Un creştin între prieteni

Până la 19 ani nu am ştiut de Dumnezeu, nu mergeam la Biserică, relaţia mea cu El se restrângea doar la cele două icoane pe care le aveam în casă, la rugăciunea dinaintea mesei şi la cea de seara. Atunci aveam câţiva prieteni foarte buni şi vreo 2-3 grupuri cu care ieşeam. Eram sufletul petrecerilor şi „animatorul” grupului şi pentru asta eram îndrăgit ca prieten. Totuşi acest „statut” mă obliga să păcătuiesc în diferite feluri pentru a fi pe placul lor. Sunt o persoana vesela şi cu foarte mult entuziasm dar totuşi multe din lucrurile pe care le făceam să fiu mereu în centrul atenţiei nu-mi erau proprii, simţeam că le fac aşa din obligaţie… Era clar.. încercam să fiu altfel doar ca să fiu acceptat mai bine de prieteni.

La începutul anului doi de facultate, pe la 19 ani şi câteva luni, Hristos Domnul a apărut în viaţa mea…. Din acest punct lucrurile s-au schimbat. Prietenii au observat schimbarea în comportamentul meu, eram mai distant, ieşeam mai rar, mergeam mai des la biserică, citeam mult. Am început să mă văd mai rar chiar şi cu Bogdan, cel mai bun prieten al meu, cu care ieşeam zilnic de câţiva ani încoace. Nu mai aveam aceleaşi lucruri în comun…

A fost o perioadă în care am stat mai retras, pe atunci harul lui Dumnezeu îmi bucura sufletul şi îmi înmuia inima cu lacrimi. După această „lună de miere” în care L-am cunoscut pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui am început să mă ies mai des cu prietenii, aşa cum o făceam la început.

Toţi ştiau ce se întâmplase cu mine, unii mă luau peste picior zicând: „mâine te duci la corul bisericii, nu cred că ai timp să mergi cu noi”, alţii ziceau „Claudiu s-a pocăit” şi tot felul de înţepături de acest fel. Normal că văzând apropierea mea de Biserică au început să mă iscodească cu fel de fel de întrebări incomode referitoare la părerea Bisericii despre anumite aspecte ale vieţii.

M-am reintragrat uşor înapoi în grupul de prieten chiar dacă nu mai împărtăşeam în totalitate aceleaşi feluri de a petrece timpul liber. Deşi ei se aşteptau la altceva, comportamentul meu s-a schimbat în bine, Domnul dându-mi putere şi mai mare de a mă apropia de ei. Ei se aşteptau la o izolare a mea totală, la o însingurare şi la o renunţare la toate cele ale lumii, asemenea monahilor.

Deşi aveam parte de mişto-uri şi înţepături din parte unor prieteni care n-au nicio legătură cu Biserica totuşi chiar ei se aştepteau de la mine la un comportament aparte, conform credinţei mele în Dumnezeu. De aceea auzeam: „o Claudiu, ce faci? bei bere….” sau „ai voie să ieşi în oraş, nu e păcat? ” sau „ia zi: e păcat să mergi la un grătar cu băieţii ?”. Când mă supăram imediat auzeam: „hopa, Claudiu se enervează…”

Toate aceste vorbe îmi arătau că ei deşi nu ştiau mai nimic despre Biserică totuşi simţeau că un om apropiat lui Dumnezeu trebuie să fie blând, înfrânat, cuviincios, nelacom, nebeţiv, nebătăuş, nerâvnitor de câştig urât, în concluzie să fie un om moral.

Deşi mă luau peste picior toţi aşteptau din partea mea un altfel de comportament, iar atunci când greşeam îmi atrăgeau repede atenţia. Trebuia să fiu atent la ceea ce fac pentru că orice gest al meu putea să contribuie la ideea că „aştia care merg la Biserică sunt nişte ciudaţi”. Întotdeauna mi-a fost urât să aud asta şi de aceea am încercat mereu să fiu cât mai aproape de prietenii mei, petrecând cât mai mult timp împreună. Vroiam să vadă că un creştin nu e un ciudat, ci e un om cumsecade, un om firesc, aşa cum ar trebui să fie. Şi mai presus de toate un creştin nu se izolează ci işi manifestă iubirea în familie şi în societate.

De atunci şi până astăzi încă doi prieteni din grupul nostru L-au cunoscut pe Dumnezeu şi au trecut şi ei prin aceleaşi etape ca şi mine.

Pentru prieteni noştri, noi cei care mergem la Biserică, reprezentăm Ortodoxia şi pe Dumnezeu. Cei apropiaţi trebuie să vadă în noi o schimbare, un altfel de a ne raporta la viaţa decât restul lumii. Dacă ei observă că moravurile noastre sunt în mare aceleaşi ca şi înainte de convertire, vor considera asta un eşec al creştinismului, un eşec al lui Dumnezeu, şi nu un eşec al voinţei noastre.

Dacă ei vor simţi în noi acel ceva după care sufletulor lor de mult tânjeşte, atunci prima dată când vor avea ocazia, prima oară când Domnul îi va chema la El atunci vor răspunde neîntârziat. Eşecul convertirii noastre pune câteva cărămizi importante la zidul indiferenţei prietenilor noştri faţă de Hristos şi Biserică.

Iată ce frumos vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos despre cum sunt creştinii pentru lume:

„Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.” (Mt 5, 13-14)

Noi cei care ne împărţăşim cu Trupul şi Sângele Domnului suntem pentru lume lumina ei, speranţa ca nu totul este corupt, că viaţa nu înseamnă doar bani, funcţii şi averi. Creştinii arată lumii prin viaţa lor în mod concret şi real,  cum se pregătesc pentru o nouă viaţă, pentru viaţa de după moarte. Faptele creştinilor sunt o dovadă pentru societate că Dumnezeu există, că împărăţia cerurilor este aproape, că viaţa noastră e un urcuş către învierea din morţi şi nu un drum fără întoarcere spre putrezirea trupului în pământ.

Dumnezeu ne îndeamnă prin gura Sfântului Apostol Iacob să nu fim prieteni cu lumea:

„Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.  „ (Iacob 4, 4)

dar să-i iubim pe oameni aşa cum ne iubim pe noi:

„Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Lc. 10, 27)

Să nu iubim plăcerile lumii dar să-i iubim pe oameni.

Nu te ruşina că eşti creştin atunci când eşti printre prietenii tăi ! Nu-ţi fie frică să rosteşti numele lui Dumnezeu şi să vorbeşti despre El ! Fii tu însuţi, fii cumsecade! Arată-le tuturor celor din jurul tău că-i iubeşti şi ei vor simţi asta. Nu trece niciodată peste voia lor, nu-i judeca, iubeşte-i aşa cum sunt.

Mai presus de toate, un creştin adevărat nu se izolează de oameni ci dimpotrivă caută să petreacă cât mai mult timp cu ei, căci bucuria vine mereu din relaţia cu o persoană şi nu din relaţia cu obiecte sau fenomene.

Lasă faptele tale să vorbească despre Dumnezeu mai mult decât vorbele tale. Lasă-ţi prietenii să-L cunoască pe Hristos Domnul din fiecare gest al tău şi nu din vorbele tale. Dar totuşi nu fi făţarnic, oamenii simt imediat un comportament sincer şi unul de faţadă.

Un creştin printre prieteni e ca un apostol în lume.

(Claudiu)