Trupul in tradiţia biblică

In ebraica biblica, pentru trup se foloseste cuvantul basar, care inseamna „fragilitatea” fiintei umane, „inconsistenta” sa, sau, cum am zice noi, modernii, „finitudinea” sa. Avem apoi termenul ruah, care inseamna „respiratia” care iese de pe buzele omului si ale animalelor. Acesta este un fel de „principiu vital”, pe care, aplicandu-l la Dumnezeu, obisnuim sa-l numim „duh”, creand, in felul acesta, echivocul cu folosirea termenului „suflet”. Exista apoi o a treia realitate, care e proprie lui Dumnezeu si omului, neshamah, adica ceea ce numim noi „constiinta” sau capacitatea de a se cunoaste pe sine si de a se judeca. Acest principiu trebuie condus nu atat pe planul metafizic, cat pe cel moral.

Cele trei elemente, basar ? „fragilitate”, ruah ? „respiratie” si neshamah ? „constiinta”, constituie „creatura vie”, nefesh, sinteza a corporeitatii, a trupului. Iata de ce se spune la Facere 2,7 : „A luat Domnul Dumnezeu tarana din pamant (basar) a facut pe om si a suflat (ruah) in fata lui suflare de viata (neshamah) si s-a facut omul fiinta vie (nefesh)”.

In aceasta perspectiva, intelegem de ce Sfanta Scriptura il numeste pe om o „taina” sau „minune” (Ps. 138,14), caci elementele care-l compun sunt intr-o unire indistructibila, intr-un echilibru ontologic. In cultura greaca, lucrurile nu stateau asa: elementele din care era constituit omul erau in tensiune si sfarseau prin a se separa. In antropologia crestina, natura trupului este simbolica, in sensul etimologic al termenului (sym-bolein, „unire”), iar trupul era simbol nu doar al dimensiunii fizice, ci al intregii persoane umane.

Pentru gandirea greaca, e sugestiv un pasaj din Protrepticul lui Aristotel: „Se povesteste ca prizonierii tirenienilor sunt adesea supusi torturii de a fi legati de vii de cadavre, cu fata peste fata acestora, cu membrele unite de ale acestora; in acelasi fel, sufletul pare sa fie lipit si inlantuit de membrele sensibile ale trupului”. In Sfanta Scriptura, o astfel de uniune nu poate fi imaginata.

2. Sexualitatea.

Aceasta este o alta dimensiune ce merita observata, in interiorul unei abordari antropologice biblice. Acest aspect reprezinta una din problemele cele mai travaliate ale culturii occidentale. Cu totul altfel stateau lucrurile in cultura biblica.

Erau folositi trei termeni, pentru a defini aspecte diverse, dar conivente cu tema noastra. Inainte de toate, exista o viziune exclusiv instinctuala asupra sexualitatii. Apoi era grecescul eros, care, spre deosebire de acceptiunea greaca, avea sensul de posesiune a celuilalt, de instrainare si diversitate. In sfarsit, era si realitatea exprimata prin vocabula ebraica ahabah, tradus in greaca prin agape, acceptiune aproape necunoscuta culturii grecesti si care insemna daruire totala, absoluta.

Sa ne oprim asupra unui pasaj din Cantarea Cantarilor, in care apar nu doar corporeitatea, ci si celelalte elemente constitutive ale persoanei umane. In capitolul al 4-lea, este descris trupul femeii, incepand cu chipul, coborand la bust si mai jos, fara minima culoare pornografica; pentru ca nu exista separare intre componentele iubirii. Sunt contemplate clipirea ochilor, parul, sprancenele, rosul buzelor, obrajii ca si rodiile, mobilitatea sanilor. In capitolul al 7-lea, descrierea miresei incepe de la picioare, caci este surprinsa in betia jocului. Pentru descrierea corporeitatii miresei, se folosesc metafore cu termenii cei mai alesi din intreg peisajul palestinian, totul culminand in daruirea de sine: „Iubitul meu este al meu si eu sunt a lui” (2,16; 6,3). Fara sa rupa unitatea, poemul acesta face ca trupul sa devina o epifanie a iubirii.

3. Minunile lui Hristos.

Majoritatea minunilor Mantuitorului sunt de vindecare, ceea ce releva un raport particular al Sau cu trupul uman, pe care-l reabiliteaza in demnitatea sa de participant la mantuirea omului. Emblematice sunt vindecarile leprosilor. In acest caz, Hristos devine adevaratul medic al trupurilor, nu doar al sufletelor noastre. El ia asupra-Si durerile si suferintele noastre, participa la suferinta umana, la acea „respiratie de durere”, care se ridica de la pamant la cer, cum se exprima Eschil, in Persanii:

„De la pamant se ridica continuu
o respiratie de durere.
Din adancul umbrei, va fi oare
un Dumnezeu care s-o primeasca?”
Din contextul operei grecesti, intrebarea ramane fara un raspuns pozitiv. In schimb, Hristos se aseaza in fata bolii, a leprei, in mod special, a acelei suferinte multiple, cea mai contagioasa din epoca si mai exclusivista social, si „se atinge” de bolnavi, trecand si peste prescriptiile extrem de severe impuse de legea mozaica. Hristos isi asuma nu doar trupul omenesc, ci si suferintele acestuia, aducand mesajul Sau de mantuire si pentru trup, prin redarea sanatatii, asa cum o atesta toate minunile Sale.

Astfel, crestinismul, ca religie a mantuirii sufletelor si, in egala masura, si a trupurilor, s-a ocupat, prin Biserica, de intemeierea de spitale, aratand ca trupul omului nu este lacasul mizeriei, nici un apendice al persoanei, ci este templu al Duhului Sfant, in care se celebreaza indreptarea omului. Trupul bolnav face parte din conditia creaturala a omului cazut in pacat.

