UE, libertatea religioasă și minoritățile sexuale

1. Preliminarii

Acest articol se doreşte a fi:

• un minim protest faţă de două documente UE care discriminează pe creştini, precum şi pe orice om care mai are un crez în viaţă;
• o atenţionare la adresa Patriarhiei Române pentru a discredita articolul-comunicat care apără documentele în cauză şi o rugăminte tot către Patriarhie pentru a ne oferi o poziţie ortodoxă faţă de aceste documente;
• un îndemn la atitudine creştină (deci, nu la certuri şi critici inutile) faţă de toţi fiii Bisericii care, citind aceste documente UE, înţeleg pericolul care ne aşteaptă;
• o reacţie comună a tuturor religiilor şi cultelor din România pentru ca aceste documente să nu fie implementate în legislaţia de stat;
• nu în ultimul rând, din cauza lungimii documentelor şi a articolului, dorim către toţi cititorii un îndemn la răgaz şi o meditaţie pe măsură.

2. Introducere

Anul acesta, în data de 24 iunie, Consiliul Uniunii Europene pentru Afaceri Externe a adoptat două documente care reglementează politica UE legată de drepturile omului:

a) unul care are ca subiect „Orientările UE privind promovarea și protecția libertății de religie sau de convingere„¹;

b) celălalt care stabilește „Orientări pentru promovarea și protejarea respectării tuturor drepturilor omului pentru persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transgen și intersexuale (LGBTI)„²;

Aceste adoptări ale Consiliului UE ar fi trecut neobservate în presa autohtonă și în societatea civilă dacă Patriarhia Română nu ar fi făcut referire la ele în centrele sale de presă online, respectiv Ziarul Lumina³, Basilica⁴ și site-ul Arhiepiscopiei Bucureștilor⁵.

Reacțiile la poziția Patriarhiei Române față de documentele în cauză au fost foarte puține până acum, trei la număr, pe care le consemnăm în ordinea cronologică: unul al teologului Claudiu Balan⁶, altul al părintelui Marcel Radu Seliște în cadrul cotidianului Adevărul⁷ și ultimul al Asociației ProVita București⁸.

Pentru că prima reacție a fost spontană, a avut de partea ei lipsa argumentării pe baza documentelor citate mai sus, așa încât sinteza de a doua zi a părintelui Marcel Radu Seliște a completat parțial acest gol al problemei. Dar chiar și așa, cu obsevații foarte pertinente, abordarea părintelui nu a epuizat subiectul. De aceea, în cele ce urmează, ne vom apleca cu o analiză ceva mai amănunțită asupra documentelor în cauză, fără însă a avea pretenția că am epuizat fondul problemei. Din contră, invităm creștinii cu specializare juridică, sociologică, psihologică, teologică, sau cu oricare altă preocupare în măsură să se pronunțe, să-și facă datoria, analizând întreaga dimensiune a consecințelor nefaste pentru viața socială și sufletească trasate de la Bruxelles.

3. Scopul și intențiile documentelor

Orientările UE sau „Linii directoare”, așa cum le-au numit semnatarul articolului din cotidianul Lumina, reprezintă documente programatice cu privire la politica externă a UE. Deși ele nu vizează în mod explicit politica statelor membre, le „armonizează” implicit legislația internă, pentru a corespunde viziunii externe. Dealtfel, în cele două documente se face diferențierea clară între statele membre UE și statele non-UE, prin catalogarea lor particularizată ca „state membre”, „state partenere” și „țări terțe”. Dar toate acestea sunt „invitate” să concure la viziunea UE despre drepturile persoanelor LGBTI. Spre exemplu, prin Orientările UE cu privire la protejarea persoanelor LGBTI, „se urmărește punerea la dispoziția funcționarilor instituțiilor UE și ai statelor membre ale UE a unor orientări care să fie utilizate în relațiile cu țările terțe și cu organizațiile internaționale și ale societății civile, printr-o abordare de la caz la caz, pentru a promova și proteja drepturile omului pentru persoanele LGBTI în cadrul acțiunii externe a UE„⁹

Mai mult decât atât, se urmărește „încurajarea statelor să promoveze egalitatea și nediscriminarea în exercitarea tuturor drepturilor omului de către persoanele LGBTI, inclusiv prin introducerea legislației și politicilor naționale, inclusiv campanii de conștientizare, care să promoveze egalitatea și nediscriminarea la locul de muncă, în sănătate și în educație”¹⁰.

După cum observăm, UE își arată din start pretențiile hegemonice, de mare luminătoare a umanității: nu mai sunt corespunzătoare în lumea aceasta alte politici despre drepturile omului decât cele din actuala viziune a UE. Toate legislațiile terțe se caută a fi modelate după principiile UE. Dar să vedem care este viziunea UE despre drepturile și libertatea de convingere a oamenilor:

4. Promovarea și protecția libertății religioase

Documentul despre „Orientările UE privind promovarea și protecția libertății de religie sau de convingere” începe promițător, proclamând că „Dreptul la libertatea de gândire, de conștiință, de religie sau de convingere (…), este un drept fundamental al fiecărei ființe umane.”¹¹

Mai departe, în ceea ce privește „Scopul și domeniul de aplicare” al documentului, se precizează că „În promovarea și protecția libertății de religie sau de convingere, UE este orientată de
universalitatea, indivizibilitatea, interrelaționarea și interdependența tuturor drepturilor omului, fie acestea civile, politice, economice, sociale sau culturale.”¹²

Paragraful de mai sus este extrem de important pentru înțelegerea esenței documentului. Libertatea religioasă este un drept al omului aflat în interrelaționare și interdependență cu celelalte, adică nu pot exista drepturi ale omului autonome. Ca atare, sistemul juridic ce se construiește azi caută a absorbi religia practicilor consacrate ale drepturilor omului, urmând a fi relaționată inclusiv cu practicarea homosexualității, definită ca drept al omului. Cum cele două drepturi se exclud reciproc, va trebui să se instituie norme de prevalență sau ajustarea până la un numitor comun a celor două viziuni.

