Un creştin între prieteni
Până la 19 ani nu am ştiut de Dumnezeu, nu mergeam la Biserică, relaţia mea cu El se restrângea doar la cele două icoane pe care le aveam în casă, la rugăciunea dinaintea mesei şi la cea de seara. Atunci aveam câţiva prieteni foarte buni şi vreo 2-3 grupuri cu care ieşeam. Eram sufletul petrecerilor şi „animatorul” grupului şi pentru asta eram îndrăgit ca prieten. Totuşi acest „statut” mă obliga să păcătuiesc în diferite feluri pentru a fi pe placul lor. Sunt o persoana vesela şi cu foarte mult entuziasm dar totuşi multe din lucrurile pe care le făceam să fiu mereu în centrul atenţiei nu-mi erau proprii, simţeam că le fac aşa din obligaţie… Era clar.. încercam să fiu altfel doar ca să fiu acceptat mai bine de prieteni.
La începutul anului doi de facultate, pe la 19 ani şi câteva luni, Hristos Domnul a apărut în viaţa mea…. Din acest punct lucrurile s-au schimbat. Prietenii au observat schimbarea în comportamentul meu, eram mai distant, ieşeam mai rar, mergeam mai des la biserică, citeam mult. Am început să mă văd mai rar chiar şi cu Bogdan, cel mai bun prieten al meu, cu care ieşeam zilnic de câţiva ani încoace. Nu mai aveam aceleaşi lucruri în comun…
A fost o perioadă în care am stat mai retras, pe atunci harul lui Dumnezeu îmi bucura sufletul şi îmi înmuia inima cu lacrimi. După această „lună de miere” în care L-am cunoscut pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui am început să mă ies mai des cu prietenii, aşa cum o făceam la început.
Toţi ştiau ce se întâmplase cu mine, unii mă luau peste picior zicând: „mâine te duci la corul bisericii, nu cred că ai timp să mergi cu noi”, alţii ziceau „Claudiu s-a pocăit” şi tot felul de înţepături de acest fel. Normal că văzând apropierea mea de Biserică au început să mă iscodească cu fel de fel de întrebări incomode referitoare la părerea Bisericii despre anumite aspecte ale vieţii.
M-am reintragrat uşor înapoi în grupul de prieten chiar dacă nu mai împărtăşeam în totalitate aceleaşi feluri de a petrece timpul liber. Deşi ei se aşteptau la altceva, comportamentul meu s-a schimbat în bine, Domnul dându-mi putere şi mai mare de a mă apropia de ei. Ei se aşteptau la o izolare a mea totală, la o însingurare şi la o renunţare la toate cele ale lumii, asemenea monahilor.
Deşi aveam parte de mişto-uri şi înţepături din parte unor prieteni care n-au nicio legătură cu Biserica totuşi chiar ei se aştepteau de la mine la un comportament aparte, conform credinţei mele în Dumnezeu. De aceea auzeam: „o Claudiu, ce faci? bei bere….” sau „ai voie să ieşi în oraş, nu e păcat? ” sau „ia zi: e păcat să mergi la un grătar cu băieţii ?”. Când mă supăram imediat auzeam: „hopa, Claudiu se enervează…”
Toate aceste vorbe îmi arătau că ei deşi nu ştiau mai nimic despre Biserică totuşi simţeau că un om apropiat lui Dumnezeu trebuie să fie blând, înfrânat, cuviincios, nelacom, nebeţiv, nebătăuş, nerâvnitor de câştig urât, în concluzie să fie un om moral.
Deşi mă luau peste picior toţi aşteptau din partea mea un altfel de comportament, iar atunci când greşeam îmi atrăgeau repede atenţia. Trebuia să fiu atent la ceea ce fac pentru că orice gest al meu putea să contribuie la ideea că „aştia care merg la Biserică sunt nişte ciudaţi”. Întotdeauna mi-a fost urât să aud asta şi de aceea am încercat mereu să fiu cât mai aproape de prietenii mei, petrecând cât mai mult timp împreună. Vroiam să vadă că un creştin nu e un ciudat, ci e un om cumsecade, un om firesc, aşa cum ar trebui să fie. Şi mai presus de toate un creştin nu se izolează ci işi manifestă iubirea în familie şi în societate.
De atunci şi până astăzi încă doi prieteni din grupul nostru L-au cunoscut pe Dumnezeu şi au trecut şi ei prin aceleaşi etape ca şi mine.
