Tu cum ţi-ai întâlnit perechea?

wedding_couple_on_cliffDupa viata, cel mai frumos dar pe care l-a primit omul, de la Dumnezeu, este cealalta jumatate, pe care inca din adolescenta ne-o dorim cat mai aproape de noi…unii suntem norocosi si o intalnim mai repede…altii, dupa lungi cautari o intalnesc intr-un final…si unii si altii, indiferent de momentul intalnirii, ar trebui sa ne rugam bunului Dumnezeu sa avem mintea luminata si sa nu pierdem, ceea ce este intradevar pretios pentru noi…

Am convingerea ca atat eu cat si sotul meu suntem sub Acoperamantul Maicii Domnului. Poate si din motivul acesta, nu am avut mult timp sentimentul, ca nefiind casatoriti pacatuim.

E atat de bine cand stii ca cel de langa tine este chiar jumatatea ta. Noi ne-am intalnit in ajun de Adormirea Maicii Domnului, in 1985. Din prima clipa cand l-am vazut, l-am iubit. Aparent, intalnirea noastra nu a vut nimic spectaculos. Ne-am intalnit pe strada, se plimba impreuna cu doi prieteni de-ai mei. Eu eram o persoana destul de timida dar imi amintesc si acum senzatia pe care am avut-o atunci… era ca si cum reintalnesc pe cineva foarte drag.

Practic, veneam unul spre altul si imi amintesc ca eu chiar am alergat spre grupul lor. Ne turuia gura la amandoi si acum dupa atatia ani pot spune ca nu vorbaria il caracterizeaza pe sotul meu. Toata seara ne-am plimbat, am vorbit, am stabilit intalniri. Pe vremea mea, hihihi cum suna, punctul de intalnire era la …..batator (clasicul aranjament de metal de langa orice bloc…faptul ca avea si o bara jos, pe care stateam era nemaipomenit)…acolo ne strangeam mai multi prieteni si purtam discutii interminabile despre orice, chiar aveam si un chitarist in grup.

Eu aveam spre 18 ani, ratasem admiterea la facultate si ma pregateam de sesiunea din toamna si el aproape 20, urma sa inceapa anul intai. Eram frumosi si ne placeau lucrurile frumoase, nu aveam casa, masina si sincer nici nu cred ca ni le doream asa mult la vremea aceea. Faceam, afara (la batator), cartofi copti si beam ness. Impreuna pot spune ca am experimentat multe dar am pastrat ceea ce ne este chiar de folos.

In fiecare zi (si sunt aproape 24 de ani de atunci), descopar ca il iubesc tot mai mult. Multa vreme, am crezut ca eu sunt singura fata contemporana care isi iubeste asa de mult perechea. Prietenii nostri spuneau ca suntem ca …”fasolea pe arac”. Acum, de cand cu netul, imi pare bine sa aflu ca multi oameni si-au gasit jumatatile. Imi aduc aminte si de un eveniment petrecut in zilele primelor noastre intalniri, de fapt in timpul serilor……ploi de meteoriti. Stateam si urmaream cum „cad”.

Un fapt care m-a amuzat enorm cand l-am aflat, mi-a intarit convingerea ca la Dumnezeu totul este posibil …..acum cativa ani am gasit pe net un program de calcul al bioritmului si primele bioritmuri calculate au fost cele intelectuale la amandoi, la data intalnirii noastre…al meu era la limita maxima negativa si al lui la limita maxima pozitiva…asa se explica de ce stateam cu gura cascata la orice spunea….dar ceea ce mi s-a parut chiar interesant si frumos este ca la fel cum linia bioritmului, dupa ce ne-am intalnit, a inceput sa scada la el si sa creasca la mine, asa si destinele noastre au inceput sa se inalte (al meu) si sa se coaboare (al lui). Fara sprijinul lui viata mea nu ar fi fost asa usoara, fara ajutorul pe care el mi -l da mereu, viata lui ar fi fost mai senina….si credeti-ma ca viata mea a avut multe hopuri, dar mereu am fost tinuta de mana, de ambele maini as putea spune….de una de catre sotul meu si de cealalta de catre Dumnezeu prin Maica Sa. In foarte multe privinte, suntem firi diametral opuse, nu avem hobby-uri comune, dar tocmai asta face relatia noastra speciala, ca mereu avem ce invata unul de la celalalt.

Sa nu intelegeti acum ca suntem cuplul perfect, eu cel putin, sunt departe de a fi o sotie perfecta si sincera sa fiu nici nu cred ca exista asa ceva…dar sunt fericita ca cel de langa mine este chiar jumatatea mea, la bine si la rau…

Poate va imaginati ca postul de astazi, il dedic sotului meu…va inselati…blogul nu este o pasiune comuna…si nici nu am facut vreo prostie si acum prin ce am scris sa vreau sa il impac….nu ar tine figura, pentru ca el nu citeste ce scriu …eu sunt cu capul in nori …el cu picioarele pe pamant.

Pur si simplu, vreau sa ii fac pe cei care il vor citi, sa isi aduca aminte cum si-au cunoscut jumatatile…cat de fericiti erau in primele zile/luni/ani….cum au jurat ca vor fi impreuna la bine si la rau…cum s-au bucurat cand le-au venit pe lume pruncii…cum s-au mutat in casa noua ….cum au inceput primele certuri dar si cum au urmat primele impacari…

Daca le este chiar asa greu sa isi aminteasca, sa ia o sticla de vin, doua pahare, teancul de fotografii, sa se inchida intr-o camera si pur si simplu sa stea la taclale…copiii sunt mari de acum, isi pot pregati singuri pranzul…chiar si cina…chiar si micul dejun, daca e cazul…incercati si varianta propusa de mine si pe urma, daca mai aveti ganduri de a renunta la cealalta jumatate…repetati exercitiul …pentru cei care sunt crestini acest exercitiu poate fi inlocuit cu o rugaciune…cea a sotului pentru sotia sa si cea a sotiei pentru sotul sau iar copiii isi pot uni gandurile in rugaciunea copiilor pentru parintii lor…

Nu va mai amagiti ca parasindu-va jumatatile, veti gasi altele mai bune…nu am citit nicaieri ca Dumnezeu i-a facut lui Adam, doua Eve…voi ce parere aveti?

(Adriana)

(Visited 25 times, 1 visits today)