Tinerii, sarea pământului şi mierea Împărăţiei Cerurilor…

„Lăudaţi, tineri, pe Domnul, lăudaţi  numele Domnului…” (Ps.112,1) Trăim într-o lume destul de complexă, şi totuşi, atât de vidă, aş putea spune. Trăim într-o societate extrem de interesantă dar totuşi lipsită de culoare, lipsită de conţinut, în care am devenit cu sau fără voia noastră, elementele unui ansamblu al abjecţiei şi al tuturor desfătărilor celor lumeşti. De ce lumea în care ne aflăm  prezintă acest interes colosal pentru noi, cei tineri ?

Dorinţa puternică de afirmare, speranţa într-o libertate neasemuită, încrederea excesivă în mijloacele virtuale precum şi în glasul frenetic de convingere al celor pe care îi numim astăzi idoli sau modele demne de urmat, sunt doar câţiva factori ce dau „culoare” acestui cadru nedesluşit al tinereţii. Totul pare a fi strălucitor la început; suntem absorbiţi în profunzime de aceste efecte nocive asupra cărora ne îndreptăm zilnic toată atenţia.

Dar culorile calde, pline de farmec şi cu totul remarcabile, încep să dispară cu încetul, dezorientându-ne şi făcându-ne să primim această schimbare ca pe o pierdere de sine.  Dar nu ne-am pierdut de fapt nimic. Dacă am pierdut gustul distracţiei şi al fărădelegilor, am dobândit un alt gust, acela al dumnezeirii. Dacă am pierdut gustul morţii, l-am câştigat pe cel al Învierii. Iar lumea plină de monotomie şi reavănă de la început, a primit un conţinut, o formă, o sămânţă , o valoare.

Mantuitorul ne spune: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni .“ (Matei 5,13) Noi suntem sarea pământului despre care vorbeşte Domnul Slavei. Cum nu există mâncare la care să nu se întrebuinţeze măcar un vârf de sare, tot aşa nu există nici vreun meleag fără o adunare de tineri.  Nu suntem sarea oricui; înainte am fost „piese” moi , victime ale unui joc viciat în care întunericul se zămislea cu uşurinţă în cămara inimilor noastre.  Acum, am devenit bucăţi de sare ale pământului pline de lumină; căci culoarea candidă a acestor granule aduce înălbire chiar şi celui mai negricios colţ din jurul nostru.

Virtuţile dobândite dau acea tărie nedescrisă a sării: din propria iubire sălăşluită înlăuntrul nostru se naşte neprihănirea şi curăţirea ei. „Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra ?”. Stricarea aceasta se produce înlăuntrul nostru tocmai din cauza păcatelor, din cauza abaterilor la grijile lumeşti ale vieţii şi din cauza tuturor celorlalte ispite în a căror plasă cădem uneori, fără să ne dăm seama. Veţi spune poate că treaba cu sarea e deja ştiută; dar cum rămâne cu mierea ? Nu pot uita cuvintele pline de înţelepciune ale unei persoane dragi, rostite cu ardoare acum câţiva ani: „Tinerii sunt precum nişte albine; ele trebuie să adune, sa culeagă cu grijă din fiecare floare nectarul, pentru a se putea produce mierea…”

Nectarul adunat reprezintă multitudinea învăţăturilor celor drepte, întru Adevăr, acumulate în această etapă a vieţii; multitudinea faptelor celor bune pe care Domnul nicidecum nu le va trece vreodată cu vederea: „Căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele “ (Ecclesiastul 12:14). Prin toate acestea, „mierea” devine rezultatul credinţei noastre. Şi nu doar rezultatul, ci şi cheia cu care vom putea intra şi vom putea „păşi” în împărăţia cerurilor. Dar precum orice miere de albine, ţinută în condiţii nefavorabile, neîngrijite , se strică ; tot aşa şi credinţa noastră, dacă nu o vom întări  şi dacă nu ne vom îngriji de aceasta cum se cuvine, se va micşora ajungând astfel la nimicire, la sfărâmare, la masacrare.

Cu siguranţă vă amintiţi de smochinul cel neroditor. Mântuitorul s-a dus la el, dar  n-a găsit nimic decât numai frunze, şi i-a zis: „Rod să nu mai porţi în veac!” Şi îndată smochinul s-a uscat .  Dar la noi, oare Mantuitorul ce gaseste de fiecare data ?  Tină, neputinţă, întuneric, fărădelege, orbire a ochilor inimii şi lista poate continua.

Faptele tinereţii noastre sunt roadele ce aduc viaţa veşnică; fără ele credinţa noastră se usucă, la fel ca smochinul despre care le-a vorbit Domnul ucenicilor Săi. Credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:14-26), nu putem fi numiţi cu adevărat credincioşi fără acestea.

Aşadar, să punem început bun pocăinţei noastre încă din tinereţe, devenind „sare a pământului” şi „miere” a împărăţiei lui Dumnezeu.  Mântuitorul Hristos, Viaţa noastră, să fie cu noi toti şi să ne umple sufletul de harul său şi de bucuria credinţei cea  netrecătoare ! Amin.

(Georgiana)