Ucigașul a 100 de suflete se întoarce la Dumnezeu

Împărtășim cu voi o întâmplare reală despre un deținut politic din Rusia începutului de secol XX, care era cunoscut pentru cruzimea sa și pentru ușurința cu care omora oamenii, și care prin ajutorul părintelui arhimandrit Spiridon se întoarce la Dumnezeu:

„Cu acest tip m-am întîlnit în următoarele împrejurări. În una din închisorile coloniei din Nercinsc deţinuţii s-au răzvrătit. S-au împărţit în două tabere şi s-au bătut sălbatic unii cu alţii. Am fost anunţat să vin acolo urgent. M-am dus imediat.

Închisoarea era înconjurată de soldaţi. Deţinuţii, împărţiţi în două tabere, stăteau în curte. Am intrat şi am început să le vorbesc. O parte dintre ei mă înconjurară, luînd aminte la cuvîntul păstoresc. Văzîndu-i calmaţi, m-am adresat celeilalte părţi, ca şi aceasta să asculte de cuvîntul lui Dumnezeu şi să înceteze vrajba, împăcîndu-se.

Capul celeilalte tabere, numit Sahalineanul, mi-a răspuns la chemare cu o expresie din trei cuvinte, ameninţîndu-mă şi cu pumnul. Atunci m-am mişcat din loc, m-am dus direct la el, am căzut în genunchi în faţa lui, aşa cum eram, în veşmintele de preot, şi i-am spus:

– Fiul meu drag! Stau în genunchi în faţa ta şi-ţi cer să mă asculţi, împlineşte-mi, rogu-te, rugămintea, schimbă-ţi viaţa şi fii o altfel de fiinţă… O, dacă în această clipă ar vedea mama ta cum stau eu îngenuncheat în faţa ta, nici ea nu s-ar putea ţine pe picioare, iar dacă a răposat deja, doar de la durerea de inimă pe care i-o provoci acum s-ar răsuci de trei ori în mormînt!

Astfel implorîndu-l, mi-am atins ţelul, deţinutul m-a ridicat şi, împreună cu mulţi alţii, am revenit la locul unde-mi incepusem predica. După această predică, deţinutul şi-a dat cuvîntul faţă de ceilalţi că renunţă la fosta lui datorie. Într-un sfîrşit, am slujit parastasul cîtorva dintre condamnaţii răposaţi, după care am început imediat slujba de priveghere. În timpul slujbei am mai rostit încă două predici. Către sfîrşit mai mulţi deţinuţi au voit să se spovedească, iar a doua zi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Sahalineanul nu dori să le urmeze exemplul. A doua zi, pe la nouă dimineaţa, dau să intru în biserică şi-l întîlnesc în uşă. Văzîndu-mă, se apropie şi-mi spuse:

– Părinte, nu pot să mă mărturisesc şi să mă împărtăşesc, mi-e ruşine s-o fac în fața deţinuţilor…

– Prietene drag, ascultă-mă şi astăzi după cum m-ai ascultat ieri. De ce L-ai abandona pe Hristos pentru o ruşine înşelătoare? Ascultă-mă ce-ţi zic, rogu-te, ia şi te spovedeşte şi te împărtăşeşte cu cele sfinte!

– Am să vă îndeplinesc rugămintea… De 37 de ani nu m-am mai spovedit. Numai cînd eram în gimnaziu, numai atunci m-am împărtăşit.

L-am dus tot atunci în Altar şi şi-a mărturisit păcatele. Mărturisirea sa m-a mişcat profund.

Acest deţinut avea studii superioare. Prima oară a nimerit la puşcărie absolut fără nici o vină, a stat acolo trei luni şi a ieşit înrăit pe toată lumea, nemaiavînd nimic sfînt în el. Curînd a fost trimis în Sahalin pentru omor. A fugit de acolo după o vreme. În total, a avut vreo șapte-opt evadări, toate murdărite de sînge omenesc. Nu avea obiceiul să cruţe pe nimeni. În multe închisori era socotit drept „Ivan cel mare”, adică un fel de baron al deţinuţilor. I se supuneau fără crîcnire toţi deţinuţii, în orice închisoare s-ar fi aflat. Mergea vestea că în Sahalin sugruma deţinuţii ca pe muşte. Şi în această închisoare deţinuţii îl respectau şi-i ştiau de frică aşa, ca unui stăpîn absolut peste vieţile lor. Într-o închisoare din Sahalin le-a pronunţat sentinţa la şase deţinuţi, iar aceştia, la ora fixată, şi-au pus capăt zilelor.

