O ultimă chemare a Tatălui spre fii…

În crâng de noapte, azur al coptului amurg, când norii se ascund pe după pleope şi albastru lin se pleacă pe genunchi, când ceru-ntreg se-adânceşte-n rugă, s-aprind măiestre stele-n candele-mbrăcate spre slava Lui, Cel vechi de ani şi-n foc aprins atotînconjurat.

O, tu, pământe sfinte, ce mii de suflete ai preaînveşmântat şi cu-mprumut ne-mbraci şi pod de rod te faci, din tină către cer ne urci şi ne cobori, la fel cum grâul bob cu moarte îl hrăneşti, l-acoperi şi-l îneci în seva-ţi dintru care spre cer va înălţa al biruinţei spic și vechi apostolat.

Hai, spune tu şi cer şi lună şi voi stele şi tu-nvechită tină, ce paşi se aud în zare de toţi vă-nfricoşaţi şi capul vi-l plecaţi?

Răsună-ntreg pământul de psalmi şi alăută, cui aţi aprins pe cer făclii ce-ngenunchiate se ard, se mistuiesc? Şi soarele şi luna ce lungi mătănii fac! V-aţi parfumat cu mir? O fi al vostru oare?! O şi ce mireasmă se simte pe pământ!

Văd poale lungi în toată depărtarea! Ce dulce cânt e-n sfântul fir de iarbă când cel Atotputernic l-atinge cu-a Sa talpă, şi flori şi spic şi iarbă se-mbălsămează-n mir ce dintru Dânsul curge. O şi ce aer! Se simte a Sa Viaţă încât-ntreg pământul-n rouă lăcrimează, dar nu-s amare lacrimi ci-s calde bucurii.

Hai, spune-ţi, cine e oare?

Văd Uriaş de Slavă! Ce slove or fii oare în haina Lui ţesute? Cu aur şi porfiră sunt scrise peste tot.

Văd mâini însângerate, le ţine la a Său piept, au răni adânci în ele şi-n dreptul coastei Sale e-un dulce aluat dospit și-atât de frăgezit, amestecat cu apă şi sânge la un loc.

E-un vuiet peste tot, se clatină pământul sub mersul Lui domol şi-adânc de anii-vechit, ce parcă-i singur şi-atât de-nsingurat. O, ce tare străluceşte al Său Chip preafrumos ce-i fără de egal în astă lume mare! Dar Omul ăsta mare are brăzdat pe chip parcă anume semne. Ce-or fi cu ele oare? Ca parcă reci cristale ce dintru ochii Îi curg, să fie lacrimi oare? Şi-i singur! De ce-i atât de singur? Ce poartă în a Sa Fiinţă, de cine i-o fi dor? O şi ce trumur căci fiecare por de El se prinde acuma şi ca o sărutare în El se adâncesc.

Se uită-n depărtare, pe cine aşteaptă oare? Şi lin bătăi s-aud, din inimă-i pornite ca pline de emoţii, ca parcă aşteptând să vină.. de ce nu vine oare?

Înmărmurită-ntreb un fiu de crin ce ochii şi-a-nchis de multa-i strălucire, pe cine aşteaptă oare atât de-ngândurat?

”-Pe fii Lui plecaţi” îmi spune acesta trist.

”-S-au dus, L-au părăsit! Puţini s-au reîntors dar multi s-au rătăcit. D-atunci se plimbă-ntruna şi lacrimi varsă El, aşteaptă ca să-L strige. D-acolo-s cele răni, din părăsirea lor. Şi stăm-ngrijoraţi căci timpul este scurt şi murmur e în jur şi stăm ca neclintiţi şi pare că va fi o ultimă chemare a Tatălui spre fii…

O ultimă chemare… a Tatălui spre fii…””

Ieremia 14(17) : „ Şi să le mai spui cuvântul acesta: Ochii Mei varsă lacrimi ziua şi noaptea şi nu se opresc!”

(Maria Vicol)