Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Întrebările cele mai „grele” din creştinism au răspunsurile cele mai minunate. Să nu ne fie frică să ne punem cele mai „grele” întrebări, pentru că aşa ajungem la socoteala cea minunată a lui Dumnezeu cu noi, la dragostea Lui care nu seamănă cu nimic din ceva de pe lumea aceasta.

Iar una din cele mai grele întrebări este aceasta: de ce lasă Dumnezeu lumea în stăpânirea celui Rău...?

Să ne pregătim de un minunat răspuns. Căci am ajuns la una din cele mai frumoase „declaraţii de dragoste” făcute de Dumnezeu omului, dar făcute aşa, „ca prin focul” încercării în această lume. O lume care devine frumoasă, dumnezeieşte de frumoasă, dar în această perspectivă – ca teren de desăvârşire şi sfinţire a omului.       

De la început trebuie să spunem că cine nu lecturează realitatea, lumea şi istoria în cheia revelată de Dumnezeu nu se poate acomoda în nici un chip cu această perspectivă. I se va părea fatalistă, exagerată, ori în cel mai bun caz fantezistă şi nerealistă. I se va părea că cineva încearcă să-l oprească de la dobândirea fericirii în lume, de la stabilitatea şi siguranţa vieţii în lume. Este genul de om care se mulţumeşte ca Dumnezeu să-l apere de pericolele vieţuirii în lume, dar să nu-i primejduiască stabilitatea şi fericirea în această lume. Căci omul îşi pune înainte copiii pe care îi are de crescut ca imperativ al vieţuirii în lume, câtă vreme Dumnezeu cheamă şi părinţi şi copiii la o Dragoste care eliberează de imperativele lumii, aflată sub stăpânirea celui Rău, şi-i învaţă să trăiască poruncile lumii după reperele Împărăţiei lui Dumnezeu.        

Acceptând grozăvia acestui adevăr, a acestui paradox – că Dumnezeu a lăsat lumea în stăpânirea celui Rău – numai aşa vom înţelege marea pedagogie a Dragostei Lui, anume ca să ne curăţim şi să ne desăvârşim, într-o lume supusă răului, pentru Împărăţia Lui care nu e din lumea aceasta. Ori mai precis, ca să arătăm noi înşine inimile şi credincioşia noastră, ca să arătăm şi noi, tocmai vieţuind în această lume, că „nu suntem din lumea aceasta”. Căci ştie Bunul Dumnezeu că fără răul care pătrunde lumea şi ne înconjoară şi pe noi nu ar fi ieşit din noi fiii eliberaţi de rău, nu am fi fost ispitiţi şi încercaţi, nu am fi fost desăvârşiţi, nu s-ar fi arătat cu adevărat liberul nostru arbitru. Mântuirea însăşi nu ar avea nicio valoare şi nici nu ar fi posibilă.

Deci de ce acest adevăr şocant al stăpânirii răului în lume?          

Să le citim pe toate în cheia întoarsă, teribilă, a dragostei lui Dumnezeu pentru om. Atunci lucrurile, în grozăvia lor, devin cu adevărat minunate. Şi Dragostea Lui cu adevărat „grozavă”. Totul e despre Dragoste. Nu despre altceva.          

Sunt trei episoade în care Mântuitorul a vorbit cât se poate de explicit despre stăpânirea răului în lume. Şi unul în care a vorbit Apostolul Ioan, evanghelistul cel iubit care s-a rezemat pe pieptul Domnului.         

Primul episod este ispitirea lui Iisus pe muntele Carantaniei. Prima dată când Iisus a arătat că mersul şi puterea lumii nu sunt în stăpânirea Lui, mai exact că s-a lepădat în mod explicit de ele. Pentru că aceasta era genul de stăpânire care nu asigura desăvârşirea omului, şi nici îndumnezeirea lui: „Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc. Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta" (Luca 4, 5-7). Este foarte interesant de observat că cel Rău i-a făcut lui Iisus prima ofertă a „statului global”, iar Iisus a refuzat-o, căci ştia pe ce se întemeiază puterea lumii.         

