-a sculat din morţi Emanuel, noul rod al omenirii întru nestricăciune, s-a suit la cer, ca să se arate acum pentru noi feţii lui Dumnezeu şi Tatăl (Evr. IX, 24), nu aducându-Se pe Sine însuşi sub vederea Lui (căci El este pururea împreună cu Tatăl şi nu e lipsit de El ca Dumnezeu), ci aducându-ne în Sine sub vederea Tatălui mai vârtos pe noi ce ce eram în afară feţii Lui şi sub mânia Lui din pricina neascultării. Aşadar, în Hristos câştigăm putinţă de a veni în faţa lui Dumnezeu. Căci ne învredniceşte de acum de privirea Lui, ca pe unii ce suntem sfinţit”. Sau: „Aşadar, s-a junghiat El pentru păcatele noastre, dar ne-am îngropat şi noi împreună cu El, suportând moartea, nu cea trupească, ci omorând mădularele cele de pe pământ şi ne mai vieţuind lumii, ci mai vârtos lui Hristos şi prin El Tatălui”. Sau: „Fumul ce se ridică din miel (în Vechiul Testament), e un chip al Celui ce din pricina şi de dragul nostru se înalta spre Tatăl întru miros de bună mireasmă, aducând împreună cu Sine şi viaţa celor ce au crezut în El, care au intru nădejde strălucirea slavei şi a împărăţiei sigure şi pe lângă această bucuria de desfătările veşnice”. Sau: „Căci jertfa noastră e primită şi plăcută lui Dumnezeu pentru patima lui Hristos cea mântuitoare. Şi aceasta socotesc că este ceea ce a spus însuşi Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan XV, 5). Aşadar, în chip necesar bunele miresme ale lui Hristos, amestecându-se într-un mod oarecare cu cele ale noastre se ridică împreună spre Tatăl. Căci nu suntem altfel primiţi decât numai prin Hristos”. Nu suntem primiţi decât în stare de jertfă, de predare a noastră, prin ieşirea din egoism, dar în acesta stare de dar curat, desăvârşit, nu ajungem decât întipărindu-se în noi jertfă lui Hristos, ca să murim şi noi nouă înşine şi lumii, cum a murit Hristos, şi din puterea jertfei lui Hristos 13.

Precum se vede, Sfântul Chiril lărgeşte înţelesul jertfei ce o asociem la jertfă lui Hristos pentru a fi adusă Tatălui, la toată viaţa şi la toate faptele noastre, nevăzând-o numai în gânduri. Toată viaţa noastră poate deveni astfel o jertfă vie, deci o prelungire a Liturghiei. Desigur, şi Sfântul Marcu Ascetul, când vorbeşte de gânduri, se gândeşte la ele ca rădăcini ale faptelor noastre.

În acest sens ne îndeamnă şi Ava Dorotei să aducem întreaga noastră viaţa lui Dumnezeu prin Hristos. Pornind ca şi Sfântul Chiril din Alexandria de la jertfele din Vechiul Testament ca tipuri, el zice: „Acele jertfe şi arderi de tot erau simboale ale sufletelor ce voiesc să se mântuiască şi să se aducă pe ele lui Dumnezeu... Braţul (spun Părinţii) e făptuirea. Căci făptuirea se face prin mâini. Braţul e puterea mâinii. Deci aduceau puterea mâinii drepte, adică a faptelor bune. Căci prin dreapta se înţelege binele” 14.

3. Dar împărtăşirea de Hristos în cadrul Liturghiei comunităţii nu are ca urmare numai o dăruire a gândurilor şi a faptelor noastre lui Hristos şi prin El Tatălui, ci pentru cei ce au înaintat duhovniceşte, şi o trăire în cele mai adânci şi mai bogate străfunduri ale Dumnezeirii. Am văzut că aceasta ni se dă de înţeles şi de către Sfântul Marcu Ascetul, când afirma că Hristos mănâncă mintea noastră plină de iubirea faţă de El. Prin aceasta, El însuşi se face subiectul ei, dându-I să cunoască adâncimile tainelor Lui dumnezeieşti.

