„Îţi fac cinstea, viermişor întinat, să devii mireasa Mea, cămara Mea de nuntă, să devii plinirea Mea, să devii desăvârşirea Mea”

Gândiţi-vă la Hristos, viaţa tuturor, Creatorul universului, gândiţi-vă la Hristos, Singurul din toate veacurile născut fără întinăciune, fără păcat, lăsat singur într-un mormânt obişnuit; a rămas singur, a intrat şi a rămas singur. Singur în gunoaiele animalelor necuvântătoare, singur în Ierusalim, singur chiar şi între apostolii care nu L-au înţeles vreodată aşa încât le spunea: „Încă n-aţi înţeles ?” (Mc 8,17). Singur în pătimirea Sa, singur la sudorile Lui – căci ei dormeau -, singur în mormântul în care L-au pus, singur acolo – căci toţi au fugit – peste tot singur. De ce? Ca să înveţi că trebuie să rămâi singur, tu şi cu Dumnezeu, şi să devii numai al Lui.

Hristos a primit să Se facă străinul, străinul de care cântăm în dimineaţa Sâmbetei Mari: „Iosif din Arimateea s-a dus la Pilat să ceară trupul lui Iisus: «Dă-mi pe acest străin care n-a avut unde să-şi plece capul»”. A rămas străin. Străin. Străin. Ce înseamnă „străin”? Singurătatea Lui? Vrea să ne arate că a refuzat toate justificările.

Hristos străin? Dacă ar face o simplă mişcare, ar îmbrăţişa toate: pe Tatăl Său Cel ceresc, pe Duhul Sfânt, stelele, îngerii, ar îmbrăţişa numaidecât toate. Ochii Lui cuprind universul. Străin. A refuzat orice şi a zis: „Refuz să primesc o odihnă obişnuită. Singura mea odihnă va fi sufletul tău, copilaşul meu, aşa încât să ştii că Eu, Hristos, Mă golesc pe Mine Însumi, că tu să devii umplerea Mea.

Intru în tine şi ca să Mă umpli tu. Îţi fac cinstea, viermişor întinat, să devii mireasa Mea, cămara Mea de nuntă, să devii plinirea Mea, să devii desăvârşirea Mea. Aşa cum bărbatul te alege ca să devii plinirea existenţei lui, aşa te aleg pe tine, suflete, fiica din flori a pământului, şi te fac ce este mai frumos. Te fac dumnezeu. Te fac ce sunt Eu, Dumnezeu, te fac dumnezeul meu. N-am lipsa de nimic, n-am nevoie de nimic. Şi Mă cobor cu dezbrăcarea Mea, cu exilul Meu, cu setea Mea, cu foamea Mea, refuzând orice satisfacţie, ca să pot să fiu satisfăcut numai de tine”.

Există mii de femei şi eu te aleg pe tine ca să fii soţia mea. Din clipa aceea, nu pot să mai trăiesc fără tine. Prin urmare, devii totul pentru mine. Moartea ta e moartea mea. Mâhnirea ta e mâhnirea mea. Surâde soţia mea, surâd şi eu. Se mâhneşte ea, mă mâhnesc şi eu. Ea devine totul. Până acolo se coboară Dumnezeu! Ca să ne arate cât de mult ne-a cinstit, cât de mult S-a golit pe Sine Însuşi de orice satisfacţie şi de orice plinătate şi de orice justificare, ca să înţelegem că El e justificarea noastră şi noi suntem justificarea Lui.

Ce înseamnă „am fost străin, am flămânzit, am însetat”, şi așa mai departe? „Că Eu, Hristos, am primit toate refuzând toate. Hrana Mea, băutura Mea, haina Mea, acoperişul Meu, odihna Mea “e în sufletele voastre”, e în voi. Vistieria care le ascunde e sufletul tău. Numai dacă Eu, Domnul, voi veni la tine, sufleţelul meu, Mă voi odihni şi satura”. Acesta este sensul lui “bat la uşă”. Înţelegem însă acest lucru? Cine bate la uşă? Cel care poate să intre şi fără cheie şi este înăuntru şi pretutindeni, bate totuşi la uşă. Vă amintiţi cum am tradus după textul ebraic versetul „nu ai nevoie de bunătăţile mele” (Ps 15,2)? „Binele meu nu este dincolo de Tine”. Binele meu eşti Tu, Tu eşti visul meu.

