Tinerii, şi nu numai, sunt victimele unei epoci pline de incertitudini

Interviu cu Părintele Vergil Vâlcu, paroh al Bisericii Române Ortodoxe „Învierea Domnului” din Geneva – Chambésy

Părinte, mai întâi de toate aş dori să vă mulţumesc pentru că aţi acceptat acest interviu pentru Ortodoxia Tinerilor. Cu siguranţă vin mulţi tineri români la „Parohia română de Chambésy”. Aţi putea să-mi descrieţi rolul şi totodată scopul Bisericii în viaţa tinerilor din ziua de azi? De ce ar trebui un tânăr să vină la Biserică?

– Ne referim aici la tineri dar doresc să încep să vă răspund printr-o abordare globală si să spun că tinereţea nu e decât un segment al vieţii omeneşti de care nu se poate face în nici un caz abstracţie în planul spiritual. Tinerii creştini, căci la ei ne referim acum, se confruntă, ca orice tânăr în această perioadă a vârstei, cu o mulţime de provocări, de schimbări şi transformări existenţiale. Se poate accepta chiar ideea că tinereţea coincide în mod cu totul natural cu perioada devenirii personale a omului, perioadă care dacă nu este bine gerată poate genera stări conflictuale durabile şi conduce către aşa numita criză de identitate. Tinereţea este vârsta la care omul începe să se descopere în adâncul intimităţii sale, să înceapă să-şi facă o opinie despre sine, despre viaţă şi lume dincolo de ce i s-a spus sau i se va mai spune. Şi atunci se pune întrebarea firească pe care mi-o şi puneţi, legată de rolul Bisericii în viaţa tinerilor de azi.

Ei bine, Biserica trebuie să sensibilizeze mai întâi pe tineri cu privire la sacralitatea vieţii şi, implicit legat de aceasta, cu privire la valoarea inestimabilă a persoanei umane. De importanţa şi complexitatea omului, ca persoană, erau conştienţi şi cei din vechime. Pe frontispiciul templului din Delfi stătea scris iniţiatic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte întreg universul” (adevăr cunoascut şi de la Socrate). Am menţionat acest lucru pentru că, deşi omul începe să se descopere odată cu vârsta fragedă a copilăriei, adolescenţa este vârsta întrebărilor existenţiale. Tânărul se caută pe sine, iar rolul Bisericii la această vârstă este de a-l ajuta să se situeze. Să se situeze corect.

Biserica îl conştientizează pe tânăr de calea pe care viaţa are sens şi finalitate. Fiindcă scopul tânărului când cunoaşte şi se cunoaşte pe sine este acela de a se împlini. Ori, Biserica acest lucru îl poate face cu tinerii: să-i ajute să-şi facă corect lectura propriei persoane ca să poată gândi şi înţelege ei înşişi viaţa ca împlinire în viziunea Adevărului Universal, în logica unui Tot coerent. Nimeni nu se poate împlini singur, dacă nu e nimănui de folos. În locul acelui „nimănui”, Biserica îl încadrează pe tânăr şi îl aşează în relaţie de persoane, punându-i în faţă, ca repere, modelele inconturnabile ale celor ce s-au împlinit în viaţă, desăvârşit. Tânărul va auzi repetându-i-se consecvent de către Biserică numele Mântuitorului Hristos, ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat (Fiul lui Dumnezeu). Dacă Biserica l-a primit pe tânăr de mic, ca copil, îmbrăcându-l prin Botez în „haina Luminii lui Hristos”, acum la vârsta adolescenţei, rolul ei e de a-i da tânărului lumina cunoaşterii lui Hristos, ca persoană, învăţătură şi Mântuitor. Este esenţial ca tinerii să cunoască la această vârstă pe Hristos, după care să se obişnuiască să facă lectura propriei lor vieţi. Spuneam într-un articol cândva că „Cine a cunoscut cu adevărat pe Hristos a cunoscut pe Dumnezeul Vieţii”, conform cu ceea ce El însuşi a spus: „Mântuirea aceasta este să Te cunoască pe Tine (Dumnezeul Tată n.n.) singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3). În concluzie, rolul primordial al Bisericii, ca misiune, nu este acela de a-i chema pe tineri doar la Biserică, din care, prin Botez, fac oricum parte, ci de a-i pregăti să-şi construiască personalitatea prin cunoaşterea dobândită în Hristos.

