„Toma necredinciosul”?…

„Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat!” (IPS Bartolomeu Anania)

În categoria expresiilor populare neadecvate vocabularului creştinilor se încadrează, între altele, sintagma destul de des întrebuinţată „Toma necredinciosul”, prin care se exprimă neîncrederea faţă de o anumită afirmaţie sau idee. „Nu fii Toma necredinciosul!” Aceasta este replica pe care mulţi dintre noi am auzit-o, atunci când am pus la îndoială – pe drept, sau pe nedrept – sinceritatea unei alte persoane sau, pur şi simplu, afirmaţia unui interlocutor.

Deşi foarte puţini se gândesc la semnificaţia acestei expresii intrate deja în limbajul cotidian, datoria noastră, în calitate de creştini, este aceea de a ne pune întrebarea: oare această sintagmă exprimă un adevăr, sau ar trebui evitată?

Pentru a răspunde, este necesar, în primul rând, să înţelegem cine a fost Toma – căruia i se atribuie apelativul peiorativ „necredinciosul” – şi cum s-a ajuns la crearea acestei expresii populare.

Aşa cum se ştie, Sfântul Apostol Toma, „zis şi Geamănul”, este unul dintre cei doisprezece Ucenici ai Domnului nostru Iisus Hristos şi, alături de ceilalţi unsprezece discipoli ai Mântuitorului, L-a urmat pe Învăţătorul său în toate momentele importante ale vieţii Sale pământeşti. Astfel, el a fost martorul minunilor, Jertfei, Învierii şi Înălţării lui Hristos, iar după Pogorârea Duhului Sfânt, a propovăduit Evanghelia, primind cununa muceniciei din dragoste pentru Dumnezeu.

Prin sintagma „Toma necredinciosul”, se face referire, într-un mod inexact şi neclar, la un fapt petrecut după Învierea Mântuitorului, despre care ne relatează, în Evanghelia sa, Sfântul Ioan Teologul (Ioan20, 19-29).

Totuşi, analizând pericopa evanghelică ce se citeşte în Duminica a doua de după Paşti, putem observa cu uşurinţă faptul că, în realitate, atitudinea dubitativă a Apostolului cu privire la adevărul Învierii lui Hristos este foarte asemănătoare cu îndoiala celorlalţi ucenici care, potrivit Evangheliştilor sinoptici, au ezitat să primească mărturia femeilor mironosiţe, până când Domnul Însuşi li S-a revelat şi „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Mc16, 14). Dar, spre deosebire de ceilalţi Sfinţi Apostoli, a căror atitudine sceptică a persistat chiar şi după ce I-au pipăit urmele rănilor (Lc 24, 36-43), Toma a crezut, probabil, din prima clipă în care L-a văzut pe Domnul înviat, căci Evanghelistul nu menţionează dacă a mai fost necesară pentru el atingerea lui Hristos. În imnografia bisericească (mai exact, într-o minunată creaţie a Sfântului Roman Melodul), se arată că, de fapt, Toma a atins mâinile şi coasta Mântuitorului… dar oricum, acest ucenic aparent „îndoielnic” s-a dovedit, în acea situaţie, cel mai receptiv dintre toţi Apostolii, ştiut fiind că ceilalţi s-au convins în mod deplin de realitatea Învierii abia atunci când Domnul a mâncat în faţa lor „o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere” (Lc 24, 43). De aceea, „Duminica Apostolului Toma (subînţeles „necredinciosul”) s-ar cuveni să se numească duminica tuturor Apostolilor bântuiţi de necredinţă” (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi).

Fără să conştientizeze acest fapt, cei care au dobândit obiceiul de a folosi expresia „Toma necredinciosul” îl acuză pe Sfântul Apostol Toma, cel care şi-a mărturisit dorinţa sinceră de a-şi da viaţa pentru Hristos (Ioan 11, 16), de necredinţă, deşi Mântuitorul nu l-a numit „necredincios, ci doar l-a îndemnat să nu fie astfel: „… şi nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

Ştiind că Sfântul Apostol Toma s-a dovedit, în întreaga sa activitate misionară, atât de fidel lui Hristos, în mintea noastră se poate naşte întrebarea: de ce el şi toţi ceilalţi Sfinţi Apostoli s-au îndoit, fie şi pentru câteva clipe, de adevărul Învierii lui Iisus? De ce ei, martorii atâtor minuni ale Mântuitorului (culminând cu miracolul neaşteptat şi aparent neverosimil al învierii lui Lazăr), au fost capabili să ezite în hotărârea de a crede în mod necondiţionat în putinţa Învăţătorului lor de a învinge moartea prin moarte?

