Manufacturarea tragediei de la Colectiv: victime meritoase, victime neglijate și uitate. Tirania “corectitudinii emoționale”

Unul din aspectele care par a fi neproblematice legate de tragedia înfiorătoare de la Clubul Colectiv este dimensiunea emoţională a evenimentului. Pot fi compasiunea, empatia, revolta altfel decât întru totul justificate, altfel decât spontane? Nu sunt ele cele care ne fac să fim oameni?

A da dovadă de compasiune, empatie şi a simţi indignare faţă de această tragedie este un semn care face diferenţa între omenie şi neomenie. Aşa cum în mod apăsat au arătat episcopii noştri, cine nu a simţit durere faţă de cei morţi în incendiu, faţă de dramele suferite de atâţia oameni, nu se poate numi creştin. Cine nu a simţit până la lacrimi dimensiunea adâncă a acestui carnagiu, profunzimile sale care merg până în măduva istoriei noastre recente, fără să aibă nevoie, pentru asta, de impulsuri mediatice, se afla într-un impas duhovnicesc.

Să nu ne înşelam, însă. Emoţiile noastre, chiar dacă spontane la origine, sunt canalizate, formatate, controlate. Am mai arătat şi în altă parte acest aspect, însă în articolul de faţă vom atinge un aspect mai puţin evident: cum anume sunt canalizate emoţiile colective în raport cu victimele.

România nu duce lipsă de tragedii colective. Maniera în care mass-media şi curentele de opinie de pe Facebook se raportează la victimele acestor tragedii este, însă, deloc neutră, ci depinde, pe de o parte, de prejudecăţile celor care se află în acest sistem, iar, pe de altă parte, de interese de agendă.

Combinaţia de prejudecăţi şi interese determină selectivitatea cu care sunt prezentate aspectele tragice ale evenimentelor, descrierile dramatice ale suferinţelor victimelor, gradul de empatie cu acestea şi, de asemenea, gradul în care sunt transformate în modele. Acest construct mediatico-internautic devine, ulterior, un adevărat mecanism de corectitudine emoţională: dictând ce anume e corect să simţi faţă de eveniment, victime şi faţă de cine şi cum să te revolţi.

Astfel, complexul mediatico-internautic, prin măsurile diferite cu care se raportează la aceste tragedii, împarte victimele în victime ce merită toată atenţia, compasiunea şi pentru care e justificată orice fel de revoltă, şi victime care sunt ignorate, trecute cu vederea, eventual chiar demne de un fel de dispreţ condescendent. Unele victime merită, altele nu merită. În funcţie de aceste merite împărţite de complexul amintit, se cumulează diferitele poziţionări şi luări de atitudine ale actorilor publici sau, mai ales pe Facebook, ale celor mai puţin publici. De asemenea, se operează extrapolări şi unele aspecte ce ţin de stilul de viaţă al victimelor sunt aureolate, pe când în cazul celor care nu merită, sunt absenţe sau devalorizate.

Repetăm, ca să fie clar şi să nu existe pretexte de răstălmăcire: nu despre calitatea în sine a victimelor discutăm aici, ci despre constructul publico-mediatic al acestora. Suntem datori, faţă de morţi, cu toată durerea şi compasiunea noastră. Suntem datori, însă, faţă de noi înşine, cu conştientizarea unor mecanisme de formatare a spaţiului public chiar şi în dimensiuni atât de sensibile cum sunt cele emoţionale legate de astfel de tragedii.

Drept comparaţie, ne putem gândi la accidentul din Muntenegru, accidentul aviatic din Munţii Apuseni, accidentul din Maternitatea Giuleşti, ca unele care au rămas în memoria colectivă. Există însă şi o serie de accidente şi incidente care nu trezesc interesul nimănui şi, prin urmare, nu sunt în memoria publică: desele accidente în care sunt implicate autocarele “căpşunarilor”, sinuciderile copiilor părinţilor aceloraşi, câte o victimă înregistrată la rând la moaşte. Unele sunt caracterizate de o sinistră recurenţă, altele intra în atenţia mass-media doar pentru că alimentează atitudini ostile Bisericii.

Vom şti cum împarte complexul mediatico-internautic victimele în unele care merită şi altele care nu merită, în funcţie de măsură în care le putem repera individual. Mai ştie cineva, sau a ştiut vreodată, cum arată, ce făceau victimele şi familiile acestora în accidentul din Muntenegru? Ştie cineva ceva despre cum arată, ce aspiraţii aveau, ce planuri de viaţă, ce calităţi, românii răniţi din accidentele atât de dese ale autocarelor care merg spre Spania, Italia şi alte destinaţii “capșunărești”? Cum am aflat de ei, în ce lumina au fost puşi de mass-media?

