Un dar neprețuit al Sfântului Nicolae

– Unu, doi, trei…

Degetele tremurânde şi îmbătrânite se mişcau încet, ilustrând numărătoarea fatidică în spatele căreia se ascundea o mare durere.

– Unu, doi, trei… începe bătrânica să numere din nou, privindu-şi fragilele degete cuprinse de suflul de gheaţă al iernii.

Picături ca de rouă cad din ochii lipsiţi de tainica sclipire ce-i înviau luminos altă dată, revărsându-se pe obrajii roşii pentru a se sfârşi în poala în care, cândva, stătea un suflet atât de drag.

O voce subţire şi angelică se aude deodată. Bătrânica tresare uşor, ca şi cum cineva ar fi trezit-o dintr-un vis ce se repeta la sfârşit… şi aşa se şi întâmplase, însă visul interminabil era crunta realitate.

– Mămică, Sfântul Nicolae va veni în această seară, nu-i aşa? Vocea trăda o emoţie vie, pe care numai un suflet inocent o poate gusta; un suflet de copil ce nu cunoştea încă greutăţile acestei lumi.

– Desigur, dragostea mea. Răspunse duios, dulcea mamă.

Bătrânica surâde gingaş, privind cu o uşoară timiditate amestecată cu nostalgie, chipul frumos al fetiţei care se îndepărta ţinându-şi mămica de mână.

Amintiri latente erup din sufletul îngreunat; degetele încep din nou să se mişte, aceeaşi mişcare lentă şi tremurândă, oprindu-se mereu la aceeaşi cifră, cifra trei.

Imaginea asfaltului rece şi neprimitor se îndepărtează treptat din faţa ochilor blânzi, înlocuit fiind de secvenţe memorabile ce se derulau cu o viteză uimitoare, având ca personaj principal un băieţel drag şi vesel. După câteva secunde, acest iureş neobosit de imagini se opreşte, cedând locul unei amintiri ce se derula încet, ieşind din sfera unui trecut îndepărtat. Visul se accentua cu fiecare clipă, fiind actualizat prin intermediul sufletului.

Copilul cu noaptea în priviri zâmbea larg, întrebând entuziasmat şi nerăbdător:

– Mămică, aşa-i că va veni şi la noi Sfântul Nicolae?

Imaginea asfaltului rece îşi reia domnia, doar sufletul păstrând în el vocea suavă care se auzea din ce în ce mai încet, ca o şoaptă sfântă.

Un suspin cutremurător străbate trupul fragil al bătrânei.

– Unu, doi, trei… repetă obsesiv aceasta, ca şi cum i-ar fi frică să nu uite cifra nefastă.

Un fulg de nea timid cade în palma mică, topindu-se îndată… în curând, sute de cristale de gheaţă îşi încep călătoria spre pământul rece, îmbrăcându-l în veşmânt alb de sărbătoare.

– Sfinte Nicolae, ajută-mă! Strigă sufletul sărmanei femei.

Zeci de oameni trec grăbiţi pe lângă bătrânică, uitând, în fugă lor nebună, să ia aminte la tristeţea unui om ce-şi scria durerea cu litere de lacrimi şi suspine pe o bancă rece dintr-o gară pustie.

Vântul puternic dezbină căderea lină a fulgilor de nea, angajându-i într-o cursă rapidă şi zbuciumată… uşor, prin vălul de fulgi grăbiţi, se conturează silueta unui bărbat. Îngândurat, acesta se aşează pe banca rece, privind undeva în depărtare, scriindu-şi şi el propria poveste… povestea unui război.

Haina sa îl recomanda drept un veritabil soldat, binecuvântat cu o a doua şansă, şansa la viaţă.

Bătrânica îl priveşte cu o tristeţe sfâşietoare, în curând izbucnind într-un plâns care îţi frângea inima.

– Ce… ce s-a întâmplat? Rosteşte soldatul cu o voce în care se putea citi o sinceră urmă de îngrijorare.

– Trei… trei… au trecut trei ani…

Bătrânica îl priveşte printre lacrimi, chinuindu-se din răsputeri să răspundă întrebării.

– Au trecut trei ani de când unicul meu fiu a plecat la război… şi nu s-a mai întors.