Dacă Biserica cheamă pe om la Hristos, finalul întrebarii dumneavoastră de mai sus se impune logic: „De ce ar trebui să vină un tânăr la biserică?”. Inţeleg biserica din întrebarea dvs. ca locaş de cult, unde se desfăşoară cultul divin public, care culminează cu Sfânta Liturghie. Răspunsul meu acesta este: cine a cunoscut, cu adevărat, pe Hristos, nu se mai poate lipsi de Biserica Sa. În Sf. Liturghie are loc celebrarea Cuvântului divin, ca Adevăr şi Viaţă. În cadrul Sfintei Liturghii credinciosul este parte, prin credinţă, la prefacerea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, la care şi participă prin împărtăşire. Prezent la cultul Bisericii, tânărul ca orice alt credincios, prin frumuseţea ritualului şi a prezenţei şi lucrării harului Duhului Sfânt, poate fi cuprins de fiorul sacrului ce vibrează în adâncurile fiinţei sale, fior care-i poate trezi, cu mirare, ceva din misterul propriei sale persoane.

Tinerii trebuie să ştie însă că aceste lucruri de care vorbesc se capătă în timp, numai după ce au cunoscut în substanţă Persoana lui Hristos şi lucrarea lui între oameni, şi cu o permanentă experienţă a vieţii cu Dumnezeu, în Hristos. Ca slujitor al Bisericii, trebuie să recunosc că o parte din credincioşi sunt aduşi la biserică de nevoi, iar altă parte din cei ce vin nu conştientizează ceea ce spuneam mai sus. Dar şi unii şi alţii conştientizează că în Biserică are loc o sfântă lucrare care le este de folos. Din multele exemple pe care le-aș putea menţiona în acest sens mă refer numai la unul semnificativ şi anume: o persoană a început la un moment dat să frecventeze din ce în ce mai des slujbele bisericeşti: Explicaţia? „Părinte – îmi zice acea persoană – sufăr de mult timp de o boală în progresie care n-are leac pe cale medicală, dar de când am început să vin la biserică am văzut că-mi face bine. Boala mea a stagnat”.

Din pricina programului, uneori chiar anevoios, mulţi tineri se îndepărtează de Biserică. Poate fi considerat timpul o stavilă în căutarea noastră?

– Timp este pentru multe, e vorba doar de priorităţi. Nu cred că programele prea încărcate ar fi motivul principal care-i îndepărtează pe tineri de Biserică. Consider că tinerii, şi nu numai, sunt victimele unei epoci pline de incertitudini, lipsită de repere, de modele morale şi de credibilitate umană, în general. Religiozitatea care face parte genetic din fiinţa umană a devenit mai mult o trăsătură fără conţinut. Degeaba le predăm tinerilor, în felul în care se poate, Sfânta Învăţătură, dacă Viaţa în cotidian, e împinsă tendenţios către caricatură. Tinerii pe care îi cunosc şi tineretul nostru, în general, au un potenţial formidabil de afirmare, inclusiv de înţelegere în domeniul cunoaşterii Sfintelor Învăţături, precum şi a valorii virtuţilor creştine. Personal sunt convins că, cu cât mai mult va rezona Cuvântul lui Dumnezeu în trăirea oamenilor, cu atât mai mult vor fi prezenţi şi tinerii la celebrarea lui în Liturghia Cuvântului. Tinerii care ştiu că Hristos a fost icoana propriei învăţături, vor ca şi comunitatea creştină care le-a oferit lor pe Hristos, să le ofere „hristofori” autentici (purtători de Hristos), ca modele şi ca repere.

De fapt, cum ar trebui înţeleasă această căutare? În Sfânta Evanghelie după Matei, capitolul 7, Mântuitorul spune: ”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Ce căutăm şi cum trebuie să căutăm?

– Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul Hristos într-un anumit context, la sfârşitul cuvântării cu multe învățături, cunoscută sub denumirea de „Predica de pe munte”. La locul respectiv însuşi Mântuitorul Hristos dă acestor cuvinte o interpretare literală, adică exact aşa: dacă vei cere ţi se va da, dacă vei căuta vei afla, dacă vei bate ţi se va deschide. Sunt cuvinte prin care Mântuitorul Hristos vrea ca nimeni să nu deznădăjduiască. În legătură cu ce trebuie să căutăm, singurul răspuns viabil ni-l dă tot Mântuitorul Hristos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Cum trebuie aceasta căutată? – presupunând că e acceptat răspunsul cu referire la ce trebuie să căutăm. Mântuitorul Hristos ne spune: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Aceasta nu e deloc departe. Fiind chiar în noi, ea nu trebuie decât dovedită. Cum? Cu trăirea, dar nu doar de unul, nu doar de doi, de doi-trei, ci de toţi.

Cât de importantă trebuie să fie relaţia dintre duhovnic şi ucenic? Mai sunt tinerii interesaţi de găsirea unui duhovnic? Cine este duhovnicul de fapt şi de ce ar trebui să ne îndreptăm spre acesta?

– Relaţia dintre duhovnic şi ucenic este una ziditoare când este bazată pe sinceritate totală. Se presupune că în raport cu ucenicul duhovnicul este un om iniţiat.

Cine este, de fapt, duhovnicul?

– În această privinţă mulţi pot fi în eroare crezând că duhovnicul este preotul sau călugărul cu renume, la care vin mulţi credincioşi pentru mărturisire şi sfat duhovnicesc. În realitate duhovnicia este o împuternicire pe care Episcopul o dă oricărui preot de parohie sau preot călugăr pentru a putea săvârşi Taina Sfintei Spovedanii. Aceasta (duhovnicia) o primeste preotul printr-un mic ritual ce se cheamă ierurgie, fără de care, deşi preot fiind, acesta n-ar avea dreptul să spovedească pe credincioşi. În mod normal toţi preoţii de la parohii au primit şi duhovnicia, fiind aşadar preoţi duhovnici. Toţi credincioşii din parohia lui, tinerii inclusiv, sunt fiii lui duhovniceşti, acesta fiindu-le părinte sufletesc. Ei n-au nevoie să caute duhovnic în altă parte şi potrivit uzanţelor nici nu ar avea voie. Sunt parohii pe lângă mănăstiri, unde credincioşii apelează şi la preoţii călugări pentru spovedanii şi îndrumări duhovniceşti. O fac dintr-un fel de zel dar si pentru notorietatea de care se bucură unii călugări duhovnici prin viaţa lor retrasă la mănăstire. Tinerii nu trebuie să caute un duhovnic anume, duhovnicul fiecăruia fiind preotul parohiei din care face parte. Tinerii aflaţi la studii, la nevoie, pot aborda pe unul din preoţii din oraşul unde se află. La fel şi cei aflaţi la studii peste hotare, în funcţie de posibilităţile locale.

Fiecare tânăr trebuie să se îngrijească sufleteşte, mai ales atunci când e vorba şi de primirea Sfintei Împărtăţanii şi, dacă am zice că chiar şi numai pentru atât, orice tânăr are nevoie de un duhovnic. Cadrul întâlnirii cu duhovnicul este Taina Sfintei Spovedanii, unde, pe lângă dezlegarea de păcate duhovnicul va găsi potrivit să acorde celui îngrijit sfat de zidire sufletească şi de întărire în credinţă. O bună întâlnire cu duhovnicul este aceea când credinciosul (tânărul) se simte sufleteşte mai zidit, iar acolo unde a fost cazul, pe deplin restaurat şi înnoit.

Mulţi tineri români pleacă în străinătate pentru a studia sau pur şi simplu, pentru aflarea unui loc de muncă mai bun. Din păcate însă, nu toţi sunt atraşi de parohiile ortodoxe din afara ţării. Ce le transmiteţi acestora? Pot găsi ei un sprijin şi totodată un strop de mângâiere în interiorul unei Biserici Ortodoxe aflate pe pământ străin?

– Nu pot spune câţi din tinerii români aflaţi la studii la Geneva frecventează slujbele noastre la Chambésy, pentru că nu ştiu numărul lor total. Dar de-a lungul anilor au fost şi sunt numeroşi. Mai ştiu că alţi tineri frecventează celelalte două parohii româneşti din Geneva. Sunt deci destui tineri aflaţi la studii aici care frecventează Sfânta Biserică. Cei care au venit la noi s-au integrat chiar în viaţa parohială, luând parte nu numai la ceremonii ci şi la evenimentele parohiei. Unii fac parte din corala parohială.