Prin cuvântul lui de refuz, Dumnezeu arată cât de „bună” este părerea lui despre puterea lumii. Fără să o condamne, fără să condamne pe stăpânii politici ai popoarelor, El arată că stăpânirea lumii este supusă în general duhurilor lumii – bani, poftă, putere – conduse, în ultimă instanţă, de mintea celui Rău. Este interesant de observat că Iisus nu condamnă nici un om în particular care stăpâneşte, ci numai „duhul stăpânirii” care este în lume, şi care este potrivnic stăpânirii din Împărăţia Lui. Ca Sf. Efrem Sirul, care în rugăciunea din Postul Mare spune: „Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie...”. Căci în Împărăţia Lui, tot omul are „stăpânire de sine” în Dumnezeu, stăpânire peste fire şi patimi, ca la psalmistul care spune „cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Ps. 50), spre deosebire de stăpânirea în lume, a cărei esenţă este „stăpânire peste alţii sau peste lucruri”. Numai pe aceasta putea să i-o ofere diavolul lui Iisus, şi Iisus, bineînţeles, a refuzat-o. Pentru că, din perspectiva Mântuitorului, singura Împărăţie, singurul „stat global” care merită să existe în lume e acela în care toţi oamenii tind personal spre virtute şi spre desăvârşire, avându-l cap pe singur Dumnezeu. O Împărăţie care, tocmai din aceste motive, nu se poate realiza niciodată în lume.          

A doua oară când Mântuitorul a arătat explicit deosebirea între stăpânirea lumii şi stăpânirea Lui a fost când le-a spus ucenicilor: „Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine” (Ioan 14, 30). Iisus n-a putut fi „convins” de cel Rău de binele şi providenţa stăpânirii în lume, peste alţii, pentru că Dumnezeu ştia ce duh inspiră acea stăpânire. Nu duhul lui Dumnezeu.          

A treia oară când Iisus a arătat că nu se luptă pentru independenţa statului iudaic, şi nici pentru detronarea Împărăţiei Romane, şi nici măcar pentru desfiinţarea vreunei structuri sociale injuste pe vremea lui (sclavia, vinderea datornicilor, clasele sociale etc.) a fost în răspunsul dat la judecata lui Pilat: „Iisus a răspuns: Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici” (Ioan 18, 36).         

Cu toate că Iisus ştia toate nedreptăţile pe care romanii le făceau iudeilor, inclusiv faptul că le profanau pietrele de mormânt pentru a construi drumuri romane, Iisus nu s-a luptat cu puterea politică, nu a dat jos guverne, nu a făcut reforme, nici nu s-a ridicat măcar împotriva dictaturii. Nu a cerut să înceteze răul „obiectiv” de pe lume, răul din afară. Ci a arătat mereu spre răul din inima omului – dorinţa de stăpânire, pofta, mândria, iubirea de sine – care-i făceau pe romani să-i asuprească pe iudei, iar pe iudei să-i asuprească pe semenii mai slabi ai lor. Iisus nu a aderat la niciuna din cauzele „globale” ale lumii iudaice din vremea lui, nu a dat soluţii „de criză”, ci mereu a indicat că omul biruie răul pe pământ, cu adevărat, numai în inima lui. Numai în măsura în care se luptă cu păcatul din sine şi-l are ca stăpân pe Dumnezeu, deasupra lumii, omul poate răspândi binele în lume: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Iar cine nu caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu în el însuşi, ci în afară, are toate şansele să ajungă un stăpânitor ori un dictator al lumii. Nu înseamnă că orice rege sau împărat e condamnat, ci că stăpânirea din afară e o stăpânire după duhul lumii, după duhul celui Rău, dacă nu e întemeiată pe Împărăţia dinăuntru.          

În sfârşit, apostolul cel iubit, Ioan Evanghelistul, a confirmat că duhul celui Rău a rămas în lume şi după Înălţarea lui Iisus, cel puţin în exteriorul inimii omului: „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan, 5, 19). Acest contrast teribil de frumos explică „declaraţia de dragoste” a lui Dumnezeu pentru noi. Tocmai într-o lume, organizată în state şi guverne, lăsată în mod tainic sub stăpânirea celui Rău, noi avem vocaţia să arătăm că suntem „din Dumnezeu”. Să ne luminăm, să devenim frumoşi cu adevărat, după chipul Lui, în mijlocul crizelor sau, când e cazul, a totalitarismelor lumii.          

