Trăind ortodox într-o lume modernă
Trăim într-o lume modernă – un lucru pentru care nu avem niciun antidot. Este momentul din istorie care este al nostru. Creştinii de dinaintea noastră au trăit în lumea romană, în diferite lumi păgâne, în lumea bizantină, în lumea „Sfintei Rusii”, iar noi suntem însărcinaţi de către providenţa divină să trăim ca şi creştini ortodocsi în lumea modernă. Este un o stare de fapt care are unicele sale provocări şi unicele sale tentaţii.
Pentru creştinii ortodocşi care trăiesc în ţari care din punct de vedere istoric n-au (sau au foarte puţină) istorie ortodoxă sunt şanse ca vieţile lor să fie saturate de secularism în aproape orice aspect al vieţii. Această gândire nu este o filozofie a ateismului ci un fel de a înţelege lumea în care trăim, care este oarecum distinctă de Dumnezeu, sau de ceea ce este El. Un om secularizat crede în Dumnezeu dar crede deasemenea că lumea îşi este autosuficienta sieşi (poate exista de una singură, fără El).
Vieţuirea într-o cultură străină nu este nimic nou pentru creştini – începând cu mediul sofisticatei (uneori) păgânei culturi romane care a fost saturată de misticismul din Est, apoi cu culturile misterioase şi terminând cu dezbaterile filozofice şi speculaţiile. A fost, am putea spune, timpul şi locul ales de Dumnezeu pentru manifestarea luminii Neamurilor – Biserica Veacurilor.
În acelaşi timp, trebuie să acceptăm că am fost desemnaţi să trăim în acest timp al unei culturi alienate (moderne) deschisă unei game largi de gândiri religioase, seculare şi ştiinţifice. N-am găsit nicio declaraţie mai bună a situaţiei noastre decât acest citat al Părintelui Georges Florovsky (secolul 20):
Ortodoxia este chemată să dea mărturie. Acum, mai mult ca oricând, Occidentul Creştin se confruntă cu perspective divergente, o întrebare vie adresată de-asemenea lumii ortodoxe. „Vechea teologie polemică” a pierdut, cu mult timp în urmă, conexiunea interioară cu orice realitate. O asemenea teologie a fost o disciplină academică si a fost mereu elaborată conform aceloraşi „manuale” occidentale…
Exegeză istorico-filozofică a tragediei religioase occidentale trebuie să devină noua „teologie polemică”. Dar această tragedie trebuie să fie reîndurată şi retrăită, mai exact ca propie, şi potenţialul său purificator trebuie să fie demonstrat în plenitudinea experienţei bisericeşti şi tradiţiei patristice.
În această nou solicitată sinteză ortodoxă, experienţa veche de secole a Vestului Catolic trebuie studiată şi diagnosticată de către teologia ortodoxă cu o mai mare atenţie şi îngăduinţă decât în modul de până acum…
Teologul ortodox trebuie de-asemenea să ofere propia sa mărturie acestei lumi – o mărturie născută din memoria interioară a Bisericii – şi să rezolve problema cu ajutorul concluziilor sale istorice.” Georges Florovsky, Ways of Russian Theology II, pp. 302-304
Declaraţia sa că „ această tragedie trebuie trebuie să fie reîndurată şi retrăită, mai exact ca propie” este demnă de Sfântul Siluan din Muntele Athos. Tragedia este eşecul religios al Occidentului în faţa modenităţii ( precum si erorile care au dus la un asemenea eşec). Dar corectarea lor nu constă în dezbateri sau argumente („vechea teologie polemică a pierdut, cu mult timp în urmă, conexiunea interioară cu orice realitate.”)
Vindecarea mult căutată de oameni este defapt vindecarea păcatelor noastre de către Hristos. În unirea Sa cu umanitatea noastră, umanitatea noastră nu este distrusă, ci este vindecată şi îndumnezeită.
Ortodoxia n-ar trebui să caute să distrugă cultura străină ce ne înconjoară, ci s-o îndure, şi pentru dragostea Lui Hristos, în asceza corpului şi minţii, s-o vindece pe cea care este stricată. Din propia experienţă, o asemenea răscumpărare nu este munca unei singure generaţii. (Eu sunt deja o generaţie care provin din Florovsky – de-asemenea o generaţie care provine din mulţi dintre cititorii mei). Nu ni s-a dat o poruncă să schimbăm lumea, ci ni s-a poruncit să ascultăm Evanghelia. Această ascultare, cred, astăzi include necesitatea de a „reîndura şi retrăi, mai exact ca propie, tragedia religioasa a lumii moderne”.
Pe de o parte, aceia dintre noi care suntem copiii Vestului, nu trebuie să ne afişăm dintr-o dată ca şi cum n-am fi trăit niciodată aici. Condamnarea Vestului (mai exact, parte a „vechii teologii polemice”) în mod special oferă prilejuri de conversaţie, în mare parte nefolositoare. Doar fiind botezaţi sau miruiţi nu ne face „ortodocşi”. Ne uneşte cu Biserica Sfântă a Lui Hristos (şi cu Însuşi Hristos) – şi este exact acea unire care nu trebuie s-o considerăm seminificativă.
Probabil, cel mai bine am văzut aceasta reflectându-se în viaţa şi comportamentul Arhiepiscopului Dimitrie din Dallas (pensionat). Un convertit din Biserica Baptistă ca adolescent (în 1940), el a intrat într-o ortodoxie americană care nu vorbea limba engleză. Analiza sa asupra culturii occidentale şi a „tragediei religioase” a Vestului a fost mereu interesantă (de multe ori obiectul predicilor sale) şi totuşi a vorbit cu o bunătate şi compasiune, precizând clar că nu se consideră pe sine superior tragediei şi nici într-un fel separat de cei din jurul lui.
Pentru mine, prima dată m-am întâlnit cu el când eram preotul episcopal ce explora ortodoxia. Căldura şi ospitalitatea sa (a vrut să ştie ce gândesc şi era rapid în a se exprima foarte bine despre lucrurile pe care le aveam în comun) a creat un spaţiu în care am putut aduce „tragedia” propiei călătorii religioase în contact cu plenitudinea Ortodoxiei. ( Întotdeauna am fost mişcat de faptul că pe durata celor cinci sau mai mulţi ani de dinaintea convertirii mele, a insistat sa mi se adreseze cu apelativul „Părinte” şi a continuat să facă la fel chiar si după convertirea mea, cu toate că hirotonia mea ca preot ortodox nu s-a întâmplat decât după 13 luni).
L-am citat pe Sfântul Siluan mai devreme datorită marii sale iubiri şi maximei: „Tine-ti mintea în iad şi nu deznădăjdui !” Înăuntrul rugăciunilor sale şi al experienţei interioare, dragostea sa s-a extins către cei pierduţi, chiar şi către cei pierduţi în iad, şi s-a rugat, nu ca unul separat, ci ca acela care însuşi era unit cu ei în tragedia lor (înca fiind uniţi în Hristos).
Trăim când şi unde suntem pentru un motiv (cunoscut numai de Dumnezeu). Doar aici şi acum vom găsi mântuirea, şi doar în pacea acestei mântuiri şi în plinătatea ei mii în jurul nostru vor fi mântuiţi.