La cei care nu frecventează nici una din bisericile de aici şi nici din alte ţări unde s-ar afla la studii, deşi există o biserică românească, cum să mă refer? Probabil că nici în ţară nu frecventa vreuna. Dacă ar căuta mângâiere, cum ziceţi, la una din bisericile ortodoxe, ar găsi-o, cu siguranţă. Sprijin pot găsi la noi cei ce ne caută, bineînţeles în raport şi cu profilul activităţii noastre parohiale şi cu acela al slujirii preoţeşti.

Pentru că ne apropiem de praznicul Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie) dar şi cel al Drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana (9 septembrie), îmi puteţi spune ce rol au Sfinţii în viaţa noastră? Cât de important este să-i urmăm pe Sfinţi în tot ceea ce facem?

– Rolul sfinţilor în viaţa noastră este acela pe care îl dăm. Sfinţii sunt mărturii în Biserică cum că se poate. Ei fac dovada că harul Duhului Sfânt lucrează în Biserică prin Cuvântul Adevărului dat de Dumnezeu lumii prin Fiul Său Întrupat, Iisus Hristos, pe care şi noi îl credem şi urmăm. Ei constituie singurele mărturii istorice credibile ale Bisericii lui Hristos, întrucât în ei Adevărul divin a devenit icoană, prin lucrarea harului în omul credincios. Sfinţii, la rândul lor, L-au urmat pe Hristos, crezând în Cuvântul Lui. Aşadar şi noi urmăm pe Hristos, luând pildă de la sfinţi. Îi chemăm în rugăciunile noastre pentru că sunt mai aproape decât noi de Dumnezeu şi mai credibili. Îi cinstim prin venerare pentru că la Dumnezeu Însuşi s-au învrednicit ei de cinste şi de viaţă nemuritoare.
Maica Domnului are un loc deosebit în rândul sfinţilor, situându-se, după cinste, mai presus decât Heruvimii şi Serafimii. Este important, desigur să urmăm pilda sfinţilor în tot ce facem, dar şi mai important e să fim în stare…

Poate fi Biserica o soluţie pentru vindecarea tuturor patimilor sufleteşti? Cum ne poate ajuta ea astfel încât să renunţăm la păcate şi să ne îmbrăcăm sufletul cu „Haina cea nouă”?

– Biserica nu este o soluţie ci este singura soluţie pentru vindecarea bolilor sufleteşti. Cum poate ea ajuta în acest sens? Să fie luată în serios. Mai întâi de toţi cei ce o slujim cu mandat. Şi tot aşa de toţi cei pe care i-a botezat. Renunţarea la păcat nu se poate realiza decât prin adevărata trăire creştină mai întâi de cei ce suntem răspunzători de suflete şi de cei ce conduc pe oameni. A îmbrăca „Haina cea nouă” nu ţine decât de renunţarea la cea veche care a ţinut şi ţine de voinţa noastră. A renunţa la haina veche, înseamnă a renunţa la voinţa noastră păcătoasă. Înseamnă a renunţa la interese egoiste şi practici imorale care Îl dau pe Dumnezeu la o parte chiar şi din ordinea firii zidirii Sale. Să ne imaginăm că în locul voinţei noastre am lucra după voia lui Dumnezeu împlinită de Mântuitorul Hristos în mod desăvârşit. Să ne imaginăm că am vrea…

Din cauza anumitor probleme foarte grave, fie personale sau ale celor din jur, mulţi tineri au ales drumul izolării, al detaşării atât de oameni cât şi de Dumnezeu. Unii chiar ajung la sinucidere. Ce sfaturi le transmiteţi tuturor tinerilor cuprinşi de aceste probleme chinuitoare? Cum se pot întări aceştia în credinţă?