Ei bine, e timpul să înţelegem această voinţă minunată a lui Dumnezeu de a ne mântui într-o lume lăsată celui Rău. Aici e Dragostea Lui care ne lasă încercării ca „aurul în topitoare”. O lume în care dreptul Iov a strălucit într-un cadru pustiit de cel Rău. O lume în care Mântuitorul a înviat într-un context dominat de cel Rău. O lume în care creştinii cu miile au suferit trei secole de martiriu din partea împăraţilor aflaţi cu mintea sub stăpânirea celui Rău, până la venirea lui Constantin cel Mare şi libertatea religioasă acordată în veacul IV.        

Dacă înţelegem toate tainele acestea, nu ne vom mira de ce lasă Dumnezeu dictaturi şi dictatori pe pământ. De ce lasă oamenii să ajungă la totalitarisme, şi nu intervine peste sistemele lumii, nu intervine peste liberul arbitru. Nu rezolvă crizele lumii. El lasă oamenii să facă lagăre pe lume, să pună chiar iadul în practică, pentru că este iadul în mijlocul căruia Dragostea Lui se va arăta şi omul se va desăvârşi. Este lucrarea Lui din ce au făcut oamenii rău, oamenii inspiraţi de duhul celui Rău. Este cuvântul dat sfântului Siluan Athonitul: „Ţine-ţi mintea în Iad şi nu deznădăjdui”.          

Aşa s-a întâmplat că Dumnezeu a lăsat fascismul şi comunismul să se întâmple pe lume, ca lucrări ale oamenilor stăpâniţi de mintea celui Rău. Hitler a făcut milioane de morţi, Stalin, Mao şi alţi lideri comunişti zeci de milioane de morţi. Au existat cel puţin zece tentative de asasinare a lui Hitler, şi nu a reuşit niciuna. Putem să ne întrebăm: De ce nu a intervenit Dumnezeu?          

Răspunsul e la fel de tainic şi minunat ca dintotdeauna. Pentru că stăpânirea Lui nu e din lumea aceasta.          

Pentru că El Însuşi nu s-a luptat pentru împiedicarea Răstignirii Lui, din care ne-a venit nouă mântuirea. Este acelaşi motiv pentru care Maica Domnului s-a arătat deţinuţilor din închisorile comuniste din România, în anii ‘60, şi le-a spus: „Fii întunericului sunt mai cutezători decât fiii luminii. Dar îndrăzniţi. Aici e multă credinţă. Lumea e a lui Hristos” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos). Românii au aşteptat multă vreme o salvare exterioară – americanii. Dar România a avut de îndurat 45 de ani de comunism, care nu s-a ridicat decât atunci când liberul arbitru a oamenilor a găsit potrivit să schimbe această stăpânire cu o nouă ordine, una federal-europeană, sau euro-atlantică, considerată democratică şi rezonabilă. Sigur, că, în planul mai de sus, schimbarea a fost „îngăduită” de Dumnezeu. Dar a fost îngăduită în sensul că Dumnezeu a îngăduit oamenilor să-şi arate voia spre bine sau spre rău, oricâţi ani sau oricâte decenii. Maica Domnului, atunci, în anii ’60, a făcut aceeaşi „declaraţie de dragoste” deţinuţilor: „Dragii mei, nu am venit să vă eliberez de zidurile acestea. Ci am venit ca în sânul zidurilor acestora voi să creşteţi şi să găsiţi Împărăţia”.          