Cu toate acestea, documentul continuă asiguratoriu, că „libertatea gândirii, a conștiinței, cea religioasă sau de credință se aplică de manieră egală tuturor persoanelor. Este o libertate fundamentală care include toate religiile sau credințele, inclusiv pe cele care nu au fost practicate în mod tradițional într-o anumită țară, credințele persoanelor care aparțin minorităților religioase, precum și convingerilor non-teiste și ateiste.”¹³

Numai că mai departe se statutează că „În contrast cu libertatea de a avea o religie, de a avea o convingere sau de a nu crede, libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea poate face obiectul unor limitări, dar „[doar] restricțiil[e] prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora”. Aceste limitări trebuie să fie conforme cu standardele internaționale și trebuie interpretate în mod strict. Limitările din alte motive, precum securitatea națională, nu sunt permise.”14

Interesant, libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea poate face obiectul unor limitări. În schimb libertatea de a-și manifesta ne-credința nu constituie obiectul unor limitări!

Potrivit vechii ordini a societăților din Europa, atunci când o religie sau o convingere devenea valoare recunoscută social, însăși acest proces al asumării și recunoașterii tacite sau exprese de către societate a valorilor acesteia, chiar dacă nu aparținea tuturor, o valida ca fiind aptă a reprezenta umanitatea și a fi îngăduită de Dumnezeu.

De această dată, se caută a se valida sau invalida prin norme juridice ceea ce oamenii practică natural. Instanța supremă o constituie „standardele internaționale”, avându-se grijă a se sublinia că „securitatea națională” nu poate constitui temei al limitării drepturilor.

Per a contrario, chiar dacă anumite convingeri sau religii sunt anti-naționale, dacă aduc atingeri securității, ele nu pot fi supuse limitărilor!

Mai departe, același paragraf reglementează că „Atunci când restricțiile sunt justificate pe baza unei nevoi de a proteja morala publică, astfel de restricții trebuie să se bazeze pe principii care nu derivă exclusiv dintr-o singură tradiție, întrucât conceptul de morală derivă din multe tradiții sociale, filosofice și religioase. În plus, astfel de limitări trebuie înțelese în lumina universalității drepturilor omului și a principiului nediscriminării.„¹⁵

După cum observăm, drepturile omului capătă valențe de religie universală deoarece orice tradiție (și religia care stă la baza ei) are un caracter limitat, local, potrivit documentului analizat. Doar drepturile omului sunt universale, acestea, alături de principiul nediscriminării fiind instanțele morale supreme ale umanității.

De asemenea, documentul se referă la un concept de morală derivat din mai multe tradiții sociale, filosofice și religioase. Definirea unei singure morale, care să le înglobeze pe celelalte, este extrem de importantă și se constituie în cel mai grav semnal de alarmă. Atenție, nu avem de-a face cu definirea unor sisteme axiologice diferite (ceea ce e firesc), ci se afirmă un concept de morală derivat din toate sistemele și care le depășește în lumina drepturilor omului și a principiului ne-discriminării. Astfel, prin norme juridice, se caută a se edifica o ordine morală universală, în care să-și găsească loc religiile și sistemele morale derivate din ele, dar prin „ajustări” care să le facă interșanjabile.

Asimilarea tuturor sistemelor religioase și morale într-un concept de morală universală nu se poate face decât prin abdicarea creștinismului de la pretenția de unic Adevăr revelat omului de Dumnezeu. Ne reîntoarcem, așa cum observa părintele Marcel Seliște, la creștinismul primar, obligat să acceptate supremația imperatorului pământean ca unică sursă a puterii, contrapus mărturisirii Dumnezeului revelat.

În continuare se precizează că „Libertatea de religie sau de convingere protejează dreptul oricărei ființe umane de a crede sau de a avea o convingere ateistă sau non-teistă și de a-și schimba religia sau convingerea. Nu protejează o religie sau o convingere ca atare. (…)”¹⁶

Și fraza de mai sus este cât se poate de clară. Contează dreptul omului de a îmbrățișa sau nu o religie, nu religia ca atare. Suprem este omul și manifestările sale, iar nu Dumnezeu și legea sa, care pentru legiuitorul european reprezintă doar manifestări subiective ale omului.

Având în vedere cele precizate mai sus, este cât se poate de straniu ca un creștin să vadă aici premise ale unei vieți religioase libere. Așadar, nu religia o garantează documentul, ci garantează voia omului, bunul plac al acestuia, fie el și sub formă creștină.