Trei ani în care nu i-am mai auzit vocea atât de dulce, chipul lui frumos zărindu-l doar în fotografii, păstrându-l în suflet ca un dar sfânt şi iubit. Trei ani în care braţele lui nu m-au mai cuprins într-o strânsă îmbrăţişare, iar buzele lui nu mi-au mai atins fruntea îmbătrânită. Trei ani în care nu l-am mai auzit rostind cuvântul „mamă’’, în care nu i-am mai văzut zâmbetul atât de frumos şi ochii cu stele în ei. Au trecut trei ani de când s-a dus şi nu se va mai întoarce niciodată… niciodată.

Tânărul soldat o priveşte cu durere, păstrând tăcerea pentru a asculta povestea tragică a unei mame.

– Azi am primit vestea morţii lui… printr-o scrisoare. Moartea copilului meu, a vieţii mele am primit-o sub forma unei scrisori… ştiam că azi trebuia să sosească… dar trenul nu l-a adus şi pe el.

Dintr-un buzunar mic şi peticit, bătrânica scoate o poză veche care ilustra un chip plăcut şi veşnic, chipul copilului ei.

– Acesta este fiul meu şi cu această poză voi muri în faţa ochilor.

Soldatul ia încet poza din mâna tremurândă, conştient fiind de semnificaţia şi profunzimea acelei amintiri.

Priveşte chipul nemuritor, iar expresia facială i se schimbă îndată, luminându-se precum bolta celestă la apariţia soarelui.

– Îl cunosc, este prietenul meu! Izbucneşte, entuziasmat, tânărul soldat.

Bătrânica îl priveşte surprinsă, însă în curând tristeţea îşi spune din nou cuvântul.

– L-ai cunoscut, acum a… murit.

– Nu, nu a murit! Trăieşte!

– Poftim !? Inima îi tresare, ochii îi sclipesc puternic.

– Este într-un spital.

Neprimind nici un răspuns, soldatul continuă:

– Luna trecută am purtat o discuţie… era extrem de fericit că, în sfârşit, se va întoarce acasă după trei ani lungi şi grei. Am depănat amintirile copilăriei noastre… cu lacrimi în ochi îmi povestea despre dumneavoastră, despre casa lui dragă; îmi povestea cu atâta iubire şi dor încât aveam impresia că am crescut împreună şi că vă cunosc de-o viaţă… însă viaţa a luat o cu totul altă întorsătură. A fost împuşcat… credeam că nu va mai scăpa cu viaţa, însă am fost martorul unei adevărate minuni, o minune pe care a făcut-o Sfântul Nicolae.

– Minune? Sfântul Nicolae? Unde e copilul meu? Întreabă, nedumerită, sărmana femeie.

– Va veni în ţară peste câteva zile… da, martorul unei minuni a Sfântului Nicolae… Fiul dumneavoastră avea o mare evlavie la acest sfânt, iar sfântul nu l-a părăsit nici o clipă; nici el şi nici Dumnezeu. Tot timpul am fost lângă el, îl ţineam în braţe şi încercam să-l încurajez…hm, nu mi-am dat seama că, în fața morții, nu există cuvânt omenesc care să te încurajeze, ci numai Dumnezeu îți dă putere… el nu mă auzea, privea în altă parte, doar buzele mişcându-i-se încet. În curând mi-am dat seama că se ruga… am auzit încet, dar clar, numele sfântului. Pe chipul lui am văzut cum se contura un zâmbet liniştit, iar ochii lui exprimau ceva de negrăit. Eram martorul unui dialog tăcut dintre el și sfânt…știam, simțeam aceasta. Rugăciunea i-a fost ascultată… viaţa nu i s-a scurs din trupul obosit. Ceva s-a schimbat în el, dar nu ştiam ce; se întâmplase ceva tainic.

– L-am întrebat, după câteva zile, ce s-a întâmplat. Mi-a zâmbit doar. Am insistat să îmi spună şi am primit următorul răspuns: „Ceea ce mi s-a întâmplat nu se cuvine să spun, este o taină a sufletului meu… Roagă-te sfinţilor, prietene! Aceştia, Maica Domnului şi Dumnezeu nu te vor dezamăgi niciodată!”

(Mihaela Gligan)