Pentru prieteni noştri, noi cei care mergem la Biserică, reprezentăm Ortodoxia şi pe Dumnezeu. Cei apropiaţi trebuie să vadă în noi o schimbare, un altfel de a ne raporta la viaţa decât restul lumii. Dacă ei observă că moravurile noastre sunt în mare aceleaşi ca şi înainte de convertire, vor considera asta un eşec al creştinismului, un eşec al lui Dumnezeu, şi nu un eşec al voinţei noastre.
Dacă ei vor simţi în noi acel ceva după care sufletulor lor de mult tânjeşte, atunci prima dată când vor avea ocazia, prima oară când Domnul îi va chema la El atunci vor răspunde neîntârziat. Eşecul convertirii noastre pune câteva cărămizi importante la zidul indiferenţei prietenilor noştri faţă de Hristos şi Biserică.
Iată ce frumos vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos despre cum sunt creştinii pentru lume:
Noi cei care ne împărţăşim cu Trupul şi Sângele Domnului suntem pentru lume lumina ei, speranţa ca nu totul este corupt, că viaţa nu înseamnă doar bani, funcţii şi averi. Creştinii arată lumii prin viaţa lor în mod concret şi real, cum se pregătesc pentru o nouă viaţă, pentru viaţa de după moarte. Faptele creştinilor sunt o dovadă pentru societate că Dumnezeu există, că împărăţia cerurilor este aproape, că viaţa noastră e un urcuş către învierea din morţi şi nu un drum fără întoarcere spre putrezirea trupului în pământ.
Dumnezeu ne îndeamnă prin gura Sfântului Apostol Iacob să nu fim prieteni cu lumea:
dar să-i iubim pe oameni aşa cum ne iubim pe noi:
Să nu iubim plăcerile lumii dar să-i iubim pe oameni.
Nu te ruşina că eşti creştin atunci când eşti printre prietenii tăi ! Nu-ţi fie frică să rosteşti numele lui Dumnezeu şi să vorbeşti despre El ! Fii tu însuţi, fii cumsecade! Arată-le tuturor celor din jurul tău că-i iubeşti şi ei vor simţi asta. Nu trece niciodată peste voia lor, nu-i judeca, iubeşte-i aşa cum sunt.
Mai presus de toate, un creştin adevărat nu se izolează de oameni ci dimpotrivă caută să petreacă cât mai mult timp cu ei, căci bucuria vine mereu din relaţia cu o persoană şi nu din relaţia cu obiecte sau fenomene.
Lasă faptele tale să vorbească despre Dumnezeu mai mult decât vorbele tale. Lasă-ţi prietenii să-L cunoască pe Hristos Domnul din fiecare gest al tău şi nu din vorbele tale. Dar totuşi nu fi făţarnic, oamenii simt imediat un comportament sincer şi unul de faţadă.
Un creştin printre prieteni e ca un apostol în lume.
(Claudiu)
Cristina
august 3, 2010 @ 12:01 pm
Doamne ajuta, multumesc mult pentru acest articol ,a venit intr-un moment cand chiar aveam nevoie de ceva care sa ma ajute sa merg mai departe,asa cum am mai scris candva desii stiu cate bucurii i-ti aduce credinta in Domnul stiu si de asemenea ce inseamna sa nu fii inteleasa de cei din jur ,totusi cu rugaciune si multa incredere in Domnul sunt zile in care chiar nu ma deranjeaza aceste comentarii rautacioase ,singurul lucru care ma deranjeaza este ca nu prea am ce sa fac ca sa impiedic intr-un fel aparitia lor .Stiu ca este nevoie de multa rabdare si multa rugaciune dar nu todeauna beneficiez de cat ar trebui de aceea nadajduiesc ca va veni o zii cand va intelege (cine trebuie sa inteleaga )ca tot ceea ce fac eu prin faptul ca merg la Biserica si ma rog nu este ceva gresit .Desii este foarte greu este si foarte frumos acest drum ,nu pot decat sa multumesc Domnului ca ma ajuta ,ca este mereu alaturi de mine ,i-mi pare rau ca nu totdeauna am putere de a face exact ce ar trebui,ca de cele mai multe ori gresesc si nu am incredere in Domnul cum ar tebui ,IARTA-MA DOAMNE PENTRU TOT CEEA CE FAC GRESIT SI FII ALATURI DE NOI TOTI MEREU .Multe bucurii tuturor
Claudiu
august 3, 2010 @ 12:42 pm
Salut Cristina,
Chiar daca prietenii tai mai sunt cateodata rautaciosi, sa fii sigur ca tu ii influentezi prin felul tau de a fi. Vazandu-ti comportamentul se vor duce cu gandul la Dumnezeu si intr-o zi poate acest lucru ii va ajuta mult.
