Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie

 

Tu de ce crezi in DumnezeuTu de ce crezi in Dumnezeu

 

     

  Euharistia continuaEuharistia continua

 

   

Partea întâi: De la Preasfânta Treime la om. Tată de fiu şi fiu de tată

Una dintre caracteristicile unice ale persoanei umane este relaţia. Posibilitatea unică şi absolută, de a fi în relaţie continuă interpersonală, aparţine lui Dumnezeu. Fiind Treime de Persoane, Dumnezeu este Unul, datorită modului de relaţie perihoretică absolută pe care fiecare Persoană a Sfintei Treimii o are cu celelalte două, într-un mod în care, rămânând ceea ce este, se comunică total celorlalte două Persoane, în mod distinct, şi le primeşte în Sine pe fiecare dintre Ele, în mod distinct. Taina acestei relaţii a Preasfintei Treimi întrece orice posibilitate logică de exprimare, iar pentru putinţa perceperii şi mai ales a simţirii ei, de la începuturi, cele Trei Persoane dumnezeieşti s-au numit: Tată, Fiu şi Duh.

După Sfântul Grigorie Teologul, cel care întâiul a stabilit clar termenul de relaţie, numele de Tată, Fiu şi Duh nu sunt nume proprii în Sfânta Treime, ci sunt nume ce priveşte relaţia dintre ele. Adică, numele pune în evidenţă în ce relaţie se află Persoanele Sfintei Treimi între ele. Astfel, Biserica învaţă că Tatăl este Principiul Preasfintei Treimi, care din veci naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul.

Numirile persoanelor Sfintei Treimi nu sunt altceva decât nume reflexe din creaţie, cele care sau impus cel mai mult în experienţa umană şi cele care trimit către o Taină, deodată reală şi de necuprins. Este vorba despre relaţia tată-fiu, dar şi fiu-tată, care originează, pecetluieşte şi diversifică întreaga existenţă umană. Această relaţie de la tată la fiu şi invers, în creaţie, nu se impune însă ca model unic, fiindcă orice tată este în acelaşi timp fiu şi orice fiu este un potenţial tată, fapt remarcat şi nominalizat de Mântuitorul Hristos prin cuvintele: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Mt. 23, 9).

Prin urmare, în creaţie, omul trăieşte altfel această relaţie unică ce există între persoanele Preasfintei Treimi. El o trăieşte în sine şi în afara sa. În sine, omul este chipul Preasfintei Treimi. Are de la Tatăl fiinţa, de la Fiul Chipul şi de la Duhul Sfânt viaţa. Cu toate acestea, omul este o singură fiinţă umană. În afara sa, omul se edifică treimic în relaţie cu alţii. Astfel, orice om este fiul cuiva, poziţie din care poate pătrunde taina Fiului dumnezeiesc. Poate fi părinte şi să înţeleagă taina Tatălui-Dumnezeu şi are aşezată în el taina Duhului Sfânt, prin posibilitatea de a fi în sine şi în altul deodată, fără dezintegrare şi fără amestecare.

Fiind vorba de Taină, orice relaţie de la tată la fiu şi de la fiu la tată se trăieşte unic, într-o distincţie care se impune cu claritate atât la nivelul unicităţii biologice, cât mai ales, la nivelul simţirii şi al caracterului uman. Adică, omul este unic şi irepetabil ca subiect, ce trăieşte relaţia de fiu unic cu tatăl său, sau de tată unic pentru fiecare fiu al său. Atât de clar şi de evident se impune în viaţa omului acest tip de relaţie încât ea nu mai are nevoie de nici un fel de comentariu. Este ceea ce fiecare dintre noi trăim şi simţim. Este însăşi viaţa noastră aşa cum o avem şi aşa cum o cunoaştem, ea devenindu-ne temelia de la care putem urca spre Taina Preasfintei Treimi.

La nivelul vieţii de zi cu zi, a fi copil şi a fi părinte, ne marchează deodată şi separat toate preocupările, proiectele, făptuirile şi nefăptuirile noastre. Uneori se încearcă un soi de evadare de la acest statut, ceea ce este imposibil. În plus, orice neasumare şi orice neglijenţă faţă de acest dat ontologic are consecinţe care se impun dureros şi devastator în viaţa omului. Pur şi simplu, aceasta suntem, copii sau/şi părinţi. Nu putem schimba aceasta, nici ignora, dar nici rata. Prin urmare, avem această şansă şi datorie de a sonda acest statut, această Taină care se impune în noi cu titlu de totalitate continuă.

