Toată viaţa zburase

Toată viaţa zburase. Văzduhul fusese loc de naştere, mod de viaţă, clipe de beţie în care plutea, plutea…

Mai tare decât VĂZDUHUL era SOARELE, zeul care îi dădea viaţă, îi ordona existenţa, îi spunea  ce să facă, când şi unde…

Dimineţile îi plăcea să zboare în întâmpinarea lui şi să-i aducă omagiile cuvenite unui zeu.

Îl privea cu ochii globulari cum apare, impresionant, de-o frumuseţe înfiorătoare, copleşind după aceea totul cu nemăsurata lui putere. Nu putea să nu-l admire şi să nu-l respecte din adâncul fiinţei.

Îl iubea şi-l admira până la delir, când străbătea văzduhul cu viteze ameţitoare, căutând să-şi răcorească focul din suflet.

Puterea Soarelui îi dădea putere, o putere ce o simţea vibrându-i prin toate fibrele corpului. Tot ce conta era Văzduhul şi Soarele. Văzduhul îi era cunoscut până la cea din urmă moleculă de aer, dar  Soarele…

În Minte, în această maşinărie infernală îi apăru un gând : să cunoască Soarele, să-l atingă, să-l vadă mai de aproape, măcar dimineaţa când se putea uita la el.

Din acea zi Zeul începu să moară. Nu-l mai întâmpina dimineţile decât ca să-l studieze. Uneori căinţa îi ardea sufletul, dar flacăra aceasta se stingea cu repeziciune. Un vierme -gând îi sfredelea: Mintea. Cum să ajungă la Soare ?

Începu să stuieze curenţii de aer de mare înălţime care  putea fi folosiţi pentru marea ascensiune. Mândria îi umplea sufletul şi îi hrănea viermele-ideie. Sufletul -ultima baricadă – căzuse arzând ca o flacără vie.

Se hotărî : mâine va porni Marea Ascensiune. Va fi cea mai importantă vietuitoare a Văzduhului , sigura care a ajuns la Zeu.

Seara încercă să doarmă pe cei mai calzi şi cei mai blânzi curenţi de aer. Parcă stătea pe ace. Trecu Miezul Nopţii. Stelele se roteau, se roteau ameţitoare amintind că se apropie momentul. ACUM…Coborî năucitor de repede pentru ultima dată. După aceea începu să urce, să urce. I se părea că nimic nu-l poate opri. Se iviră primele raze. Îl izbiră în ochii lui globulari , mărindu-i dorinţa să-şi cunoască zeul. Mări ritmul de urcare . La un moment dat  simţi că zboară pe o rază de soare , ameţi, se învârti, apoi nu mai putu să respire. Totuşi , urca, urca…. ameţeala era şi mai puternică şi o ceaţă roşie din ce în ce mai densă îi umplea ochii.

Simţea că pluteşte şi auzea glasuri diafane de fiinţe nemaivăzute. Un fulger îi brăzdă Mintea: Zeul se  apără.  Apoi nu mai ştiu nimic.

Pica cu o viteză ameţitoare. Revenirea în straturile oxigenate îl făcu ochii. Mintea îi vuia şi nu-şi putea controla aripile. Abia aproape de Pământ – pe care îl ignorase- reuşi să-şi deschidă impresionantul evantai de aripi atenuînd căderea. Se prăbuşi într-un loc cu ierburi înalte . O vreme zăcu în nesimţire. După aceea se ridică, încă ameţit, şi privi spre Soarele care apunea. Îi întoarse spatele luîndu-si zborul spre limitele cei fuseseră hărăzite.

01 ianuarie 1996

(Nicolae Aurelian)