Un alfabet cu puține litere

Spitale. Închise, deschise, nu contează. Un perimetru al deznădejdii și al resemnării, de cele mai multe ori, cu boala, cu sistemul. La ce folos toate astea? Păcat, pentru că sunt oameni minunați în sistemul medical românesc. Absolut minunați, dar forțați la maltratarea conștiinței profesionale. O sfidare a tuturor o reprezintă viața însăși a fiecărui pacient salvat în ultimul moment: de medic și vindecat de Dumnezeu.

Văzând cum se închid spitalele mi-a venit în minte cum Mântuitorul Iisus Hristos deschidea spitale mobile oriunde mergea. Un pacient vindecat, un cabinet deschis. Parcă așa am putea spune. Au fost multe astfel de cazuri, dar a existat o excepție ce nu s- a transformat, din păcate, în regulă.

Boală. Suferinţă. Deznădejde. Resemnare. Zece leproşi. Un tablou nu tocmai roz. Un perimetru al morţii străpuns de prezenţa Mântuitorului, atunci și acum. O sfidare a acesteia. Şi totul în numele iubirii desăvârşite.

Uimire. Vindecare. Bucurie. Uitare. Cu o singură excepţie: un samarinean. Dar şi o întrebare retorică, plină de amărăciune: „Dar,  cei nouă unde sunt?!” (Luca 17, 17) Au alergat să împlinească litera legii (prezenţa înaintea preotului de la templu pentru a se constata vindecarea) de parcă le-ar fi fost frică să nu se îmbolnăvească din nou.

Reîntoarcerea în societate a însemnat, întoarcerea la normalitatea păcatului. Au uitat de Cel care i-a vindecat. Parcă li se cuvenea aceasta. Erau parte din poporul ales. Suficient pentru ei. Nu mai aveau nevoie de Dumnezeu. De fapt, în sinea lor, nici nu conştientizau greşeala. Prin respectarea etapelor legii, considerau că şi- au făcut datoria faţă de Dumnezeu.Totul legist. Sec. Și am mai putea adăuga: economic.

Şi totuşi, dintre ei, cineva aduce o completare de la sine. Mulţumeşte. Un gest de normalitate şi nu de blasfemie, aşa cum poate ar putea interpreta unii rigorişti. Ceea ce a făcut el ţinea de bun simţ, de respect şi de duhul legii. Și astăzi este vorba tot de duhul legii. Dar a celei lumești.

Mi- ar fi plăcut să- i ştiu numele acestui om. L- aş fi pomenit la Sfânta Proscomodie. Aşa, îl pomenesc doar amintindu- vă ce a făcut el pentru Dumnezeu, pentru mine şi pentru noi toţi. Ne- a predat prin smerenie (gest şi cuvânt) lecţia bunului simţ, a recunoştinţei, cu un alfabet simplu, redus doar la câteva litere: M, U, L, Ţ, U, M, E, S, C.

Trebuie să adăugăm CU PLĂCERE?

Mai putem noi cei de azi?!

P.S. Orice asemănare cu situații sau cazuri concrete din realitatea cotidiană este ABSOLUT VOITĂ.

Sebastian Cătălin Hogea, preot
Parohia Ortodoxă Română ALBACETE