Traumele sufletești și trupești ale unei victime a violului

Îmi doresc să încep publicarea unei serii de articole pe tema abuzului sexual. Deoarece este un subiect mai greu de înţeles şi de digerat, prezentarea vreau să fie cât mai ţintită, pentru că sunt multe de spus şi un articol nu e suficient. Mulţumesc!

Să nu ucizi! Crima a fost condamnată în aproape toate culturile, aproape în toate timpurile şi în aproape orice context. Prin crimă se înţelege curmarea vieţii pământeşti, prin uciderea corpului; dar rar se vorbeşte despre uciderea spirituală. Îţi poţi imagina cum cineva poate să fie viu trupeşte, dar ucis sufleteşte? Exemple foarte evidente sunt victimele violului. Având în vedere impactul semnificativ pe care îl are o asemenea experienţă, sunt totuşi destul de puţine materiale pe tema aceasta; este o temă tabu, despre care nu se vorbeşte, care parcă nici nu ar exista. Statisticile oficiale arată că există (aproximativ 1 din 11 femei, sau 1 din 13 copii). Oricum, sunt multe cazuri care nu sunt declarate din diverse motive.

Violul are destul de rar ca scop principal satisfacţia sexuală propriu-zisă. Confuză afirmaţie, ştiu, dar haideți să vedem mai departe. Sunt puţini cei care după comiterea faptei îşi dau seama că au greşit, şi au procese de conştiinţă din cauza asta; sunt foarte puţini, şi aici se încadrează cei care au acţionat sub influenţa alcoolului, alegând victima după diverse caracteristici: fustă scurtă, decolteu etc.

Majoritatea abuzurilor însă nu au de fapt mobil sexual, ca dorinţa incontrolabilă. E ideea de a-şi arăta superioritatea, forţa, şi găsesc sexul ca un mijloc de expresie. Plus că pe lângă trauma fizică (lovituri, strangulare, penetrare forţată), apare şi un gen de umilire, de anulare a celuilalt ca fiinţă vie. În plus, există și constrângerea prin ameninţare, adică: stai cuminte sau îţi tai gâtu / te omor etc…. aici e de fapt cheia. Nu sexul e mobilul faptei, ci dorinţa de a controla, iar sexul e doar un accesoriu, o modalitate de manifestare (zic în marea majoritate a cazurilor). La restul procentual, relativ mic spre infim, apare dorinţa sexuală şi forţarea vine mai apoi, ca modalitate rapidă de eliberare dintr-o tensiune incontrolabilă. Indiferent care ar fi cazul, victima este privită ca inferioară, nedemnă de statutul de om, un obiect folosit pentru satisfacerea personală. Deocamdată, nu voi aborda în acest articol tema copiiilor ca victime ale abuzurilor, pentru că este o temă foarte sensibilă, care merită atenţie specială.

Să revenim: victima trece printr-un proces similar procesului de doliu.