În majoritatea acestor cazuri, victimele sunt prezentate “pauşal”, la grămadă, indistinct. Vieţile lor nu merită atenţia noastră, alegerile lor, stilul lor de viaţă nu este aureoleat de vreo virtute demnă de a fi clamată public. La Muntenegru era vorba despre pensionari şi profesori, categorii sociale puţin interesante. Tristă realitate a unor oameni care preferau trasee de vacanţă low-cost, expunându-se, inevitabil, riscurilor, nu a trezit prea mare interes. Destinele individuale afectate de accident, poveştile de viaţă implicate – interes zero. Cu atât mai mult acest lucru este valabil când vine vorba despre zecile de răniţi, unii foarte grav, ai accidentelor repetate în care sunt implicate autocarele cu români plecaţi la muncă de jos în Europa de Vest. Destine neglijabile, empatie zero, compasiune ioc. Vieţi de prisos, ai putea spune, singurul interes stârnit mediatic fiind cel legat de rating (să se vadă “sânge”, “fiare contorsionate”). Nicio reflecţie cu privire la precaritatea noastră socială, cu privire la cauzele mai profunde ale acestor tragedii.

Cât priveşte victimele ocazionale de la moaşte, acestea sunt speculate strict pentru a mai lovi încă odată în “pupătorii de moaşte” şi în Biserică. Niciun fel de empatie şi interes faţă de persoană concretă care, cine ştie în urma cărei dureri, căror drame, se afla acolo, căutând ajutor. Aceasta victimă nu are chip, nu prezintă interes. Nimic de aureolat în privinţa vieţii sale. Nicio rudă de compătimit. Singura raţiune a prezenţei sale la ştiri sau pe feedurile de pe Facebook – afişarea dispreţului faţă de practică închinării la moaşte, să se acuze Biserica pentru întreţinerea acestei “superstiţii”.

Ce să mai spunem despre copii cu sindrom Down sau copii avortaţi? Aceştia, neavând nici măcar putinţă de a plânge şi de a se face auziţi, sunt complet absenţi de pe lista victimelor care merită. Ei, de fapt, nici nu există ca victime în mentalul colectiv! Nu foarte departe de statutul lor sunt copiii pierduţi ai familiilor risipite la muncă în străinătate, despre ale căror sinucideri aflăm periodic din ştiri seci şi lipsite de empatie şi interes faţă de vieţile şi dramele lor.

În schimb, victimele care fac parte din România “valoroasă” sunt individualizate, destinele lor prezentate pe larg, evenimentele şi suferinţele prin care trec afişate, generos, cu un dramatism intens. Avem în minte identităţile clare ale celor implicaţi în accidentul aviatic din Munţii Apuseni. Unii dintre ei, eroizaţi. De asemenea, acţiunea desfăşurată, valorizata şi aureolata la maximum. Ca şi cei din clubul Colectiv, făceau parte din “clasa de mijloc”, aveau ocupaţii demne de lăudat din punctul de vedere al complexului (deşi cu enorme implicaţii subterane ce mascau interese meschine, practici neetice). Emoţia publică, solicitată la maximum faţă de aceste victime pe care complexul ni le indica drept meritând întreaga noastră capacitate empatică, trebuia canalizată într-o anume direcţie şi numai în aceea: nimeni nu trebuia să îndrăznească să pună la îndoială acţiunea la care participau, nimeni nu avea voie să ridice întrebări cu privire la rostul acelui traseu. Astfel, dintr-o acţiune cu multe necunoscute, transplantul de organe, organizat în condiţii absolut precare, cu costuri minime, în condiţii de siguranţă derizorii, pentru un mai mare profit, a devenit o acţiune eroică, altruistă. Iar cine avea o opinie contrară, risca să se pună în contra emoţiei publice corecte.

Mutatis mutandis, capacitatea noastră de empatie, de identificare este solicitată la maximum nu doar faţă de persoanele concrete ucise şi rănite în clubul Colectiv, ci faţă de reprezentarea lor mediatica. Probabil şi din cauza dimensiunii tragediei, dar, în mod evident, şi din cauza prejudecăţilor şi unor meschine interese de agendă, nu suntem solicitaţi doar să empatizăm din toate puterile cu victimele, lucru de înţeles, ci suntem somaţi să ne revoltăm furibund împotriva Bisericii şi să îmbrăţişăm fără rezerve inclusiv stilul lor de viaţă eroizat şi angelizat. Dacă nu îţi declari admiraţia (nu doar înţelegerea!) faţă de muzică rock, faţă de stilul “urban” şi alternativ al acestor tineri, dacă nu vezi în practică clubbingului hard core o virtute publică, un model de viaţă lăudabil, atunci eşti ars la stâlpul infamiei pentru că ai fi “hater”, “habotnic” sau “manelist”. Există o clară intenţie în crearea unei hagiografii a acestor reprezentări mediatice a tinerilor din clasa de mijloc, din generaţia lăudată a celor de aproximativ 30 de ani (“frumoşi”, “liberi”, “informaţi”), aflaţi în inima consumeristă a României elitiste a centrului vechi. Unii dintre ei au fost într-adevăr eroi, însă nimeni nu spune că e vorba despre resorturile umanităţii noastre profunde, care, uneori, se manifestă chiar şi în ciuda stilului de viaţă adoptat, ci, neapărat, acest eroism trebuie pus pe seama unui anume stil de viaţă şi unor anume valori. Se face un contrast faţă de românii obişnuiţi şi demni de dispreţ, o masă amorfă care, şi pentru că nu merge în cluburi şi nu ascultă rock, nu merită atenţie şi nici nu e capabilă să nască eroi. Unii au ajuns la un asemenea oportunism emoţional încât exacerbează această dublă măsură a reprezentării victimelor, “sanctificând”, astfel, pornirea colectivă de a împărţi morţii în victime care merită şi victime neglijabile. Astfel, se ajunge la un fel de inversiune totală a semnificaţiei tragediei: România eşuată în capitalismul de consum care a ajuns să-şi omoare tinerii a devenit România frumoasă şi liberă care a născut martiri ai unei noi lumi.