Dar faptul acesta ne este descris mai stăruitor de Patriarhul Calist în cap. 55 din scrierea sa: „Raiul”. Şi pentru că bogăţia nesfârşită a lui Hristos e îmbrăţişată de minte numai când se întâlneşte cu El ca Unul, căci numai aşa gusta în El totul, mâncarea euharistică supremă a lui Hristos e echivalentă cu pătrunderea în El ca Unul nesfârşit. Experienţa acestei bogaţii nesfârşite de către mintea ieşită din orice împărţire între gânduri mărginite, pentru a putea câştiga prin contemplarea Unului cel nemărginit şi ea nemărginirea, bogăţia aceasta infinită nu mai poate fi exprimată prin cuvinte, care indică lucruri mărginite, definite. Experienţa aceasta se trăieşte în tăcere. Atunci mintea vede în mâna Domnului potirul plin de totalitatea „amestecării neamestecate” a celor două firi, care cuprind toată realitatea necreată şi creată, adusă la unitate. Ea mai bea din acest potir, umplându-se de” beţia trează” a unei bucurii negrăite şi indescriptibile. Dar mintea cunoaşte atunci totodată că nu poate bea în veacul acesta, până la fund, vinul cuprins în potirul pe care îl ţine prin mâna preotului însuşi Hristos şi în care El însuşi stoarce din trupul Său, ca dintr-o vită, vinul care e de drept sângele Lui, care ne dă viaţa şi ne încălzeşte şi ne uneşte cu El prin iubire. În această experienţă între împărtăşirea euharistică sau urmarea ei şi trăirea duhovnicească cea mai înaltă nu mai e nici o despărţire. Ele au devenit cu desăvârşire una.

Iată cum descrie patriarhul Calist experienta acestei supreme uniri cu Hristos, prilejuită de împărtăşirea euharistică: „Când mintea vede în Hristos adevărul (realitatea supremă şi totală) în chip unitar, e vremea a tăcea (Ecl. III, 7). Căci e vremea în care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei şi al veseliei duhovniceşti; e vremea vederilor de taină şi al împărtăşirii de realităţile mai presus de fire. De fapt, atunci mintea vede limpede potirul în mâna Domnului, plin de vinul amestecării neamestecate; contemplă cât se poate de vădit turnarea din acesta în acesta (Ps. LXXIV, 8) şi cunoaşte lămurit că drojdia lui nu s-a deşertat”. Patriarhul Calist pare a înţelege prin turnarea dintr-un potir în altul, de care a vorbit şi psalmistul, turnarea din potirul trupului lui Hristos în potirul trupului nostru. Iar faptul menţionat tot de psalmist ca drojdia, sau partea cea mai din fund a sângelui nu se deşartă din trupul lui Hristos în trupul nostru, o explică patriarhul Calist însuşi în continuare, zicând: „Căci străfundul revărsării bunătăţii dumnezeieşti şi, aşa zicând, adâncul bogăţiei şi capătul final al harului nu se descoperă nimănui din noi deşertat în viaţa de acum, chiar dacă s-ar învrednici de cel mai înalt urcuş spre Dumnezeu şi de cea mai înaltă îndumnezeire. Căci capătul şi desăvârşirea se păstrează tuturor spre împărtăşire în veacul viitor”. Căci abia atunci, „după ce oglinzile se vor desface şi adevărul se va descoperi în chip vădit, vom ajunge la simţirea tainei care acum e acoperită în chip tainic”.

Astfel, împărtăşirea euharistică repetată în viaţa pământească şi urcuşul duhovnicesc al dăruirii noastre lui Hristos, hrănit de acea împărtăşire, ne conduc spre împărtăşirea desăvârşită şi descoperită de Hristos din viaţa viitoare, când deosebirea dintre împărtăşirea de Hristos şi înălţimea culminanta a vieţii noastre în El va înceta.