• negarea: aflată în stare de şoc, victima va încerca să nege evenimentul traumatizant. Apare o stare de confuzie şi de derealizare.
• tristeţea: nu se manifesta neapărat prin plâns, dar e debutul unei perioade depresive, cauzată de evenimentul traumatizant. În general, persoana aflată în această stare se izolează, evitând contactele sociale care acum pot fi privite ca potenţiale pericole, sau evitându-le tocmai pentru a evita întrebări de genul „Ce s-a întâmplat cu tine?”. Victima simte că ceva s-a stins în interiorul fiinţei sale; apare o durere similară cu cea simţită la pierderea unei persoane foarte dragi. De multe ori, persoanele care ajung să vorbească despre experienţa lor, pot folosi în descrierile lor fraze că: „Simţeam că parcă a murit ceva din mine/ s-a rupt ceva în sufletul meu”; apare un fel de gol sufletesc.
• furia: foarte frecvent întâlnită, furia este îndreptată asupra autorului faptei, dar şi asupra propriei persoane, însoţită de învinovăţire.
• vinovăţia: explica parţial evenimentul, dar se culpabilizează pe sine („dacă nu aş fi făcut cutare lucru, atunci asta nu s-ar fi întâmplat”). Vinovăţia este conjugata însă cu trăirea subiectivă foarte puternică de dispreţ faţă de propria persoană. Victima se simte murdară, îşi priveşte corpul cu dispreţ, uneori recurgând la gesturi şocante de a trece peste acest aspect: automutilarea – prin care îşi pedepseşte propriul corp pentru că a fost „murdărit”, sau chiar suicid – apare o aversiune de nesuportat faţă de propria fiinţă şi propriul corp, iar suicidul e singura variantă pe care victima o poate vedea pentru a scăpa de propriul corp.
• anxietatea: include nu doar starea conştientă de nelinişte şi preocupare pentru evenimentul traumatizant, cât şi preocuparea inconştientă, sau mesajele care îşi fac apariţia în mod involuntar: prin vise angoasante, flash-uri (amintiri care apar în mod involuntar şi fulgerător în sfera conştientă, sub forma unor imagini sau ”filmuleţe”), teamă de a ieşi din casă, sau de a se întâlni cu oameni etc.
• oboseala: tradusă sub forma unei amorţeli. E ca o paralizie că apare la nivel emoţional, sau socio-afectiv, care apare din cauza intensităţii insuportabile a sentimentelor trăite.

Anestezia aceasta emoţională (akedia) poate să se instaleze pentru perioade indefinite de timp. E ca o fugă de sine. O persoană care a trăit o asemenea experienţă e forţată nu numai la actul fizic: i se induce faptul că nu are statut de fiinţă cu autodeterminare, că nu este mai mult decât un obiect. Este distrusă o parte semnificativă a eului legată de imaginea de sine; e ca şi cum abuzatorul ar transfera victimei o parte a patimilor sale, o face „participantă” la patimi; iar de aici intervin alte aspecte.

Uneori, persoanele care au trecut printr-un viol, sunt împinse să îşi „abandoneze” mecanismele de apărare; de fapt nu e abandon, dar conştiinţa, pentru că suferă, am spus că amorţeşte în acelaşi timp cu sentimentele. Acest aspect, împreună cu „transferul” din partea abuzatorului, pot împinge spre decădere: femeia abuzată se expune unor situaţii, pe care în mod obişnuit le consideră periculoase, sau imorale. Se naşte o atitudine hiper-sexuală, sau hipo-sexuală, în funcţie de mai mulţi factori (vârsta la care a avut loc, cât de traumatizant a fost perceput evenimentul, mecanismele de apărare folosite etc). Pot apărea tulburări psihosomatice, de la dureri resimţite în anumite părţi ale corpului, până la senzaţia de sufocare, migrene, dureri de spate, paralizie de scurtă durată, sau chiar senzaţia că unele părţi ale corpului nu îi aparţin (disociere). Pot apărea tulburări ale comportamentului alimentar, depresie, halucinaţii, angoase, fobii, sindromul de stres post-traumatic, tulburare disociativă de personalitate (personalitate multiplă) …

Miturile vehiculate pe această temă, ruşinea, frica, vinovăţia, teama de a nu fi judecată, sau acuzată, pot să oprească persoana în cauză să caute ajutor, sau să vorbească despre cele întâmplate. De multe ori, când se vorbeşte în presă despre un viol, comentariile sună cam aşa „Păi ce căuta acolo? Ea s-a îmbrăcat prea provocator etc”, dar acestea sunt concepţii greşite. E ca şi cum te-ai împiedica pe loc drept: vezi că în faţa ta e ok, dar ajungi să te împiedici. Ce vină ai în cazul ăsta? În plus, o astfel de atitudine este rece, rea şi egoistă: nu numai că persoana respectivă suferă, dar mai vin şi alţii să-i agraveze situaţia. Decât să recunoaştem neputinţele şi lipsurile noastre la nivel de societate, preferăm în general să mai dăm un ghiont celui lovit.

Doamne ajută şi ne păzeşte!

– va urma –

(Raluca Irimie)