Partea a doua: Omul, părinte şi copil deopotrivă

Această introducere teologică, oricât ar părea de abstractă are, totuşi, o parte de realism, mai ales în ceea ce priveşte statutul de părinte/fiu, din care, odată dobândit, nu mai putem evada fără consecinţe.

Adesea, am discuţii îndelungate fie cu soţia, fie cu prietenii, despre nedefinitul şi necuprinsul acestei relaţii dintre părinţi şi copii şi mai ales, despre cât de mult ne depăşeşte sarcina de părinte în releţie cu proprii fii. Această depăşire, în materie de educaţie, şi această inefabiă simţire a statutului de părinte-fiu-părinte, m-a determinat la reflecţie.

Sunt fiul părinţilor mei. Mă recunosc şi nu mă recunosc în acest statut. Mă recunosc pentru că le seamăn, pentru că îi simt ai mei, pentru că îi am încă, pentru că îi ştiu, pentru că m-au vrut, pentru că m-au născut, pentru că mi-au purtat de grijă, pentru că..., mă şi îi iubesc. Nu mă recunosc în acest statut, datorită intermitenţelor pe care le-am lăsat să se strecoare printre motivele pozitive tocmai enumerate şi mai ales, printre cele neenumerate. Nu m-a încercat încă sentimentul că aş fi vrut să fiu copilul altor părinţi, şi în acest punct, mă simt cu adevărat fiul lor şi doresc cât mai mult prezenţa lor, anii şi clipele lor, care mă îmbogăţesc. Mi-e deajuns să-i ştiu în viaţă, ca să am curaj şi putere să lupt mai departe. Cu adevărat, e o mare bogăţie să ai părinţi dar, nu numai sfaturile, grija, bunătatea, atenţia, dăruirea, gingăşia, stângăciile, împrudenţele, scăpările lor îmi dau sentimentul belşugului de viaţă, ci mai ales, ei înşişi. El, tatăl meu. Ea, mama mea, m-au făcut să mă simt al lor. Cum? Nu ştiu. Sau n-o pot exprima. Aş da orice să le pot înnapoia anii lor, din anii mei. Sunt prelungirea vieţii lor într-o amprentă unică, susţinută şi amplificată prin Duhul Sfânt, iar aceasta mă trezeşte şi mă îndatorează îmbucurător.

Sunt de ceva timp şi tatăl copiilor mei. Altă simţire. Altă taină. În ceea ce mă priveşte, mă simt unicul tată al unicilor copii de pe acest pământ. Alţii ca noi, nici că mai există. Atât de unic şi special trăiesc această relaţie, încât cu greu mai recunosc că ea ar fi posibilă şi în dreptul altora, deşi, negreşit, există, cu acelaşi statut unic şi special.

Simţirea de părinte pecetluieşte statutul de fiu, dar îl şi nuanţează indefinit. De fapt, a fi părinte este o „retrăire” a vieţii propriilor părinţi şi/ca o şansă de recuperare a hiatusurilor strecurate din neatenţie. Dar, nu este doar atât. Este şi trăirea propriei vieţi în viaţa altora. Îmi simt fiecare copil ca o altă viaţă a mea, dar îl văd şi în unicitatea vieţii lui, care nu-i deloc viaţa mea. Prima situaţie, mă atenţionează spre ordonare, să-i rânduiesc viaţa lui ca să nu ia traiectoria deviată a vieţii mele. A doua situaţie, îmi cere să stau deoparte, să-i respect personalitatea, libertatea, cu toate riscurile din ea. Acest dute-vino de simţiri simultane îmi dă bucurie şi durere. Bucurie de nespus, necondiţionată, pentru care simt că viaţa nu are greutăţi sau imposibilităţi. Durere, cât „masa voluminoasă” a întregii lumi, pe care doar cerul o poate înţelege şi alina. Este durerea care-mi arată limitele, care nu poate fi ordonată sau corectată în vre-un fel. Sunt eu în ei şi mă doare. Vreau să-i feresc de dureri şi nu-mi iese. Şi poate-i mai bine aşa. Altfel, aş trăi cu conştiinţa reduplicării mele printr-un act forţat de clonare, ceea ce ar însemna o plictiseală amarnic de usturătoare.