Iarta-i si fii aproape de ei.
Andreea
august 3, 2010 @ 4:26 pm
M-am regasit si eu in mesajul tau, Claudiu, doar ca nu legat de prieteni, ci de parinti. Ce te faci cand parintii vad schimbarea din viata ta si nu o pot intelege. De exemplu „dar de ce nu iei si tu fuste mai tineresti ( scurte) ? dar de ce nu te mai machiezi? Nu iti vospesti parul ?crezi ca la baieti le place asta?” Foarte dureros…tu spui ca Dumnezeu ti-a dat puterea sa te apropii mai mult de prietenii tai. Sper sa se intample si in cazul meu , cu parintii. Acum imi dau seama…nu imi amintesc sa fi citit pe site un articol legat de astfel de probleme 😀 Ar fi folositor , cred .
Doamne ajuta!
Floring
august 3, 2010 @ 5:07 pm
Citind acest articol parca citeam evenimentele din viata mea din urma cu 3-4 ani.Numai ca la mine ii problema ca prietenii mei s`au departat cam prea tare de mine.Eu as vrea sa fiu alaturi de ei,as iesi in fiecare zi cu ei la un suc pe o terasa,sau la o poveste in parc,numai ca pe mine nu ma mai cheama nime.Nu sunt firea bagacioasa care sa reintru in grup,mai ales ca au aparut si alte persoane pe care nu le cunosc.Sau grupul s`a impartit in mai multe grupuri.Singurele momente cand ma mai intalnesc cu prietenii sunt la cate un fotbal sau cand ne intalnim intamplator.As iesi in fiecare zi afara cu prietenii,sa imi petrec timpul in natura,dar sunt „obligat” intr`un anume fel sa stau in casa.De vreo 2-3 ani vacantele mari au fost un chin pt mine.Anii trecuti am lucrat,si timpul a trecut mai repede,dar anu asta am fost ocupat cu admiterea la facultate si nu am reusit sa imi gasesc un loc de munca.
Poate ca prin indepartarea aceasta de prieteni,Dumnezeu m`a ferit si de unele ispite.
@Andreea…
Si eu am avut probleme mari cu partintii,dar Dumnezeu m`a ajutat sa trec peste ele.Tata a ajuns pana la punctul in care mi`a interzis sa ma mai spovedesc la duhovnicule meu,dar Dumnezeu este mai puternic decat diavolul si chiar si in ziua de azi ma spovedesc la parintele meu duhovnic.Dumnezeu mi`a calauzit familia spre bine.Reusim cu ajutorul lui Dumnezeu sa postim toti din familie,mama a inceput fara sa ii zic eu nimic sa mearga la biserica cu capul acoperit si cu fusta.Dumnezeu mi`a ascultat rugaciunile legate de parintii mei.
maria
august 4, 2010 @ 12:53 pm
Daca tot vorbim despre prieten si crestin, va rog aplecati-va putin atentia si spre articolul: SILUAN, un baietel care va implini sase luni, cu ajutorul lui Dumnezeu, in data de 08 august, http://bebesiluan.wordpress.com/2010/07/31/hello-world/
Filofteia
august 4, 2010 @ 2:45 pm
Mare dreptate ai Floring in fraza ,,Poate ca prin indepartarea aceasta de prieteni,Dumnezeu m’a ferit si de unele ispite”.Nici eu nu am prieteni,dar cred ca a fost mai bine asa pt inceput ca astfel nu m-am luat dupa ei si nu m-au influentat in rau,dar nici de una singura nu-mi place.Mi-ar placea si mie sa ies afara cu o fata,vreun amic,la Biserica nu-mi place sa merg singura si ar fi fost bine daca as fi avut un grup de persoane de varsta mea cu care sa merg.Parca degeaba ma rog si imi place sa ajut,sa ma implic daca nu pun nimic in practica,din cauza asta(cred) mi-am format si imaginea prosta pe care o am despre mine,nimic din ceea ce imi placea inainte sa fac si cu ce eram laudata acum nu-mi mai place deloc,m-am plictisit de tot.