Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

 

Tu de ce crezi in DumnezeuTu de ce crezi in Dumnezeu

 

     

  Euharistia continuaEuharistia continua

 

   

„Adio”, spuse vulpea: „Iată secretul meu. E foarte simplu: Noi nu vedem bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ).

Nu mai este o noutate faptul că inima omului are în structura ei biologică celule asemănătoare cu cele care se găsesc în creier. Mai mult chiar, s-a descoperit că structurile neuronale ale inimii au şi ceva în plus. Concomitent cu posibilitatea memoriei are şi o simţire conştientă aparte, de care creierul nu dispune.

Toate aceste descoperiri ştiinţifice confirmă ceea ce teologia a mărturisit dintotdeauna, şi anume că omul „gândeşte cu inima”. Că de fapt, centrul spiritual al tuturor gândurilor umane este inima, funcţia creierului fiind aceea de a decodifica şi de a transpune în cuvinte unele din gândurile inimii. În acest sens spune Mântuitorul: „Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Mt. 15, 18-19).

Fixarea centrului de gândire şi de acţiune în inimă are consecinţe binefăcătoare pentru existenţa omului. Mai exact, poate reorienta pe om de la fascinaţia exterioară, de la imaginaţia periculoasă, de la cerebralismul exagerat şi anost către taina interioară a fiinţei sale, către meditaţie şi către simţirea revigorantă a vieţii. De fapt, vorbim de o recentrare a omului pe taina de duh a fiinţei sale, acolo unde se regăsesc toate bunele simţirii ale vieţii.

De asemenea, potrivit raţiunilor inimii oamenii trăiesc viaţa intensiv, distingându-se de cei care aleg simpla vieţuire vegetativă. Pur şi simplu, atunci când omul alege să existe doar după logica minţii sale, fără să apeleze la raţiunile inimii, ajunge să-şi transforme propria viaţă într-un mecanism artificial, căruia îi devine captiv. În acest mod se comportă toţi aceia care nu acceptă decât realitatea ce poate fi conceptualizată în sisteme logice de gândire. Sunt toţi aceia care refuză orice acţiune care, zic ei, nu are logică. Din păcate, ei sunt aceia care nu pot crede şi iubi pentru că nimeni nu poate crede sau iubi cu mintea. Gândindu-ne la ei, putem lesne înţelege cum am ajuns să trăim vremuri atât de reci, atât de robotizate şi de schematizate în care sunt înlocuite iubirea cu plăcerea, credinţa cu părerea şi certitudinea cu opinia.

A nu se crede că aceşti oameni nu au inimă sau că ei au o altă structură biologică. Deşi, par a nu avea, pentru ei adesea folosindu-se binecunoscuta expresie „n-are inimă”, întrucât de bunăvoie îşi mută centrul existenţei din inimă în creier, sau cel puţin aşa vor ei a crede. În realitate, şi la ei centrul mişcării şi al gândirii rămâne în inimă. Numai că, toată atenţia lor cade doar pe analizele creierului, scăpându-le din vedere toate acele gânduri ale inimii pe care analiza conceptuală nu le poate prinde şi care, tocmai ele, alcătuiesc „sângele” tuturor simţirilor vii.

Fără a fi în defavoarea acestora, există şi oameni care se „încăpăţânează” să trăiască după o altă logică, după logica inimii. Aceştia nu sunt nici pe departe oameni exageraţi sentimentali, romantici incurabili sau alogicii vieţii. Doar că, ascultă şi înţeleg mai mult şi mai bine „glasul inimii”. Pentru ei, experienţa este prioritară şi apoi vine conceptualizarea. Ei simt că viaţa este mult mai nuanţată şi mult mai intensă şi trece dincolo de puterea de exprimare a minţii. De aceea, iubesc viaţa după o altă logică şi cred cu o altă raţiune, convinşi fiind că „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le are” (Blaise Pascal). Altfel zis, aceşti oameni, dincolo de tot ceea ce pot cuprinde cu mintea şi cu raţiunea, păstrează un rest apofatic, adică o taină a tuturor lucrurilor şi a sa deoporivă, care îl depăşesc şi cărora se pleacă smerit şi înţelept.

De fapt, diferenţa între unii şi alţii se produce la nivelul inimii. După cum am observat, Mântuitorul lasă să se înţeleagă că din inimă ies gândurile bune şi rele (Mt. 15, 18-19), iar de această realitate paradoxală se minunează Sfântul Iacov atunci când exclamă: „Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apa dulce şi pe cea amară? (Ic. 3, 11). Prin urmare, inima este şi rămâne adevăratul centru spiritual al omului, fiind laboratorul gestaţiei tuturor gândurilor şi al simţirilor noastre. De modul în care ştim să-i intuim glasul şi să-i simţim mişcările, depinde starea în care ne petrecem clipele vieţii. Dincolo de raţiunile şi cugetele ei, nu rămânem decât simple trestii clătinate de vânt.

Gheorghe Butuc

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabără de Ziua Națională

Caută articole în site » Caută articole în site »

Ajută

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

 

Ediția a 3-a a cărții