Cu toate acestea, cele două simţiri aparent contradictorii: bucuria şi durerea, mă legitimează în fiece clipă ca părinte. Pare că depinde de mine pe care din cele două să o permanentizez. În realitate, ele concresc firesc, un părinte adevărat nepermiţându-şi clipă de bucurie fără jertfă şi nici durere fără nădejde. În acest sens, doar traumele mai pot produce devieri regretabile.

Prin urmare, în mod firesc, n-ar prea trebui să fim îngrijoraţi de soarta fiilor noştri în lume. Sau să ne îngrijorăm (cu nădejde), fără a fi îngrijoraţi. La fel şi pentru soarta părinţilor noştri.

În loc de epilog, un crez ortodox

Dar, pentru a nu ne pierde firescul, avem nevoie de un anumit crez, care să genereze o atitudine pe măsură. Numai în funcţie de el, se pot amplifica pozitiv simţirile noastre spre înţelesuri mai înalte, după cum lipsa lui, poate avaria fără perspectivă, statutul de fiu şi de părinte al omului în creaţie.

Tocmai de aceea, am făcut introducerea teologică, din prima parte a acestui studiu. Crezul ortodox, prin Mântuitorul Hristos, cheamă pe fiul-părinte şi pe părintele-fiu să-şi temeluiască starea, să o verifice, să o normalizeze, să o proiecteze şi să o deschidă spre reflecţie şi trăire veşnică.

Credinţa în Dumnezeu, împreună cu nădejdea şi dragostea, poate sparge orice blocaj şi poate limpezi orice neîncredere, care ne încearcă fie ca fii faţă de părinţi, fie ca părinţi faţă de fii. De fapt, această triadă de simţiri spirituale, ne fac să recunoştem că viaţa nu ne aparţine, că nu-i deţinem tainele, nici „frâiele” şi că, în definitiv, viaţa, mai mult ne trăieşte, decât o trăim.

Prin urmare, a fi fiu sau părinte este mai mult o invitaţie decât o realitate statică. Nu sunt, dar pot deveni, pe măsură ce intru şi cresc în tainele paternităţii, ale filiaţiei şi ale duhovniciei dumnezeieşti. Iar pătrunderea pe acestă cale şi ajungerea la acestă simţire, se realizaeză mai întâi prin asumare şi apoi prin dăruire. Adică, mai întâi îmi asum că sunt fiul părinţilor mei şi părintele copiilor mei – pentru că aşa sunt. Apoi, îmi dăruiesc acest statut lui Dumnezeu, ca daruri aduse Stăpânului Vieţii şi al morţii, pe care, doar El le poate creşte, spre împlinirea lor veşnică. Este calea prin care pot recunoaşte că părinţii mei sunt o binecuvântare, copii mei sunt daruri nepreţuite, iar eu, privilegiatul, care doreşte unirea cu ei într-o Taină minunată, o taină a vieţii de zi cu zi, închinată Preasfintei Treimi, de care nu mă pot sătura.

În acest gest de dăruire-închinare, simţi mai adevărat atât mulţumirea de fiu, cât şi dragostea de părinte, fiind totodată dispus, mai mult să ierţi decât să îndrepţi. Întrucât, mai lesne iubeşti jertfindu-te, decât jertfeşti pentru a iubi, cu încredinţarea că eşti fiu în chipul Fiului dumnezeiesc şi părinte din dragostea Tatălui ceresc, chemat să trăieşti în veşnicie aceste daruri, imprimate de Ei în noi încă din vremelnicie, cu toată susţinerea delicată a Duhului Sfânt.

Într-un cuvânt, starea de fiu-părinte-fiu suntem chemaţi să o trăim ca o identitate-distinctă, activată simultan de fiecare dintre noi, la diferite nivele ale existenţei. În baza acestui statut natural, nu voi uita niciodată să iubesc, pentru că sunt fiu – părinte al fiilor şi Dumnezeului meu, şi nici nu voi uita să iert, ca unul ce sunt părinte – fiu al părinţilor şi Dumnezeului meu ...

(Gheorghe Butuc)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Tabără de Ziua Națională

Caută articole în site » Caută articole în site »

Ajută

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

 

 

Ediția a 3-a a cărții