Iată, stăm în faţa crizei Covid. Prima criza mondială la care toate guvernele de pe Terra par că gândesc şi acţionează la unison, chinuindu-şi şi abuzându-şi proprii cetăţeni, impunând vaccinurile obligatorii şi interzicând orice dezbatere reală, ştiinţifică, bazată pe adevăr şi pe statistici nemanipulate. În istoria omenirii Dumnezeu a lucrat individual cu oamenii cu harul Său, a lucrat individual cu împăraţii şi domnii binecredincioşi care l-au primit în inima lor (Sf. Constantin cel Mare, Sf. Ştefan cel Mare etc.), a lucrat cu micro-comunităţi eclesiale, dar nu s-a „băgat” niciodată peste state, peste naţiuni, peste lumea „globală” – pe care a lăsat-o, providenţial, ştie El de ce, sub stăpânirea celui Rău.          

Tot aşa Dumnezeu lucrează astăzi, cu oameni, cu preşedinţi, cu mici comunităţi, pe baza credinţei fiecăruia, dar nu intervine „global” peste OMS, CNSU, Fundaţia Bill Gates, Comisia Europeană etc., pentru că Dumnezeu lasă voia liberă a omului să facă orice pe pământ, chiar cu riscul de a crea dictaturi şi lagăre, pentru ani şi zeci de ani. Stăpânirea lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta, el nu concurează cu cel Rău pentru mersul „global” al planetei, pentru schimbările climatice, pentru industrializare, pentru robotizare, pentru terapii genetice, pentru vaccinuri – pentru toate reformele cu care omul, cu cele mai „bune” intenţii, vrea să schimbe planeta. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu ţine în frâu cataclismele naturale, şi nu îşi manifestă grija faţă de planeta noastră în felurite chipuri, ascunse nouă, dar El alege să nu-şi impună voia peste sistemele de voinţe umane, peste alcătuirile politice, economice etc. El nu intervine peste aceste „intenţii globale” care, în majoritatea absolută a cazurilor, nu sunt mânate de dorinţa de desăvârşire interioară a omului în Dumnezeu, ci de îmbunătăţirea planetei şi a cadrului exterior de vieţuire, de consolidarea stăpânirii în lume, care, cum am văzut, sunt lăsate la mintea şi la „agenda” celui Rău. Nu înseamnă că oameni sau conducători individuali de state nu pot căuta voia lui Dumnezeu, de pe poziţia lor, dar faptul că aproape toţi mai-marii lumii au găsit aceeaşi soluţie „de criză” care înrobeşte, într-o formă sau alta, omul, arată că mai degrabă sunt conduşi de mintea acelui stăpânitor al lumii (cel Rău), decât de mintea lui Dumnezeu.          

Orice om cu o minimă experienţă a vieţii în Dumnezeu, cu un minim discernământ şi orientare duhovnicească, văzând cum este condusă omenirea către „soluţia globală” a vaccinării (obligatorii) ar spune că nişte lideri cu mintea lui Dumnezeu, dacă s-ar fi adunat împreună, nu ar fi ajuns niciodată la această soluţie totalitară. E greu ca şi un singur lider să caute desăvârşirea personală, să-şi întemeieze puterea pe Dumnezeu. E foarte greu sau imposibil – a zis Iisus – ca împărăţiile lumii şi „statul global” să ofere rezolvări după duhul lui Dumnezeu. Cu cât lucrurile sunt mai „globale”, cu cât devin mai obligatorii, cu cât au pretenţia să fie rezolvări universale ale crizelor lumii – toate astea arată, pentru un om care înţelege Scriptura, că acestea tind aproape întotdeauna să fie expresii ale stăpânirii celui Rău, căruia i s-a dat „slava” împărăţiilor lumii, şi nu a lui Dumnezeu. Şi din acelaşi motiv înţelegem că Dumnezeu nu ne va scăpa de „zidurile exterioare” ale acestei crize, ale unei posibile noi dictaturi, de ani sau zeci de ani, ci va vorbi direct în inima noastră, ca Maica Domnului, arătându-ne cum să creştem şi să cultivăm Împărăţia înăuntru, în mijlocul acestei grozăvii planetare. Este cea mai frumoasă actualizare a declaraţiei de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi: „Lumea va fi un lagăr general ca Împărăţia să strălucească în cenuşiul acestei lumi, ca voi să vă arătaţi fiii luminii în ceaţa şi bezna acestei lumi”.          