Următorul paragraf detaliază dreptul de a exercita în comun și în public libertatea de religie sau convingere: „Aceasta include drepturile comunităților de a îndeplini „acte care fac parte integrantă din desfășurarea de către grupurile religioase a activităților lor de bază”. Drepturile respective includ, fără a se limita la acestea, personalitatea juridică și non-ingerința în chestiunile interne, inclusiv dreptul de a institui și de a menține locuri de cult sau de întrunire accesibile în mod liber, libertatea de a selecta și de a forma lideri sau dreptul de a desfășura activități sociale, culturale, educaționale și de caritate.”¹⁷

Acest pasaj este poate printre puținele care sunt favorabile cultelor deoarece le garantează acestora autonomia administrativă, funcțională, a lăcașelor de cult și a propriilor păstori.

Numai că în contrapondere ”Nu există drepturi exclusive pentru adepții niciunei religii sau convingeri specifice: toate drepturile, fie acestea în legătură cu libertatea de a crede sau cu libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, sunt universale și trebuie respectate pe o bază nediscriminatorie.”

Ceea ce înseamnă că fraza de mai sus vine în contradicție cu încercările, timide, de a se înscrie în Constituția României un anume statut privilegiat al Bisericii Ortodoxe Române, având în vedere covârșitorul rol al acesteia în formarea identității naționale și spirituale a românilor.

Subliniem că inexistența drepturilor exclusive ale unei religii nu se referă la Uniunea Europeană, ci se referă la poziția pe care o vor adopta ambasadorii țărilor UE față de bisericile din țările unde vor merge! Fiecare diplomat trebuie să știe, de exemplu, că BOR nu are nici un drept exclusiv în România, față de alte religii sau „convingeri”.

Cât privește libertatea de religie sau de convingere ea „este intrinsec legată de libertatea de opinie și de exprimare, de libertatea de asociere și de întrunire, precum și de alte drepturi ale omului și libertăți fundamentale care, toate, contribuie la construirea unor societăți pluraliste, tolerante și democratice. Exprimarea unei convingeri religioase sau nereligioase sau a unei opinii referitoare la o religie sau la o convingere este de asemenea protejată de dreptul la libertatea de opinie și de exprimare consacrate la articolul 19 din PIDCP.”¹⁸

Aici constatăm că documentul pune semnul egalității între convingeri și credințe (punctele 20 si 25), incluzând practicarea religiei în cadrul libertății de conștiință, individuale (pot îmbrăca și manifestări colective). Includerea religiei printre opinii este de natură a distorsiona specificul și esența actului religios, explicat de istoricii religiilor.

Religia nu este exprimarea unei opinii dar documentul exprimă în norme juridice viziunea atee asupra toleranței.

Există două moduri de a concepe noţiunea de toleranţă în viziunea filozofilor atei¹⁹:

a) Toleranţa în sens slab

În sens slab toleranţa este sinonimă cu îngăduinţa. Te înduri faţă de cel care gândeşte sau are o altă atitudine faţă de fenomenul religios decât tine sau are altă opinie decât tine. Nu-l consideri însă egalul tău ci îl aşezi în mod automat pe o treaptă inferioară şi uneori te uiţi la el cu compasiune sau milă.

Cei care se limitează doar la toleranţa în sens slab consideră diversitatea lumii doar ca pe un rău necesar şi nicidecum ca pe o valoare în sine.

b) Toleranţa în sens tare

Constă în a acorda celuilalt o îndreptăţire egală cu a ta, în a consimţi că modul lui de a gândi, modul lui de a crede (fie el teist sau non-teist), părerile lui vis-avis de diverse probleme au în principiu aceeaşi legitimitate ca şi modul tău de a gândi, modul tău de a crede, propriile-ţi tale păreri vis-a-vis de o problemă.

Revenind asupra documentului, scopul final al militanților atei, al căror vector a devenit Uniunea Europeană, ar fi impunerea toleranței „în sens tare” în forul interior al individului, practic transformarea religiei în opinie.

Un ateu are opinii, nu credințe. Credinciosul, așa cum spune și termenul, are credințe. El posedă adevăruri, pe lângă opinii. Adevărurile în care el crede sunt revelate, adică sunt descoperite de Dumnezeu credinciosului.

Adevărul revelat, nefiind o opinie, nu poate fi supus examenului critic.

Opinia unui ateu este egal îndreptățită și are aceeași legitimitate doar în raport cu opinia mea, a credinciosului. Dar opinia unui ateu, ca oricare opinie, a oricui, inclusiv a unui credincios(!), nu poate avea aceeasi legitimitate cu un Adevăr Revelat.

A tolera asta înseamnă: a conviețui cu oameni ale căror opinii sunt diferite sau contrare Adevărului Revelat. Fiindcă trăim într-un stat laic, și nu într-unul teocratic, unde opiniile trebuie să se conformeze adevărurilor pe care le deține teocrația respectivă, suntem toleranți.

A gândi toleranța în termenii propuși de Andrei Cornea, adică un credincios să acorde opiniei celuilalt o egală îndreptățire cu Adevărul său înseamnă a transforma Adevărul în opinie. Consecința: Andrei Cornea și documentele UE ne propun să nu mai credem în Dumnezeu!

Recapitulăm că „Exprimarea unei convingeri religioase sau nereligioase sau a unei opinii referitoare la o religie sau la o convingere este de asemenea protejată de dreptul la libertatea de opinie și de exprimare consacrate la articolul 19 din PIDCP”, deci exprimarea unei convingeri religioase sau nereligioase este pusă pe plan de egalitate cu exprimarea unei opinii referitoare la o religie sau la o convingere, drepturi care sunt protejate.

Norma de mai sus permite încurajarea de către reprezentanții diplomatici ai țărilor UE a criticilor și contestărilor față de exprimarea în spațiul public sau privat a religiei. Este tot un efect al considerării credinței religioase ca o opinie, convingere, asimilabilă celor nereligioase.