– Toţi tinerii ar trebui să accepte un lucru pe care experienţa vieţii va veni să le-o confirme, aceea că Viaţa este o permanentă şcoală. Examenele sunt încercările, iar temele rămân încercările ei eşuate. Lecţia vieţii nu se învaţă înainte de examen, pe ea o dă viaţa, ca temă pentru alte provocări, în urma „examenului” pierdut. Un eşec, un „insucces” pe care-l poţi asuma, constituie o lecţie de viaţă atunci când din acel insucces care a durut ai învăţat ceva. Cu orice lecţie învăţată, viaţa îţi dăruie o lumină din tainele ei, iar asta înseamnă cucerire de sine. Căci viaţa însăşi e lumi-nă. Sau, n-ai învăţat nimic şi atunci în viaţă nu înaintezi decât cu vârsta… iar viaţa devine haină veche şi grea.

Dacă tinerii (dar şi adulţii) ar fi instruiţi că problemele vieţii sunt adesea teme de rezolvat, cu răbdare, după regula şi în lumina Sfintelor învăţături, atunci ar fi bucuroşi să fie, deodată, profesori şi şcolari („Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide” se poate aplica foarte bine în cazuri ca acestea). În raport cu viaţa, nici o problemă nu e aşa de mare şi de gravă ca moartea şi nimeni, în ordinea firii, nu poate rezolva o situaţie problematic-grea printr-una existenţial-gravă. Izolarea de lume poate fi până la un punct benefică chiar, dacă ea nu e însoţită de deznădejde. Deznădejdea este opusul virtuţii creştine a speranţei şi este considerată (deznădejdea) păcat împotriva Duhului Sfânt, iar păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt păcate de moarte. Se spune în popor că, în om, între virtuţi, „ultima moare speranţa”. Fără suport duhovnicesc se poate întâmpla ca odată cu speranţa să vrea să moară şi el, omul care a pierdut şi ultima virtute (speranţa sau nădejdea). In faţa problemelor majore ale vieţii, orice om împins în deznădejde trebuie să ştie încă în stare de luciditate că sinuciderea nu a rezolvat şi nu va rezolva niciodată probleme de viaţă. Tinerii care întâmpină probleme pe care le numiţi „grave” şi se confruntă cu gândul sinuciderii trebuie să aibă curajul să se „denunţe” pentru că odată intrat în spirala morţii, decizia fatală e ca şi luată. Din păcate cei care se sinucid o fac în mare taină…

Tinerii (şi nu numai) ar trebui să accepte, de asemenea, că nu tot ce ne dorim în viaţă ni se şi cuvine, iar mai greul dacă ne revine nu trebuie lăsat pe seama altora. Greul presupune mai multă jertfă de sine şi chiar suferinţă, dar suferinţa asumată purifică iniţiatic adâncurile întunecate ale fiinţei, iar purtată în sens creştin mântuie. Să duci greul cu credinţa în Dumnezeu până la capăt, chiar dacă ar fi să însemne necontenit. Poţi avea surpriza că Dumnezeu te va răsplăti cu un bun mai de preţ decât acela pe care iniţial ţi l-ai dorit.
Dacă vrea să meargă demn până la capătul vieţii, aş sfătui pe orice tânăr să nu se creadă ştiutor întru ale vieţii, făcându-şi dreptate, până ce nu a făcut încă „parcursul” iniţiatic al celor trei mari ispite la care a fost supus Iisus, din care să reţină:

– Să nu pună niciodată pe planul doi Cuvântul şi Voinţa lui Dumnezeu, pe care le cunoaşte;

– Să nu creadă că din dragostea ce i-o poartă, Dumnezeu îl scapă din orice act cu risc nesăbuit;

– Să nu-şi dorească sau să accepte bogăţie şi putere lumească din surse pe care le ştie că vin de la cel rău şi viclean, monitor de suflete pe seama victimelor, pe care Mântuitorul însuşi îl numeste „diavol”.

Cum se pot întări tinerii (şi nu numai) în credinţă?

E de ajuns ca mai întâi să creadă. Şi tot aşa să vrea să cunoască pe Dumnezeu şi să vrea să facă voia Lui. Pentru aceasta le va pune Dumnezeu în mână cărţile de care au nevoie. Se spune că dacă faci un pas către Dumnezeu, face El restul.

Cine vrea să fie tare în credinţă, trebuie să îi dea lui Dumnezeu toată fiinţa.

(Interviu realizat de Georgiana T.)