Un răspuns deosebit de interesant şi impresionant la această posibilă nelămurire ne oferă, în scrierile sale, părintele Nicolae Steinhardt care, meditând adesea la iubirea nemărginită a lui Hristos faţă de omenire, îşi exprimă, în cuvinte uimitor de profunde şi expresive, admiraţia şi recunoştinţa autentică faţă de dovada supremă de iubire a Fiului lui Dumnezeu: Jertfa Sa pe Cruce. Astfel, răspunzând obiecţiilor unora dintre prietenii săi, părintele Steinhardt explică faptul că realitatea concretă a suferinţei Mântuitorului i-a marcat atât de profund pe ucenicii  Săi, încât ei au devenit incapabili să mai creadă (sau măcar să mai nădăjduiască) în posibilitatea Învierii. Hristos – spune monahul de la Rohia – „nu le-a făcut cu ochiul” Apostolilor Săi în clipele Răstignirii pentru a le transmite, în secret, mesajul că… va învia El în final, ci, contrar unora dintre ereziile din primele veacuri creştine (precum monofizitismul), a suferit fizic, în modul cel mai real şi concret, asumându-Şi cu adevărat moartea pentru mântuirea noastră. Astfel, Sfinţii Apostoli, după ce au fost martorii acelor chinuri ale Mântuitorului – chinuri pe care noi cu greu ni le-am putea imagina, nefiind contemporani cu acele evenimente unice din istoria mântuirii -, după ce au văzut că Învăţătorul lor S-a lăsat ucis de către păgânii romani, nu mai puteau crede că tocmai prin această „înfrângere” aparent definitivă, omenirea va dobândi viaţa veşnică.

Hristos este Dumnezeu; doar prin acest adevăr fundamental de credinţă putem înţelege miracolul unic şi real al Învierii Sale. Noi – cum ar spune Sfântul Ambrozie al Milanului – „nu mai avem dreptul de a ne îndoi”, căci păstrăm în inimile noastre certitudinea dumnezeirii lui Hristos. „Duhul Sfânt dă mărturie conştiinţei noastre despre Dumnezeu – aşa cum scria, într-una dintre lucrările sale, părintele Dumitru Stăniloae.

În schimb,virtutea Sfântului Apostol Toma a constat tocmai în capacitatea de a-I rămâne fidel lui Hristos,chiar şi fără a avea certitudinea Învierii Sale. Din clipa în care a aflat de la ceilalţi Apostoli vestea minunată, Toma a trăit, timp de 8 zile, un permanent şi dramatic conflict interior „între credinţă şi tăgadă” (cum ar spune Arghezi), între dragostea profundă pentru Învăţătorul său ucis pe nedrept şi incapacitatea de a crede în El în mod deplin. Totuşi, Apostolul „necredincios”, departe de a-L renega pe Domnul, a rămas, în tot acest timp, alături de ceilalţi Sfinţi Apostoli, dovedind astfel că era capabil să-I rămână credincios Mântuitorului Hristos în orice împrejurări, chiar şi în cazul în care Învierea nu ar fi fost reală. Poate că tocmai de aceea, unul dintre Sfinţii Părinţi, meditând la cele relatate de Sfântul Ioan Evanghelistul, a exclamat, plin de admiraţie: „Credincioasă necredinţa ta, Toma”!

A fost necesară o singură clipă – primul moment al întâlnirii cu Hristos Cel înviat – pentru ca Toma să rostească impresionanta mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan20, 28).

Aşadar, Sfântul Apostol Toma rămâne pentru noi un model de trăire creştină, fiind un ucenic fidel al Domnului Hristos, un misionar consecvent credinţei până la mucenicie… un „îndoielnic care ne face credincioşi” şi care ne transmite, prin întreaga sa viaţă, un îndemn puternic spre devotament şi asumare totală, definitivă şi necondiţionată a identităţii de creştini.

Laura Stifter