Dispoziția constituie o gravă nesocotire a ansamblului de practici, sentimente sau valori ale unei religii. Mai exact, religia, nefiind o opinie filosofică, nu poate fi supusă criticii și discuțiilor din exterior decât cu riscul gravei jigniri a credincioșilor și a nesocotirii păcii sociale.

Spre deosebire de religie sau de legăturile profunde create de apartenența la familie, la neam sau patrie, și care include sensul adânc al vieții, o opinie filosofică sau de altă natură nu are caracterul unui atașament profund, poate fi modificată oricând, întocmai ca încrederea acordată unui partid politic.

Din păcate, filosofia care stă în spatele documentelor UE este cea a nihilismului relativist post-modern, pentru care atașamentul față de neam sau dragostea față de Dumnezeu sunt puse pe același plan cu aderarea la un club sau loialitatea față de un producător de bere.

Se face apoi o echivalare între credință și opinie care are următoarele consecințe: credinciosul este apărat în practicile sale ca persoană care își exercită drepturi, dar credința sa nu este apărată. Astfel, Dumnezeu poate fi jignit, prin asumarea de către textele UE a libertății de exprimare referitoare la o religie, ceea ce pentru un credincios este mai grav decât jignirea adusă propriei persoane!

În schimb, atitudinea credinciosului nu poate fi, din start, decât defensivă, câtă vreme ateismul reprezintă doar o negare a religiei!

Asemenea aspecte au fost puse în evidență și cu ocazia scandalului eliminării icoanelor din școli. Curentul ateist pretinde eliminarea simbolurilor religioase pe considerentul neutralității statului. Or, tocmai neutralitatea față de orice Adevăr asumat reprezintă esența ateismului!

Dacă dintr-o sală de clasă elimini icoana și lași peretele gol sau cu tabloul unui învățat, a unui om, nu înseamnă că ești neutru. Înseamnă că acel spațiu l-ai lăsat fără Dumnezeu, adică a-teu!

Și tot în viziunea atee sunt trasate limitele libertății religioase, după cum arată două articole din cadrul Capitolului 4, întitulat foarte sugestiv: „Legătura cu apărarea altor drepturi ale omului și cu alte orientări UE privind drepturile omului”.

Așadar, „Anumite practici asociate cu manifestarea religiei sau a convingerii sau percepute ca atare pot constitui încălcări ale standardelor internaționale privind drepturile omului. Dreptul la libertatea de religie sau de convingere este uneori invocat pentru a justifica astfel de încălcări. UE se opune în mod ferm unei astfel de justificări, rămânând totodată pe deplin angajată în sensul protecției și promovării viguroase a libertății de religie sau de convingere în toate părțile lumii. Încălcările afectează adesea femei, membri ai minorităților religioase, precum și persoane pe baza orientării sexuale sau a identității de gen a acestora.”²⁰

După cum spuneam, paragaraful de mai sus instituie limitele „practicilor asociate cu manifestarea religiei sau a convingerii sau percepute ca atare”. În condițiile în care manifestarea religiei este manifestarea unei opinii, a unei convingeri individuale, fără valoare universală (DOAR DREPTURILE OMULUI AU VALOARE UNIVERSALĂ, NU RELIGIA CA ATARE), este firesc ca în viziunea UE să se instituie limitări ale acestora.

Limitările intervin doar în condițiile în care avem de-a face cu un conflict între două drepturi.

Bunăoară, drepturile bazate pe orientarea sexuală nu pot prevala asupra dreptului la viață sau asupra libertății de a decide asupra propriului trup. Ca atare, dreptul la orientarea sexuală și manifestarea acesteia nu poate justifica violul.

Ei bine, în conflictul dintre un drept la exprimare religioasă și un drept al unor persoane pe baza orientării sexuale sau a identității de gen a acestora, prevalează ultimele.

Drept urmare, paragraful următor stabilește că „În abordarea unor posibile încălcări, se vor utiliza orientările UE existente privind drepturile omului, în special orientările privind promovarea și protecția drepturilor copilului, privind violențele împotriva femeilor și combaterea tuturor formelor de discriminare la adresa femeilor, privind apărătorii drepturilor omului, privind tortura și pedeapsa capitală, precum și viitoarele orientări ale UE privind exercitarea deplină a drepturilor omului de către persoanele LGBTI și libertatea de exprimare online și offline.„²¹

O primă observație este că cele două articole au construcția șablon a Calului Troian căci se introduce într-un document care pretinde că protejează libertatea religioasă obligația de a respecta drepturi nedefinite concret ale persoanelor LGBTI.

A se observa că întregul paragraf folosește expresia „orientări”, inclusiv „viitoare” privind exercitarea deplină a drepturilor omului de către persoanele LGBTI și libertatea de exprimare online și offline.

Însă a include într-un document juridic formulări precum „viitoarele orientări ale UE” este inadmisibil, dar și extrem de îngrijorător pentru direcția în care se va îndrepta relația dintre cultele religioase și comunitățile constituite pe bază de „orientare sexuală”.

Se instituie, cu pași mărunți, o prevalență a drepturilor omului derivând din „orientarea sexuală” față de drepturile omului derivând din „sentimentele religioase”.

Mai mult, același paragraf include și orientările privind promovarea și protecția drepturilor copilului ca având prioritate față de drepturile derivând din practicile religioase.