Dacă lucrurile ar fi rămas doar la acest nivel, tot ar fi fost bine. Însă corectitudinea emoţională se transformă, deja, din manipulare josnică a afectelor oamenilor, în tiranie necruţătoare. Eşti supus unui baraj mediatic sau unui adevărat linşaj dacă spui ceva critic despre Halloween şi dacă ai păreri critice despre rock (nu mai contează că mulţi mărturisitori ai metalelor grele nu au nicio treabă cu genul, spre deosebire de unii critici ai stilului, cum ar fi chiar pr. Savatie, care ştiu din proprie experienţă ce şi cum), dacă îndrăzneşti să pui la îndoială noima trăirii colective din cluburi. Ba, dimpotrivă, tocmai am aflat de la fostul preşedinte Traian Băsescu ca cluburile sunt neapărat necesare pentru tineri şi chiar trebuie credite de stat pentru asigurarea lor! Pentru şcoli şi spitale, nu. Un fel de vrem cluburi, nu catedrale!

Tirania dictează, de asemenea, şi declanşează o competiţie între cine se arata mai evlavios, mai rugător şi mai cinstitor al morţilor din Colectiv. O competiţie absolut indecenta, obscenă, care duce, pe de o parte, la parade emoţionale oportuniste, valorizate din plin de cei care deţin autoritatea morală a naţiei (complexul mediatico-internautic), şi la arderea pe rug a “neascultătorilor” ortodocşi care, din lipsă de PR profesionist, sunt vinovaţii de serviciu. Astfel, “liderul” local al confesiunii catolice nu a ratat momentul de a face o frumoasă paradă în ochii întregi lumi de “smerenie” televizată şi empatie, interpretată cu atenţie astfel încât să aibă timp toţi operatorii să “dea pe post”. În schimb, preşedintele conservator al Poloniei catolice s-a strecurat discret, ocolind atenţia mediatică, dovada că se poate şi altfel. În schimb, tot ce a făcut Biserica, pentru că nu a fost făcut în condiţiile dictate de tirania emoţională TV, a fost terfelit şi devalorizat, degradat. Nu a contat faptul că, de la bun început, au existat apeluri, s-a mobilizat lumea ortodoxă la rugăciuni (e drept, nu în faţa camerelor TV, ci la liturghia “neinteresantă”, irelevanta, nemeritorie, de duminică) şi la fapte de ajutor.

În râvna lor de a demonstra cu orice chip ca preoţii ortodocşi sunt demni de ură, reporterii au ajuns la enormităţi flagrante: un reporter trăgea la răspundere preotul ortodox care ajunsese, azi, la clubul Colectiv, şi care explică faptul că până atunci au fost asistate spiritual victimele şi familiile, adică oamenii, astfel: Dar locul, de ce nu aţi venit la locul acesta, nu la oameni?

Locul e mai important decât oamenii, într-adevăr, asta e limpede. Pentru noua hagiografie construită de complex, locul simbolic e important, nu persoanele concrete, care, peste câteva zile, vor fi date uitării complet. De asemenea, comentând spusele patriarhului ajuns la biserică de lângă club, o jurnalistă de la alta televiziune a oferit un alt moment antologic: PF Daniel ar fi făcut o afirmaţie “ieşită din comun”, anume că, hărțuit cu tot felul de întrebări-somații, ar fi răspuns că “Biserica este aici “. Într-adevăr, Biserica a fost mereu aici, dacă realmente avea cineva nevoie de ea.

Pentru complex, unele victime sunt mai importante decât altele. Iar aceasta nu este un lucru neutru. Cine e creştin, să se roage şi să aprindă o lumânare pentru cei morţi în Colectiv, fără să se injecteze cu stimulii mediatici pentru a trăi, astfel, un surogat de durere transformat rapid într-un precipitat resentimentar şi agresiv. Cine e creştin, da, să se gândească la toţi morţii noştri colectivi, inclusiv la cei care pier în anonimitate, sărăcie şi uitare, în fiecare zi, lângă noi. Orice victimă merită rugăciunea noastră.

(Sursa: Cuvantul-Ortodox.ro | Manufacturarea tragediei de la COLECTIV: VICTIME MERITUOASE, VICTIME NEGLIJATE SI UITATE. Despre dubla masura si un nou tip de cenzura: TIRANIA “CORECTITUDINII EMOTIONALE”)