Silvia: „faţă de tineri, toleranta, blândeţea, înţelegerea celor care sunt de mai mult timp în biserica sunt foarte importante”

La noi în familie lumea nu mergea la biserică. Ne mai luau bunicii câteodată, dar fără să ne explice ce se întâmplă acolo, de ce mergem. Copii fiind, ne plăcea prescura, despre care bănuiam că nu e doar o pâine oarecare. Avea un gust deosebit, sau cel puţin aşa ni se părea nouă. Mie încă mi se mai pare aşa. Ne plăceau sfinţii de pe pereţi, deşi nu ştiam cine sunt şi cum îi cheamă, icoanele, stranele vechi în care ne pierdeam cu totul, aşa mici cum eram. Ne plăceau lumânările şi lumina discretă din biserică. Nu prea ne plăcea corul şi faptul că nu înţelegeam tot ce spunea preotul dar asta din cauza ecoului, bănuiesc.

Mai târziu am crescut şi în afară de „Tatăl nostru” spus în fiecare seară, mai mult din obişnuinţă, nu pot spune că am avut viaţă spirituală. Bunica mea, care m-a crescut, era greco-catolică. Critica mereu Biserica Ortodoxă, dar şi pe cea Catolică şi avea un fel de credinţă a ei. Se ruga acasă, la sfinţii ei, într-un fel oarecum superstiţios. Avea o pasiune pentru icoanele catolice şi spunea că cele ortodoxe sunt urâte. Nu răspundeam nimic, dar în sufletul meu nu puteam fi de acord cu asta. Sigur că mi se păreau ciudate în comparaţie cu cele în stil „umanist”, catolice, dar îmi ziceam că au o frumuseţe a lor pe care eu încă nu pot să o înţeleg.

Uneori mă ducea bunicul la biserică. Catedrala mică din Târgu Mureş are nişte vitralii superbe. Îmi plăcea acolo, deşi nimeni nu îmi explica ce se întâmplă, de ce mergem la biserică. Mă uitam la vitralii, la sfinţi, la pictură, mă atrăgea răcoarea, liniştea şi mirosul de tămâie şi lumânări.

Ştiam că există Dumnezeu şi Iisus, Fiul Lui. Aveam o Biblie groasă, reformată, în limba maghiară, din care nu înţelegeam nimic, dar care avea nişte ilustraţii foarte frumoase. Îmi plăcea mult să o răsfoiesc. Am înţeles că Iisus era bun şi iubitor, dar nu prea am înţeles de ce L-au răstignit, nici ce anume le predica atâta oamenilor. Apoi am primit la şcoală „Noul Testament în imagini”, nişte benzi desenate cu Iisus, tipărite de sectanţi. Am ignorat îndemnurile de a mă „pocăi” de la sfârşitul cărţii. Auzi acolo… ”să mă botez nu ştiu unde şi nu ştiu cum…”. Păi eu m-am botezat deja! Mi-a plăcut cartea. Avea un limbaj simplu şi uşor de înţeles. În general, pe ceilalţi nu i-am mai întrebat nimic şi nici ei nu mi-au spus. Nu mi-a trecut prin cap că poate nici ei, sărmanii, nu ştiau mare lucru.

Apoi, în timpul şcolii, veneam uneori să mă rog şi să aprind lumânări. La slujbe nu participam. Nu înţelegeam şi de aceea mi se părea plictisitor. Dar ce mă atrăgea? Liniştea. Sentimentul că eşti singur cu Dumnezeu. Dacă aş fi ştiut că Hristos vine pentru mine în fiecare duminică pe altar, alta ar fi fost situaţia…

Nu m-am spovedit ani de zile. Mi s-au adunat bolovanii în spate cât un munte… dar am rămas într-un fel tot indiferentă. Mă rugam când aveam vreo problemă. În rest… nimic. Nu cunoşteam nici Biblia, nici cum trebuie să trăiască un creştin. Slavă Domnului că în această perioadă vulnerabilă nu am eşuat în vreo sectă. Într-o vreme mă gândeam chiar să mă convertesc la islam. Mă atrăgea cultura arabă. Dacă aş fi cunoscut vreun musulman atunci, sigur aş fi ajuns acolo. Dar iată m-a ferit Dumnezeu de toate prostiile şi niciodată nu voi putea să-I mulţumesc aşa cum ar trebui pentru asta.

Apoi m-am mutat la Cluj pentru studii. Aici l-am cunoscut pe actualul meu soţ, cu care am început să merg mai des la biserică şi la mănăstiri. Mergeam la catedrală să ascultăm predicile înaltpreasfințitului Bartolomeu. El ştia să vorbească cu tinerii. Aşa am ajuns şi la Nicula. Frumos, minunat… Linişte, natură, blândeţea călugărilor şi icoana Maicii Domnului care radiază de grijă şi bunătate faţă de noi toţi… Şi Adormirea Maicii Domnului era o sărbătoare pentru noi, deşi atunci era mai mult ca o excursie, decât un pelerinaj propriu-zis. Încă nu înţelegeam tot ce se întâmplă, unele cuvinte din liturghie, unele gesturi, dar le acordam credit zicându-mi că la mine e problema, nu la Biserică.