4. Sacralitatea trupului.

Trupul omului a fost plasmuit din tarana de insesi mainile Creatorului si, impreună cu sufletul, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu.
In Epistola catre Romani (12,1), Sfantul Apostol Pavel ii invita pe credinciosii sai: „Infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placută lui Dumnezeu”. Si conchide intr-un mod oarecum contradictoriu cu viziunea greaca: aceasta este „inchinarea voastra cea duhovniceasca”. Vedem aici juxtapunerea intre cele doua realitati care definesc constitutia omului: sufletul si trupul (pneuma si soma). Dumnezeu primeste si pretinde jertfa trupului omului curatit de pacat; nu-i sunt placute jertfele de trupuri de animale, ca in Legea Veche, nici macar jertfa duhovniceasca exclusiva, ci jertfa intregii persoane.

In chip profetic, dreptii Vechiului Testament avertizau ca lui Dumnezeu nu-I sunt placute jertfele noastre de sange de animale, daca acestea nu sunt insotite de o vietuire sfanta, dupa voia lui Dumnezeu. Referindu-se la vremurile noastre, Pavel Evdokimov scria: „Intre icoanele din biserică si zgomotele, tipetele si chiar blestemele de pe strada nu trebuie sa existe o usa blocata, ci o poarta deschisa, prin care sa adie vantul Duhului Sfant”.

In acelasi sens, Apostolul Neamurilor, in prima Epistola catre Corinteni (6,19), continua: „Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi?” Ideea este intarita de Sfantul Apostol Petru, care spune ca templul material este chip sau metafora a templului celui adevarat si ca noi suntem „pietrele vii” din care el este construit. Aceasta este viziunea biblica privind sfintenia persoanei umane, in integralitatea ei, trup si suflet, si curatirea si sfintirea se adreseaza amandurora in egala masura.

Aceasta viziune atinge o culme in capitolul 12 al primei Epistole catre Corinteni, in care Apostolul vorbeste de trupul „mistic” al lui Hristos, care este Biserica. Cuvantul lui Dumnezeu s-a intrupat, aducandu-ne Vestea cea Buna (Evanghelia), a trecut prin mijlocul oamenilor, insanatosind, mantuind, iertand, lucrand toate prin intermediul Trupului Sau si impartasind darurile invierii Sale celor de o natura cu El dupa trup, adica tuturor oamenilor. Si acum, Hristos opereaza mantuirea oamenilor prin intermediul Trupului Sau „mistic”, care este Biserica, impartasindu-le vindecarea, mantuirea si iertarea pacatelor. Insanatosirea, iertarea pacatelor si vestirea Evangheliei Imparatiei lui Dumnezeu fac parte din aceeasi unica misiune a Bisericii.

5. Invierea trupului.
In Crez, noi marturisim credinta noastra in „invierea mortilor”, in invierea trupurilor celor adormiti cu aceasta nadejde. Aceasta credinta era anuntata de Profetul Iezechiel (cap. 37), intr-o pagina memorabila (inclusiv din punct de vedere literar), in care este prezentata o vale presarata cu oasele mortilor, peste care trece suflarea lui Dumnezeu, iar scheletele se acopera de carne, vine si piele si mortii inviaza: o adevarata armata de „creaturi noi” care stau pe picioarele lor.

In Noul Testament, acelasi Apostol Pavel (I Cor. 15) exalta invierea lui Hristos, care restaureaza si recapituleaza in Sine persoana umana, ca apoi, aceasta restaurare sa o extinda si asupra intreg cosmosului (Rm. 8) si, asumand toate in Sine, sa le impace cu Tatal. Pentru a ilustra aceasta taina a recompunerii trupului, Apostolul se foloseste de imaginea semintei si a copacului: nu sunt identice, dar nici incompatibile, caci intre ele exista o legatura de continuitate, incat nu pot fi separate. De aceea, creatura iesita din mainile lui Dumnezeu nu este simplu „ajustata” sau „reparata” prin opera de mantuire a lui Hristos, ci creata din nou, prin harul Duhului Sfant. Omul este o faptura noua, al carui trup, dupa intalnirea cu moartea, va invia spre nestricaciune. Dar el poarta in sine, inca de pe acum, acest har al invierii si sfinteniei trupului lui Hristos, prin Duhul Sfant. Manifestare a acestui har sunt invierile din morti si moastele sfintilor, acestea din urma sfidand legile naturale ale descompunerii, caci unde este Duhul Sfant, legile mortii raman infrante.

Trupul omului are această „destinatie” spre inviere, care i se ofera in dar de catre Hristos ? Creatorul. Trupul omului, chiar si cand este covarsit de slabiciunile suferintei, este invaluit de har, care face din el un templu, si este consubstantial cu Trupul lui Hristos cel inviat.

Din cele de pana aici, intelegem ca functiunea medicului nu este una doar curativa, terapeutica, in sensul traditional al cuvantului. Interventia medicului nu se consuma asupra unui complex organic, ci asupra intregii persoane umane, realitate de care s-au „atins” insesi mainile lui Dumnezeu si care s-a umplut de harul Duhului Sfant.

Viziunea biblica despre trup imprima si solicita o atitudine cvasi-sacrala din partea noastra, medici sau nu. Trupul nostru este un argument teologic fundamental ca noi existam si ca avem o vocatie: spre mantuirea intregii persoane umane, trup si suflet, si chiar si atunci cand simtim apropierea mortii de trupul nostru framantat si deteriorat, harul lui Hristos face din el o „catedrala a iubirii” divine.

Arhim. Dr. Iuvenalie Ion Ionascu, Paroh al Comunitatii Ortodoxe Romane „Sf. Ioan Casian” din Roma

Revista română de Bioetica