Închipuiţi-vă pe cineva care e îndrăgostit. Orice va face, se gândeşte la iubirea lui. Nu la mama lui, nu la tatăl lui, nici la el însuşi, la nimic. La ea. La ea. Visul lui e cum zâmbeşte ea, cum va privi ea, cum se va îmbrăca ea, cum va veni ea, ce vrea ea… ce flori să-i aducă. Nu o alta, nimic altceva. Nimic; numai ea.

„Aşadar” – spune Hristos – „binele Meu eşti tu, sufletul Meu. Copilul Meu eşti tu. Nimic înaintea ta şi nimic în urma ta, nici la dreapta, nici la stânga. Numai pe tine te iubesc. Numai pe tine te vreau. Numai pe tine te primesc să Mă umplu şi să fiu unit”. Căci mâncarea, băutura, haina, acoperişul şi odihnă Lui e în sufletele noastre. Bate, aşadar, mereu, vrând să intre la noi. Să-L primim, aşadar, şi să-L ducem înăuntrul nostru. Să-L primim şi să vină în inima noastră. Are nevoie de această Dumnezeu? Dacă-L alungi, numaidecât Se va găsi împreună cu îngerii şi cu arhanghelii. „Îngerilor Săi le va porunci” (Ps 90,11) şi se vor aduna toţi, toate puterile cerului şi ale pământului. Dacă-L vei alunga, tu vei pierde. Ia seama să nu-L pierzi.

Să-L primim, aşadar, şi să-L ducem înăuntrul nostru, pentru că El este şi hrana, şi băutura, şi viaţa noastră veşnică. Fiindcă, în realitate, cel străin, cel singur, cel flămând nu este El, eşti tu. Prin urmare, dacă pentru El eşti totul, atunci şi pentru tine hrana, viaţa, băutura şi viaţa cea veşnică, prezentul şi viitorul „sunt El”. Prin urmare, nu poţi să faci nimic fără El. Numai dacă te vei înstrăina cu totul de toate şi de tine însuţi, numai atunci vei putea să-L faci viaţa ta.

Şi orice suflet care nu-L primeşte înăuntru acum şi nu-L odihneşte, sau mai degrabă nu se odihneşte întru El, nu va avea moştenire împreună cu sfinţii în Împărăţia cerurilor şi nu va putea intra în cetatea cerească. De ce, însă, vă întreb, nu avem toată această senzaţie de odihnă? De ce suntem în această stare? Nu aparţinem lui Hristos. Nu ne-am însingurat, nu ne-am înstrăinat de sinele nostru. Nu vrem ca El să se îndrepteze în cuvintele Lui, ci că noi să ne îndreptăm în cuvintele noastre, în mintea noastră, în inima noastră, în iubirea noastră, în visul nostru, în orice altceva.

Şi, numaidecât, se iveşte o simplă întrebare: „Am primit pe Hristos? L-am odihnit în inima mea? Sunt şi eu tâlharul cel rănit, sunt şi eu Lazăr cel mort? Sunt şi eu Adam care I-a spus lui Dumnezeu: Du-Te, Dumnezeul meu, că nu cumva să mă judeci şi să mă osândeşti? Sunt eu cel ratat? Nu cumva sunt cel fericit? L-am odihnit pe Dumnezeu?”

Aş spune că e uşor să înţelegi dacă L-ai odihnit pe Hristos, dacă trăieşti pentru tine însuţi, dacă trăieşti pentru Hristos. Să te întreb: Te odihneşti? Eşti pe deplin fericit? Eşti pe deplin în pace? Atunci eşti în ordine. Nu cumva există ceva care atrage ca un magnet mintea ta, inima ta, gândirea ta, lupta ta? Nu cumva ceva te răneşte, nu cumva ceva te mâhneşte, nu cumva ceva te loveşte, nu cumva cauţi ceva, nu cumva visezi ceva, nu cumva e ceva? Dacă există ceva, nu te-ai odihnit în El. Trăieşte şi împărăteşte eul tău. Eşti bogat, eşti sătul, eşti îmbrăcat. Dar cu ce? Cu tine însuţi. Hristos nu există pentru tine.

(Arhimandrind Emilianos Simonopetritul)