Există riscul ca termenul vag de ”orientări” să aibă în vedere limitarea exercitării autorității părintești asupra copiilor minori. În cazul unui conflict de drepturi, cele ale copilului vor prevala asupra celor religioase. Este ușor de anticipat cazurile avute în vedere de textul legal: transmiterea de către părinți a religiei către copii. Există riscul ca aceștia din urmă să primească o educație școlară diferită de cea primită acasă, inclusiv în ce privește practicarea religiei. Or, în acest caz, justiția va da câștig de cauză Direcției de protecție a copilului, care-l va reprezenta pe acesta, într-un conflict de natură religioasă cu părinții.

Drept urmare a analizei efectuate mai sus, deși este firesc ca noi creștinii să aderăm la interzicerea violenței de orice fel, față de orice persoană, totuși ne oprim cu aderarea față de „viitoarele orientări” ale UE privind persoanele LGBTI, pentru a identifica concret ce ne ascunde UE în acest document prin folosirea sintagmei: „viitoarele orientări ale UE privind exercitarea deplină a drepturilor omului de către persoanele LGBTI”.

5. Promovarea și apărarea tuturor drepturilor omului pentru persoanele LGBTI

După cum spuneam, în cadrul aceleiași ședințe, Consiliul UE a adoptat și documentul cu privire la „Orientări pentru promovarea și protejarea respectării tuturor drepturilor omului pentru persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transgen și intersexuale (LGBTI)”.²²

Acest document statutează că „Persoanele LGBTI au aceleași drepturi ale omului ca toate persoanele, inclusiv dreptul la nediscriminare. Acest principiu este consacrat în numeroase instrumente internaționale, […]”²³

Altfel spus, atât timp cât în general persoanele LGBTI din Europa au drepturi egale cu celelalte persoane, precum dreptul la muncă, dreptul la vot, dreptul la asistență socială, etc., dar mai puțin dreptul la căsătorie și adopție, este lesne de înțeles ce înseamnă pentru UE încercarea de a le acorda „aceleași drepturi ale omului cu toate persoanele”. Drept dovadă stau documentele internaționale la care UE a făcut trimitere pentru atribuirea acestor drepturi și „minorităților sexuale”.

Spre exemplu, articolul 10, pct. 1 din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale și culturale statutează că: „Statele părţi la prezentul Pact recunosc că: 1. O ocrotire şi o asistenţă cât mai largă cu putinţă trebuie acordată familiei, elementul natural şi fundamental al societăţii, în special pentru întemeierea sa şi în răstimpul cât are responsabilitatea întreţinerii şi educării copiilor care sunt în sarcina sa. Căsătoria trebuie să fie liber consimţită de viitori soţi….”²⁴

Cu alte cuvinte UE urmărește extinderea dreptului de a întemeia o familie și persoanelor LGBTI.

Mai clară decât atât este Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care la art. 9 prevede că „Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi”.²⁵

Observăm astfel că Orientările UE cu privire la drepturile persoanelor LGBTI nu precizează în mod explicit susținerea dreptului la căsătorie și adopție ci precizează aceasta în mod implicit, deci tacit, prin utilizarea expresiei „exercitarea deplină a drepturilor omului de către persoanele LGBTI”, cu trimire la documente care obligă în mod explicit statele la asigurarea unui cadru instituțional familiei.²⁶

Așadar, „exercitarea deplină a drepturilor” înseamnă inclusiv exercitarea dreptului la căsătorie și adopție de copii, dar nu numai. Anexa 2 a acestor orientări, alcătuită ca o fișă de obiective, este cheia înțelegerii drepturilor LGBT transpuse în practică.

În această Anexă, deși se începe cu cazurile de protejare a homosexualilor față de formele de violență, fapt de altfel firesc, trebuie să observăm că de la punct la punct, se trece la proliferarea de drepturi din ce în ce mai avansate, până la instituționalizarea perversiunilor sexuale ca norme sociale, expresie a viziunii UE despre „morala publică”²⁷.

Spre exemplu, la pct. 6, în cadrul rubricii „Libertatea de întrunire” se pune întrebarea: „Pot asociațiile LGBTI să organizeze evenimente publice și care nu sunt publice precum marșuri Gay Pride, evenimente culturale și sociale și conferințe?”

Iar cât privește „Libertatea de informare și de exprimare”, pct. 7, mai marii UE întreabă: „Legislația acceptă reviste/siteuri internet/programe radio/programe TV/filme care prezintă aspecte privind LGBTI? Pot acestea să funcționeze efectiv?. Sunt revistele disponibile spre vânzare publică? Pot spectacolele radio,TV și filmele să prezinte aspecte privind viața LGBTI? Modul în care sunt prezentate aspectele privind LGBTI vizează informarea sau incitarea la ură? Există presiuni oficiale asupra distribuitorilor și crainicilor să descurajeze imaginile pozitive ale persoanelor LGBTI?„

Cu alte cuvinte, nu cumva există presiuni oficiale de a incrimina imaginile pozitive ale vieții LGBTI, fapt ce constituie discriminare în viziunea UE? Discriminare care desigur, odată implementată în legislația națională, va constitui infracțiune sau contravenție.

După cum observăm, acest set de interogații susține mai mult decât explicit propanganda LGBTI la TV, radio și în instituțiile culturale dar acestor interogații subversive le adresăm și noi o întrebare retorică: nu cumva există presiuni oficiale asupra persoanelor religioase care incriminează imaginile pozitive ale vieții LGBTI, fapt ce constituie discriminare?

