Umbrele Transilvaniei (recomandare de carte)
Am citit cu sufletul la gură această carte cu care tânărul poet roman, ALexandru V. Dan a debutat în proza. Este un roman de proză fantastică, dar inspirat din fapte reale, la care face referire la finalul fiecărei povestirii.
Este o carte foarte bună, care o veţi citi pe nerăsuflate, şi o puteţi recomandă cu drag prietenilor, de asemeni le puteţi citi câte o povestioară și celor mici înainte de culcare, deschizându-le astfel mintea şi sufletul către duhovniceştile lupte între ale credinţei ce le-au dus înaintaşii noştrii, neînfricoşându-i, ci chiar întărindu-le credinţa în Dumnezeu, şi în purtarea Sa de grijă pentru noi.
Autorul povesteşte la persoana întâi şi a treia anumite fapte, ca şi cum le-ar trăi şi / sau ar fi fost acolo şi ar fi văzut totul. Este o carte, cum îmi mărturisea chiar el, menită să aducă la lumina adevărului chiar şi pe cei mai distanţi, sau necunoscători în ale credinţei. El pătrunde uşor, uşor dinspre realitatea cotidiană a vremilor noastre, şi a celor din trecut, în luptele ce s-au dat de către oameni cu forţele răului, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu au reuşit să le învingă.
De la luptele cu căpcăuni pentru apărarea cetăţii Sucevei, consemnate chiar de istoricul Nicolae Iorga în cronicile sale, din basmele din bătrâni, despre nimicirea unei cete de tătari care veniseră pe meleagurile noastre să facă fărădelegi, de către Sfântul Arhanghel Mihail, la care face referire părintele Arsenie Boca, sau despre detectivul englez, raţional şi cerebral, care constată la un moment dat faptul că nu mai sta în puterile sale să rezolve anumite cazuri de asasinat, având de a face cu forţele malefice contra cărora nu poate lupta singur, aşa cum procedase la cazurile de până atunci.
Cartea este încă disponibilă în librării şi vă invit şi pe voi să o cumpăraţi și să vă bucuraţi de ea, şi dacă consideraţi, împărţiţi şi voi, ca şi mine, bucuria acestei minunate cărţi cu cei dragi vouă. Şi să-i urăm cu toţii în continuare mult succes tânărului autor de proză şi poezie, şi să-i dea Dumnezeu putere să nu lase deoparte talantul pe care l-a primit.
(Carol Micu)
Mai jos așezăm un mesaj al autorului și un extras din carte
„Dragă frate, am lăsat la sfârşit ceva ce simt că ar trebui, până la urmă, să-ţi destăinui, deoarece numai pe tine te am atât de apropiat încât să fiu sigur că nu mă vei crede nebun – în orice caz, nu înainte de a-ţi da toată silinţa să cercetezi cu atenţie cele ce-ţi voi spune. Mărturisesc că, iniţial, am avut o reţinere dacă să îţi fac cunoscută tulburătoarea experienţa prin care am trecut sau, dimpotrivă, să o trec sub tăcere pentru totdeauna. Fiindcă, vezi tu, unii dintre noi au, se pare, nevoie să vadă cu propriii lor ochi întunericul cel mai adânc pentru a putea înţelege cu adevărat lumea şi viaţa…” (Alexandru V. Dan)
Fragment din volum:
“Atunci am înţeles ce înseamnă cu adevărat groază. Nu cea dată de poveşti, oameni, animale ori întâmplări neobişnuite. Nu cea legată de trup, de suferinţă omenească sau chiar de primejdia morţii. Acela nu este decât începutul. În acele momente am trăit eu cea mai mare groază posibilă: m-am temut pentru sufletul meu, pentru nimicirea acestuia. Şi tot atunci mi-am văzut la fată pentru prima oară adevăratul duşman, care tot timpul cât fusesem vie se ţinuse ascuns în umbră, aşa cum şi acea spaimă inimaginabilă pe care tocmai o trăiam se aflase în spatele tuturor fricilor avute de mine înainte, în viaţă.
Şi, tocmai când credeam că totul se va termina şi acei lupi de suflete erau gata să mă înşface, ai apărut tu, în chip de fulger orbitor, făcându-i pe diavoli să dea înapoi. Îmi fusese frică pentru ai mei, dar niciun om nu păru să observe nimic din toate câte se petreceau printre dânşii. Mă minunez şi acum de clipa întâlnirii cu tine… îngerul meu! Deci tu eşti, aşa arăţi… Dacă aş fi ştiut! Dacă aş fi ştiut cu adevărat că ai fost mereu lângă mine, că m-ai vegheat şi m-ai ocrotit mereu… Am privit prin ochii tăi toate întâmplările prin care am trecut în viaţă şi am înţeles că, până atunci, aş fi putut muri de câteva ori fără ajutorul tău. Şi mi-am văzut păcatele amărându-te şi depărtându-te de mine. Şi gândurile bune întorcându-se şi binecuvântarea ta învăluindu-mă.
* * *
Ce plăcut e să zbori şi să pluteşti lin, fără frică! Aşa cum întotdeauna m-am gândit că o fac păsările sau, mai degrabă, cum zburam adesea în vis, pe când eram copilă… Altfel şi cu mult mai frumos se văd toate de sus! Şi aici, în biserică! Înainte credeam şi îmi doream din toată inima să fie îngeri în jurul nostru, când ne rugăm, dar nu îmi imaginam că lucrurile să stea chiar aşa! Încă nu m-am obişnuit cu mulţimea şi frumuseţea lor, şi nici cu urâciunea celor înneguraţi care, din câte văd, nici ei nu stau degeaba…”