Cei ce ascultă pe pământ îndemnul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps. XXXIII, 8), trăiesc în atât cât pot bea acum, setea lor de tot mai mult, şi în acelaşi timp siguranţă că vor bea în viaţa viitoare, până la fund, vinul bucuriei plin de Duhul iubirii lui Hristos. Ei pot spune: „Şi mila Ta cea necuprinsă, dată nouă acum, ca dintr-un adânc, ca un vin, ne va urma pe noi în toate zilele vieţii noastre” (Ps. XXII, 8) adevărate, adică a celei viitoare, statornice şi nemuritoare, cum zice patriarhului Calist: „Căci pururea vom avea bunătăţile dumnezeieşti viitoare şi vom fi în ele, de vom gusta din amândouă părţile vinului potirului de viaţă făcător şi nou, aflat în mâna Domnului, şi de vom bea din el în toate zilele”.

Împărtăşirea de trupul şi sângele Domnului e împărtăşirea de realitatea eshatologică, nu numai întrucât e împărtăşirea de trupul care a depăşit corupţia şi moartea, de trupul de dincolo de moarte, ci şi întrucât la împărtăşirea acoperită şi nedeplină de aici, ni se dă asigurarea împărtăşirii descoperite şi depline din viaţa viitoare. Împărtăşindu-ne aici de trupul Domnului, trăim în trupul Lui primit, forţa atragerii noastre spre împărtăşirea deplină şi descoperită cu El în viaţa viitoare. În împărtăşirea euharistică trăim dinamica eshatologică a Euharistiei, trăim atracţia spre culmea împărtăşirii depline, exercitată din ea asupra noastră. Iar aceasta e nu numai atracţia spre împărtăşirea totală şi descoperită de trupul lui Hristos, ci şi spre desăvârşirea noastră duhovnicească şi spre viaţa în trupul înviat şi incoruptibil. Căci Euharistia ne de puterea să sporim în desăvârşire, să sporim nu numai datorită faptului că ne-am împărtăşit de trupul atotcurat al Domnului, ci şi pentru a ne face apţi, sau pentru a ne deschide unei împărtăşiri depline şi descoperite a Lui. „Deci, continua patriarhul Calist, din ceea ce este arătat, cunosc în chip cuvenit, ceea ce e ascuns şi din ceea ce se varsă, am dovada a ceea ce e la temelie şi din ceea ce e din parte ca dintr-o arvună îmi dau socoteală de ceea ce voi lua în viitor”.

Aceasta corespunde şi cu rugăciunea pe care o rostim după împărtăşire, la sfârşitul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare: „O, Pastile cele mai mari şi sfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

Hristos este Paştele nostru prin excelenţă şi continuu. El ne trece în mod real şi continuu şi tot mai mult din planul vieţii pământeşti în planul vieţii îndumnezeite şi fără de moarte. Şi o face aceasta în mod principal prin împărtăşirea de El în Euharistie. Iar trecerea aceasta se arată în noi prin sporirea noastră duhovnicească continua*.

 

Pr. Prof. D. Stăniloae, Conferinţa ţinută la „Conferinţa liturghica de la Paris” în Institutul Sf. Serge, iunie 1977, Ortodoxia, nr. 1-2 (1978), pp. 389-399.

Note Bibliografice

1. Calist şi Ignatie, op. Cât., cap. 91.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omil. 46 la Ioan II; P.C., 59, 60.
3. Sfântul Simion Noul Teolog, Hymne XV, ed. J. Koder, Sources Cretiennes, nr. 156, p. 289.
4. Idem, Hymne XXIII, nr. 174, p. 211.
5. Idem, Hymne XV, p. 289.
6. Sfântul Ioan Damaschin, De fide orthodoxe, libr. 4, cap. 13; P.G. 94, 1117-1118, la Calist şi Ignatie, op. Cât., cap. 92.
7. Calist şi Ignatie, op. Cât., cap. 92.
8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambiguă, P.G., 91, 1193.
9. Teofan al Niceii, Epistola III; P.G., 340.
10. Sfântul Marcu Asctul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez, P.G., 65, 985-1027.
11. Ibidem, Filocalia, vol. I, p. 282, 283.
12. Filocalia cât. P. 287.
13. Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în duh şi adevăr, P.G. 89, cartea 17, pass.
14. Idem, Doctrina XXIII, P.G. 88, 1832.

 

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Participă și tu!

Excursie

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

 

Ediția a 3-a a cărții