Dar ce m-a scuturat din indiferența şi necunoaşterea mea, a fost… o poză din cartea de istorie. Mai exact a lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu am putut nicidecum să-i asociez acelui chip toate grozăviile care erau scrise acolo despre legionari, aşa că am început să caut mai multe informaţii despre ei. De la legionari am ajuns repede la sfinţii închisorilor. Şi atunci s-a aprins beculeţul… Ia uite măi… oamenii ăştia au murit pentru credinţa lor! Şi dacă au murit atunci trebuie să fie ceva de credinţa asta. Sigur, auzisem de martiri aruncaţi la lei, chinuiţi, prigoniţi de Nero şi alţi împăraţi din antichitate, dar aşa ceva să existe în zilele noastre, nu mi-am închipuit. Efectiv aveam poza lor! Erau „adevăraţi”… de parcă ar fi fost lângă mine! Atunci am început să citesc despre sfinţi şi Biserică. O lume s-a deschis înaintea mea! Dintr-o dată, Iisus şi sfinţii Lui nu mai erau nişte poveşti frumoase şi îndepărtate, nişte imagini din cărţi, ci nişte realităţi pe lângă care am trecut ani de zile. Am înţeles că Biserica trăieşte, e un organism viu, pătruns de sfinţenie, care nu are sfârşit temporal.

Azi mulţi cred că sfinţii şi minunile sunt de domeniul trecutului, că Biserica e „învechită” şi „demodată”. Dar nu e deloc aşa. Cred că asta i-ar atrage pe tineri: exemplele din zilele noastre, sfinţii contemporani, vieţile şi minunile lor, mărturii ale oamenilor care i-au cunoscut. Unii spun că în trecut erau alte vremuri şi de aceea au fost atâţia sfinţi, dar iată că şi azi există sfinţi! Deci este posibil să devii sfânt în secolul 21.

Apoi am citit că trebuie să ne spovedim şi să ne alegem un duhovnic. Am căutat cât am căutat şi mi-am zis că în ritmul ăsta, rămân nespovedită. M-am dus la început la catedrala din Cluj. L-am ales pe părintele Macarie, dar el a plecat. Acum e undeva prin Suedia, parcă. Apoi am început să merg la biserica Sf. Ioan Botezătorul din cartierul nostru. M-a atras faptul că nu există cor, ci toată lumea cântă la liturghie. Încet, încet am învăţat şi eu cântările. Ce bucurie, să-i cânt şi eu lui Dumnezeu (eu cu ne-vocea mea :)) )! Lângă un cor te simţi cumva marginalizat, împins la o parte, dar aici era altfel. Cântarea cu siguranţă ajuta să ne concentrăm la slujbă. Apoi m-am gândit că aş putea să mă spovedesc la părintele de acolo, că e aproape de casă şi e uşor să ajung la el de câte ori am nevoie. Şi la el am rămas.

Nu pot spune că îi cunosc pe oamenii din biserică. Poate pe câţiva, din vedere, dar şi asta înseamnă ceva pentru mine.

Ce mi-a mai plăcut? Că nu se uită nimeni cum eşti îmbrăcat, ce papuci ai în picioare, al cui eşti, de unde vii. Cred că faţă de tineri toleranța, blândeţea, înţelegerea celor care sunt de mai mult timp în biserică sunt foarte importante. Chiar şi atitudinea femeii de la lumânări contează. La noi la biserică este un domn care se ocupă cu adunatul banilor, tăierea prescurii şi alte activităţi necesare slujirii (mă iertaţi, nu ştiu cum se numeşte, la noi în Ardeal îi zice diac sau curator sau aşa ceva). E tot timpul zâmbitor, blând şi atent cu toţi cunoscuţii. Mereu mă întreabă ce mai face băieţelul meu şi de câte ori ne vede la biserică fuge repede şi-i aduce o bucată maaaare de prescură.

Cred că e foarte important ca tinerii să cunoască semnificaţia Sfintelor Taine, a slujbelor, să înţeleagă cuvintele şi ce se întâmplă în biserică atunci când ne rugăm. Cartea părintelui Bartolomeu Anania „Cartea deschisă a Împărăţiei” mi se pare foarte folositoare. La noi la biserică au fost mai multe predici dedicate explicării sfintei liturghii.

Tinerii de azi se luptă cu stresul, cu şcoala, cu societatea, cu moda şi cu altele şi cred că de aceea le e greu să-şi găsească liniştea. O caută în muzică, în filme, în jocuri pe calculator, în relaţii eşuate sau mai rău, în băutură sau droguri. Nu cred că e vorba atât de mult de teribilism sau atragerea atenţiei, ci poate doar nevoia de evadare. Ar trebui să li se spună că liniştea se poate găsi prin spovedanie şi împărtăşanie, prin rugăciune şi prin liturghie. Mulţi nu cred, li se pare o aberaţie, de parcă Biserica ar fi numai pentru „babe”, dar în inima lor îşi doresc pace şi lumină. Poate că tinerii care trăiesc în Biserică şi împrăştie această pace şi lumină, îi pot atrage cel mai bine pe ceilalţi. Dacă există iubire sinceră, nimeni nu poate rămâne împietrit. Hristos a biruit lumea.

(Silvia)