Apoi, în cadrul rubricii „Dreptul la sănătate”, pct. 9, UE întreabă: „Persoanele LGBTI se bucură de egalitate atunci când solicită accesul la servicii medicale pentru chestiuni relevante pentru ele?”. Mai departe, „Este asigurat accesul la servicii medicale confidențiale și adecvate pentru persoanele LGBTI? Este personalul medical pregătit să ofere îngrijire medicală fără prejudecăți persoanelor LGBTI? Există informare adecvată cu privire la prevenirea HIV/AIDS/STD la care sunt expuse aceste persoane? Împiedică legislația penală ostilă accesul la serviciile medicale sau îl fac mai dificil pentru persoanele LGBTI? Sunt unele servicii de sănătate refuzate persoanelor LGBTI, de exemplu servicii de asistență medicală privind reproducerea, donații de sânge pentru bărbații gay și bisexuali?”

Se poate limpede observa cum iarăși se folosește tehnica Calului Troian. Astfel, în timp ce într-adevăr, din punct de vedere creștin ar fi o discriminare refuzarea serviciilor medicale pentru persoanele LGBTI, „dreptul” la reproducere pentru persoanele LGBTI este o cu totul altă chestiune căci aceste cupluri nu sunt apte de reproducere atâta timp cât au contacte sexuale împotriva firii (bărbat-bărbat, femeie-femeie). Aceasta întrucât cuplurile de homosexuali sau lesbiene, neputând aduce rod, au nevoie de o terță persoană, adică de o „mamă surogat” sau de un tată „donator”. Deci reproducerea în acest caz nu este posibilă fără o relație poligamă, fie ea și strict biologică²⁸ sau prin inginerie genetică.²⁹ Așadar, pentru respectarea acestui „drept” se cere implicit „dreptul” la poligamie sau altă formă de recoltare abuzivă a celulelor reproductive.

Mai departe, în cadrul aceleiași rubrici, se continuă seria interogațiilor astfel: „Este accesibil tratamentul privind reatribuirea genului? Sunt disponibile în țară servicii psihologice, endocrinologice și chirurgicale de reatribuire a genului sau este asigurat tratament în străinătate? Sunt aceste servicii disponibile fără discriminare și în absența unui tratament degradant, indiferent de starea civilă, statutul juridic sau orice alt statut care nu are legătură cu medicina și în baza consimțământului în cunoștință de cauză al persoanei vizate? Limitează sau refuză acoperirea costurilor pentru aceste tipuri de tratament sistemele de asigurări și de sănătate pe bază discriminatorie? Sunt ușor accesibile informațiile referitoare la aceste servicii?”

Mai bine zis, asigură Statul, deci pe banii noștri ai contribuabililor, operațiile de schimbare de sex ale persoanelor LGBTI? Sau, în limbaj comun, „imparțiala” UE dorește ca în timp ce copiii cu afecțiuni grave ne mor prin spitale din lipsă de tratament specializat, în timp ce bolnavii cronici și bătrânii abia au bani de medicamente ca să trăiască de pe o zi pe alta, noi să fim obligați să plătim din fondurile de sănătate operațiile de schimbare a sexului pentru cine dorește. Nimic mai cinic față de bolnavii din spitale.

Dar cinismul nu se oprește aici, căci UE vrea să reglementeze și „Drepturile copilului”, viitor homosexual, inclusiv față de părinții care îl cresc. Cel puțin așa se înțelege la o citire mai atentă a întrebărilor din aceeași anexă la document: „Copiii suferă din cauza discriminării ca rezultat al orientării sexuale sau al identității de gen? Sunt discriminați copiii din cauza orientării lor sexuale sau a identității de gen?”

Prin urmare, părinții care încearcă educarea creștină sau orice educație religioasă a propriilor copii cu înclinații spre deviațiile sexuale se fac vinovați de discriminare. Și așa cum spuneam, în acest caz justiția va da câștig de cauză Direcției de protecție a copilului, care-l va reprezenta pe acesta, într-un conflict de natură religioasă cu părinții.

În ceea ce privește „Dreptul la educație”, detaliat la pct. 11, consiliul UE întreabă: „Suferă persoanele LGBTI din cauza discriminării în ceea ce privește dreptul la educație pe criterii de orientare sexuală sau identitate de gen? Se bucură persoanele LGBTI de dreptul lor la educație într-un mediu sigur, liber de hărțuire, violență, excluziune socială sau alte forme de tratament discriminatoriu sau degradant legat de orientarea sexuală sau identitatea de gen?”

Altfel spus, se dorește cumva ca persoanele LGBTI să aibă dreptul la educație în sistemele de învățământ de stat și privat, așa încât educația respectivă să se conformeze viziunilor LGBTI. Se urmărește ca educația sexuală predată în școli să prezinte drept normale homosexualitatea, lesbianismul și toate celelalte deviații sexuale³⁰. Dacă această viziune va fi instituționalizată atunci sunt respectate „drepturile” LGBTI, dacă nu, iarăși e discriminare.

Ne oprim aici cu analiza acestui document, recapitulând că el trasează liniile de implementare a deviațiilor sexuale la toate nivelele instituționale: educațional, cultural, medical, social, religios, etc.