Pe de altă parte, în orice dictatură – fascistă, comunistă, progresistă etc. – pe oameni îi mână înainte iluzia binelui, conştiinţa că au ales un bine personal care trebuie să fie şi binele general, sau global, dar un bine în duhul lumii, şi nu un bine întemeiat pe Dumnezeu, pe acordarea valorii şi demnităţii omului după Dumnezeu. De aceea omenirea se apără cu un fel de uitare istorică şi împăunare de sine în logica ei – „Noi nu vom repeta aceleaşi greşeli ca cei dinaintea noastră” – şi crede că nu poate  întemeia noi dictaturi, ci lumi mai drepte şi mai bune. Aceasta este o înşelare duhovnicească ce s-a perpetuat de-a lungul istoriei. Exact oamenii care s-au considerat mai buni ca înaintaşii lor, mai incapabili să facă rău, mai imuni la rău, au căzut în aceeaşi înşelare şi au repetat aceleaşi greşeli de care omul duhovnicesc s-a ferit printr-un gând contrar, smerit: „Eu am capacitatea să fiu la fel de rău, ba mai rău decât semenul meu, dacă Dumnezeu nu mă călăuzeşte spre bine”. O omenire care se întemeiază pe astfel de precepte lumeşti este exact acea omenire care repetă şi schimbă dictaturile, una cu alta, pentru că se întemeiază pe încrederea în binele propriu, pe închipuire şi părerea de sine, şi pe căutarea binelui lumii în afara minţii lui Dumnezeu şi a relaţiei cu El. Atâta timp cât omenirea nu va căuta o desăvârşire interioară în virtute în relaţia cu Dumnezeu, şi va îmbrăţişa mereu soluţii exterioare care presupun stăpânirea peste alţii, peste lume, aflată sub mintea celui Rău, va ajunge mereu la aceleaşi totalitarisme – fie în numele protejării sănătăţii, fie în numele încetării războaielor, fie în numele păcii mondiale – până la sfârşitul istoriei. Din acest motiv duhovnicesc, lumea care se predă „gândirii globale”, aflată inevitabil sub mintea celui Rău, nu va înceta niciodată să genereze noi dictaturi şi noi totalitarisme.          

Să ne gândim bine. Niciodată omenirea nu a îmbrăţişat o soluţie „universală” la o criză, decât ca o înrobire a omului la duhul lumii, la noi ideologii. Aşa au apărut „soluţia finală” a lui Hitler pentru evrei, aşa a apărut ideea eutanasiei bătrânilor şi bolnavilor ca soluţie „finală” şi „nobilă” la suferinţă, aşa a apărut ideea sterilizării şi avortului femeilor din lumea a treia ca soluţie „finală” la suprapopularea planetei, aşa a apărut ideea acestui vaccin, cu conţinut ascuns şi obligatoriu, ca soluţie „finală” la pandemia Covid etc. Dacă deodată guvernele lumii se solidarizează şi gândesc la unison, cu oameni în spate motivaţi de interese, de bani şi dorinţă de putere, putem să fim siguri că acea soluţie a lor universală nu va fi după duhul lui Dumnezeu, ci după duhul lumii, aflată sub stăpânirea celui Rău. Morala vaccinării nu mai e despre argumente ştiinţifice, ci, la un nivel mai filosofic, e vorba despre încrederea nelimitată în duhul lumii versus neîncrederea instinctivă în duhul lumii, despre care Dumnezeu ne-a avertizat că e stăpânit subtil de cel Rău.