După ce am mai spovedit, prin mărturisire de obşte, cîţiva deţinuţi ce nu fuseseră în ajun la Vecernie, însă care îmi erau deja cunoscuţi după desele întrevederi, am început să slujesc Liturghia.

La citirea Evangheliei am rostit o predică despre iubirea atotiertătoare a lui Hristos faţă de păcătoşii care se pocăiesc. La rugăciunile pentru împărtăşire, ieşind cu Potirul, am mai vorbit vreo zece minute. Am început să-i împărtăşesc şi, iată, ajunge rîndul Sahalineanului meu. Cînd a deschis gura şi i-am pus linguriţa cu Împărtăşanie în gură, deţinutul începu să se clatine, ochii i se umplură cu lacrimi şi întreaga-i făptură porni să tremure. Despărţindu-se de Potir, merse puţin într-o parte şi, privind icoana Mîntuitorului, strigă: „Hristoase, Hristoase! M-ai iertat Tu pe mine? O, Doamne, pe mine, ucigaşul fără de seamăn, pe mine, tîlharul, m-ai iertat, Doamne?! O, Doamne! Ca un burete sunt plin de sînge omenesc; vreo sută de suflete am pierdut, le-am pierdut, deşi erau fără de vină, fără de vină! Am prădat biserici… O, Doamne, Tu m-ai iertat? Doamne, multmilostive… Mi-am siluit mama şi surorile, şi copiii, am păcătuit cu animale – cine se poate compara cu mine în păcate? Şi Tu, Tu, Doamne, m-ai iertat?! Ai auzit, Tu, Doamne, că toată Viaţa mea Te-am înjurat, Te-am blestemat, iar Tu, Doamne, totuşi m-ai iertat?! Dragostea Ta, Doamne, faţă de mine este prea mare, şi n-am s-o pot suporta, n-am să pot, n-am să pot trăi mai departe de ziua aceasta, căci dragostea Ta mă va pierde, Doamne!”

Văzînd o astfel de scenă nemaiîntîmplată, nu am mai putut împărtăşi mai departe deţinuţii, m-am retras în Altar şi, plecîndu-mi capul pe prestol, am început a plînge. Deţinuţii începură un astfel de plîns, un astfel de urlet în biserică, încît mi se părea că biserica s-a transformat într-un urlet sfîşietor. În biserică stăteau şi nişte credincioşi sosiţi din afară, dintre care nişte femei căzură în crize de isterie.

După slujbă am auzit o forfotă în curtea puşcăriei. M-am apropiat de fereastră şi ce credeţi că am văzut? Deţinutul cu pricina se tîra în genunchi prin faţa celorlalţi, rugîndu-i, cerşindu-le iertarea. În juru-i s-a adunat o asemenea mulţime de deţinuţi, încît toată curtea puşcăriei se trasformă într-o masă Vie de oameni, şi toţi aceştia, aidoma rîndunicilor pe lîngă cuib, se îmbulzeau în juru-i. Unii îl sărutau, alţii, molipsiţi de acest exemplu, începeau să se mărturisească ei înşişi de păcatele săvîrşite, îşi blestemau Viaţa criminală, iar unii, ridicîndu-şi privirea către cer, se rugau la Domnul să le fie iertate păcatele. În timp ce luam masa la şeful închisorii, se înfăţişă şi acest deţinut, solicitînd o celulă izolată. După cele întîmplate, mi-a scris multe scrisori, iar în ultima mi-a destăinuit că după încheierea termenului de detenţie intenţionează să plece la Mănăstirea Valaam.

(Arhimandrit Spiridon – Duhovnicul Închisorilir, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 156-161)