6. Cele două documente așezate în oglindă

Parcurgând cu atenție textul celor două documente facem câteva observații:

Ele au fost gândite împreună, căci vin unul în completarea celuilalt, dar nu în sens reciproc ci în sens de subordonare a libertăților religioase față de libertățile persoanelor LGBTI atâta timp cât Orientările UE privind promovarea și protecția libertății de religie au fost reglementate în funcție de orientările UE cu privire la drepturile LGBTI, nu invers!

Sintetizând, documentul privind Orientările UE pentru promovarea și protecția libertății de religie sau de convingere este un „strălucit” Cal Troian legislativ, care pe lângă faptul că nu aduce nimic nou în privința libertăților religioase, libertăți deja garantate prin legi internaționale³¹, în schimb ascunde în conținutul lui limitarea libertății de conștiință care se împotrivește viziunii LGBTI.

În acest caz liberteatea religioasă devine „discriminatorie”, deci viitoare infracțiune atunci când legislația internă a fiecărui stat membru va fi modelată după „orientările UE” de la centru. Mai mult, documentul promovează o „morală plubică” cu caracter universal, deci superioară creștinismului, iar girarea acestui document nu se poate face decât prin abdicarea creștinismului de la pretenția de unic Adevăr revelat omului de Dumnezeu!

În celălalt document, cel cu privire la Orientări pentru promovarea și protejarea respectării tuturor drepturilor omului pentru persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transgen și intersexuale, se cer drepturi totale pentru persoanele LGBTI, fără nicio restricție, fără nicio referire la obligația de a respecta libertatea de conștiință religioasă, tradițională și morală consacrate de sute de ani în spațiul public.

Practic avem două documente, prin care UE, se legiferează ca Imperiu neo-păgân, luându-și rolul „aristrocratic” al lupului care încearcă să împace și capra și varza, adică și creștinătatea și anarhiștii sexuali. Potrivit acestor ”Orientări” creștinii (și chiar ateii sau agnosticii cu elementar simț moral), au voie să-și exprime convingerea în spațiul public atâta timp cât nu deranjează perversiunea sexuală, iar când vine vorba de mărturisirea împotriva păcatului ieșim cu toții în afara legii. Sau pe scurt, creștinismului i s-a trasat linia prin care este constrâns să devină din nou „religio ilicita”.

Așadar, după mai bine de 1700 de ani petrecuți într-o Europă creștinată, UE ne trimite înapoi, în timpurile lui Nero.

7. Ce (nu) au înțeles reprezentanții Patriarhiei

Din titlul comunicatului de pe cotidianul Ziarul Lumina, aflăm că Orientările UE privind promovarea și protecția libertății de religie sau de convingere reprezintă, potrivit semnatarului articolului, „Un document care apără libertatea religioasă”.

Așadar, comunicatul nu este unul strict informativ și neutru față de documentul în cauză , ci sugerează o aderență integrală a autorului și a biroului pe care îl reprezintă, în speță Secretariatul Patriarhiei Române de pe lângă Bruxelles, nefiind făcută la adresa documentului nicio critică, nicio rezervă, ci dimpotrivă este încurajat prin utilizarea aprecierii general-pozitive „apără”.

Drept dovadă stă și concluzia triumfalistă din finalul comunicatului, care vede un progres, un câștig legislativ în documentul adoptat de UE: „Constituind un important pas înainte în instituţionalizarea recunoaşterii rolului deosebit al libertăţii de credinţă şi religie în viaţa socială a fiinţei umane, ~Liniile directoare pentru promovarea şi protejarea libertăţii religioase şi de credinţă~ vor trebui să fie şi implementate, proces complex, care presupune monitorizarea încălcărilor libertăţii religioase în lume, precum şi promovarea de bune practici în domeniu.”

Drept concluzie logică, înțelegem că Patriarhia ar gira implicit și celălalt document, în funcție de care sunt trasate explicit limitele drepturilor religioase.

Deci grija cea mare exprimată în comunicat ar fi: implementarea instituțională a libertății de credință și de religie așa cum a gândit-o UE. Și după cum am arătat mai sus, această „libertate” este una în care mărturisirea de credință este „discriminatorie” în timp ce statele sunt „încurajate” să promoveze instituțional mizeria morală a LGBTI.

Drept urmare, în cel mai bun caz, articolul-comunicat dezinformează surprinzător, dezamăgitor și inacceptabil faptul că acest document ar apăra libertatea religioasă și de convingere. Spre exemplu, odată cu implementarea legislativă pe plan național a acestor orientări ale UE, cum se va împăca libertatea religioasă a profesorilor creștini cu obligația legală de a preda în școli educație religioasă, medicală sau sexuală care să corespundă viziunii LGBTI, care să nu „discrimineze”?

Cum își vor împăca conștiința directorii de teatre și personalul din muzee, mare parte fii ai Bisericii prin botez, cu obligația de servici de a susține manifestări „culturale” care să nu pună într-o lumină „discriminatorie” practicile sexuale ale persoanelor LGBTI?

Cum se va împăca libertatea de conștiință a unui director, a unui regizor, a unui cameraman și a unui crainic creștin cu obligația legală de a difuza materiale video care fac apologia „virtuților” sexuale ale LGBTI?

Cum se va împăca libertatea de conștiință a funcționarilor de la primărie³² cu obligația juridică de a aporba și aviza manifestațiile publice de promovare a LGBTI?

Cum se va împăca obligația morală a tuturor acestor creștini de a se opune păcatului strigător la cer, atunci când „liniile directoare” de apărare a propagandei LGBTI vor fi implementate în legislația națională?

Un atare tablou social pare alarmist, rupt de realitate? Dar deja se întâmplă asta în țările membre UE și aceleași „linii directoare” au fost deja trasate pentru România! Nu mai este o chestiunde de „dacă?” ci doar o chestiune de timp!

Mai mult decât atât, îngrijorător este că nici acum, după mai bine de două luni de la emiterea documentelor cu pricina, Patriarhia nu și-a reevaluat poziția față de documentele adoptate de Consiliul UE, deși am făcut o sesizare în mediul online, pe care am și trimis-o în atenția redacției Ziarului Lumina. Ceea ce dealtfel nu s-a întâmplat cu acțiunea BBC de denigrare a construcțiilor de biserici din România, față de care reacția Patriarhiei a fost una fermă, punctuală, argumentată și la timp expusă. Dacă această reacție ne onorează ca fii ai Bisericii, tăcerea față de documentele UE și articolul dezinformator cu privire la ele, ne îngrijorează mult.

8. Concluzii

În timp ce pe plan extern revoluția sexuală a LGBTI a cucerit legislație după legislație, pe plan intern se dă o luptă acerbă, care cel puțin deocamdată, a fost în favoarea LGBTI: Au obținut dreptul de a se asocia și a face lobby în spațiul public, au pătruns și în instituțiile publice iar acum caută să modifice însăși constituția țării în favoarea lor. Abia mai rezistă România creștină la acest asediu politic.

În acest context dificil, au fost emise cele două documente analizate, unul pentru a trasa linii și mai clare despre rolul pasiv al religiei în Europa și în lume iar celălalt pentru a implementa instituțional drepturile omului la orice păcat.

Prin urmare, libertatea religioasă pretinsă de UE devine una limitativă, exact ca pe vremea comuniștilor, trimițând Biserica și denominațiunile creștine să facă cateheză doar în ograda lor.

Deci i se dă „câștig” de cauză creștinismului, acolo unde deja îl avea, și îi trasează „linii directoare” de interzicere tocmai acolo unde creștinismul trebuie să facă misiune numaidecât. Ba mai mult decât atât, în baza acestor documente creștinii și orice alte religii sau culte, vor fi constrânși să-și limiteze crezul și morala la o simplă atitudine interioară, fără nicio manifestare exterioară, deci fără mărturisire. Iar fără mărturisire Biserica nu poate face apostolat!

Drept urmare, documentul nu este „un important pas înainte în instituționalizarea recunoașterii rolului deosebit al libertății religioase și de credință”, așa cum se exprimă în articolul citat, ci este un important pas înapoi, de trimitere a Bisericii între zidurile sale, atunci când va mai cuteza să înfiereze perversiunile sexuale promovate ca norme sociale.

Cât privește motivul principal pentru care Patriarhia Română a girat primul document, și implicit pe al doilea, nu credem că a înțeles miza acestor documente, defapt nici nu credem că aceste documente au fost studiate cu atenție.

Credem că mai degrabă Patriarhia a căzut victimă a propriei practici de a apăra Biserica cu mijloacele oamenilor, nu cu cele ale lui Dumnezeu.

Frățește fie spus, nu este nevoie de cunoștințe teologice ca să ne dăm seama că de câțiva ani, ori de câte ori Biserica sau ierarhia ei este pusă la zid prin canalele media, Patriarhia folosește mai tot timpul ca apărare discursul eminamente juridic, în dauna discursului patristic și scripturistic.³³ Această manieră de apărare, care se întemeiază aproape exclusiv pe puterea legislației omenești și mai puțin pe puterea Cuvântului dumnezeiesc are întotdeauna are două tăișuri: Legislația nu este întotdeauna fidelă moralității și de aceea, poate fi oricând reformulată împotriva ei, odată cu tiranizarea puterii politice. Tocmai această practică periculoasă, de a căuta doar pârghii juridice pe care să-și întemeieze autoritatea de propăvăduire a Evangheliei, a făcut ca Patriarhia să cadă acum pradă unui document care promite fals o libertate religioasă în timp ce o limitează enorm.

În sfârșit, departe de noi intenția de a trage la răspundere sau de a mustra instituția Patriarhiei căci suntem bieți fii ai Bisericii aflați în ingrata situație de a aduce în atenția arhipăstorilor noștri o problemă delicată și complexă, problemă care ne afectează pe noi toți și care este necesar să fie lămurită și soluționată energic și duhovnicește căci timpurile sunt tulburi iar sufletele noastre au nevoie de dreapta păstorire.

9. Epilog

Nu știm care va fi reacția acestor gânduri așternute în spațiul virtual, acest mediu care este unul de multe ori imprevizibil, dar ultimul lucru de care avem nevoie noi creștinii este dezbinarea față de ierarhie. De aceea, rugăm, insistăm și sperăm să nu se facă din această situație delicată pricină de aversiune față de instituția Patriarhiei sau motiv de a contesta autoritatea Patriarhului PF Daniel. N-ar fi decât spre dauna noastră, a tuturora.

Aceste câteva observații așternute aici le dorim mai degrabă o invitație la un dialog frățesc, în care să cernem ceea ce este bine de ceea ce este rău, și mai ales le dorim o inițiativă de revigorare morală într-un front comun ierarhi- preoți-monahi-mireni. Dar pentru asta trebuie ca „într-un gând să mărturisim”… și asupra celor două documente UE.

(Dan Tudorache și Teodor N.)

---

1. http://register.consilium.europa.eu/pdf/ro/13/st11/st11491.ro13.pdf