Pe de altă parte, orice idee întemeiată pe creştinism, pe mesajul Evangheliei, deşi asumată formal de statele lumii, nu a putut prinde şi angaja decât oameni individuali, biserici şi micro-comunităţi, niciodată naţiuni întregi, şi niciodată planeta întreagă. Pentru că mesajul Evangheliei e ca sămânţa care rodeşte numai pe teren primitor, ea nu rodeşte oriunde sunt doar urechi s-o audă, ci unde e şi inimă s-o sădească. Niciodată virtutea, desăvârşirea personală, urcuşul în Dumnezeu nu au putut intra pe agenda globală a ONU, NATO, OMS, FMI, UE, cu toate bunele intenţii ale unor oameni individual implicaţi în ele, şi niciodată aceste principii nu au fost primite ca răspunsuri la crizele planetei altundeva decât în graniţele unor mici comunităţi. Deşi ele sunt adevărata asanare a răului din lume, prin asanarea răului personal din fiecare om, din fiecare suflet. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt chemaţi, dar nu toţi sunt aleşi. În ordinea globală a lumii, toţi sunt chemaţi şi toţi sunt obligaţi să intre, pentru că cel Rău are „soluţii universale”, care trec peste voinţa tuturor. Dumnezeu, în schimb, primeşte numai pe cine vine la El, este respectuos, este măreţ, este liber, pentru că nu trece peste voinţa nimănui. De aceea Împărăţia Lui nu seamănă întru nimic cu globalismele lumii noastre.            

În final, totul e despre Dragoste. Dumnezeu nu se potriveşte cu „binele global” al lumii, pentru că ştie că pe pământ oamenii nu pot gândi la unison cu mintea lui Dumnezeu, însă, surprinzător, o pot face cu mintea celui Rău. Parcă mintea celui Rău e calibrată pentru soluţii universale la crize universale. Dumnezeu va lăsa oamenii, şi în această pandemie, să găsească soluţiile care vor, după libertatea lor, chiar dacă sunt totalitare. Va lăsa oricâte valuri ale pandemiei, va lăsa ca oamenii cu gândire proprie şi cu conştiinţă să fie asupriţi, pentru ca răul să-şi facă lucrarea pe lume, iar oamenii lui Dumnezeu să lumineze şi să arate că nu sunt din lume şi din duhul lumii. Într-un fel ciudat, dumnezeiesc, Dumnezeu ştie că noi nu vom simţi Dragostea Lui cu adevărat, în măreţia ei, decât dacă El lasă lumea în stăpânirea celui Rău. Nu vom simţi că suntem ai lui Făt-Frumos decât dacă lasă zmeii pe lume. Nu vom simţi îngerii în inimile noastre, în lumea noastră, decât dacă ne lasă între duhurile răutăţii. Atunci simţim cu adevărat că „Împărăţia şi puterea şi slava” lui Dumnezeu pe care o invocăm mereu la Liturghie nu e din lumea aceasta. E ceva teribil şi misterios în această Dragoste care nu se teme de cadrul rău care înconjoară omul. E ceva teribil şi misterios în Dragostea care l-a lăsat pe Adam în Eden să fie înconjurat de şarpe, cu riscul ca omenirea toată să sufere. E ceva teribil şi misterios în Dragostea care l-a lăsat pe Iov să piardă totul – familie, avere, sănătate – ca să găsească valoarea vieţii şi a persoanei lui. În fine, e ceva teribil şi misterios în această Dragoste a lui Dumnezeu care ne lasă în pandemii şi în dictaturi globale, ca să se arate o vrednicie, o măreţie în noi care va fi bucuria îngerilor.          

Când vom fi primiţi în Împărăţie, vom zâmbi şi nu ne vom supăra că am fost lăsaţi într-o lume în stăpânirea celui Rău, pentru că toate au acum sens. În Împărăţie, răul va deveni o amintire mângâietoare, pentru că numai prin el Dumnezeu ne-a readus la pomul vieţii, ne-a reîntors la scopul lui Adam în Rai. Răul de aici, din lume, deşi condus de cel Rău, se află în Palma mai Mare a lui Dumnezeu, care îl face ceva nemaigândit, un secret al Dragostei Lui. De aceea, nu în duhul lumii să ne încredem. Ci în acest secret al Dragostei Lui ascuns pe lume, undeva, în mijlocul stăpânirii celui Rău. În mijlocul inimilor noastre, în mijlocul Edenului, acolo unde se află Pomul Vieţii şi al Împărăţiei.          

Împărăţie care inundă, deja, timpul de acum.

(Protos. Iustin T., 3 octombrie 2021)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești