Ştiam de de la părinţii mei că Sfântul mă iubeşte şi că îmi va îndeplini orice dorinţă
Motto: „E iarnă, dar nimic nu mai contează când Domnul te cheamă!”
Am ascultat odată povestea unui călugăr bătrân, cu chip brăzdat de încercări, despre rugăciunea metanierului. Era bucuros, iar în ochi avea scântei de linişte. Mi-a spus: „Rugăciunea tainică te uneşte cu Hristos. Îţi face inima să ardă de focul dragostei sfinte şi să devină sălaş Domnului ca ieslea cea rece de odinioară, încălzită de însăşi suflarea Mântuitorului.”
L-am întrebat de felul în care Dumnezeu i s-a descoperit şi cum de a găsit odihna încă de aici. Bătrânul călugăr mi-a luat uşor capul în căuşul palmelor lui şi mi-a zis: „Într-una din iernile copilăriei mele când geamurile erau albite de ger iar fumul hornului se împrăştia în tot satul mi-am luat încălţămintea obosită şi ea de atâta ger şi am plecat spre bisericuţa din celălalt capăt al satului. Era ziua de Sfântul Nicolae, ocrotitorul copiilor, al cărui nume îl purtam… Cred că de la Sfântul Nicolae am primit cel mai frumos dar în inima mea…
Pe drumul acela rece, inima mea era plină de rugăciune către Sfântul Nicolae… Ştiam de de la părinţii mei că Sfântul mă iubeşte şi că îmi va îndeplini orice dorinţă. Aşa că-L rugam să-L cunosc pe Dumnezeu…
La sfârşitul drumului se vedea clopotniţa din care se auzea în chip minunat bătăile clopotului. Am intrat în biserica ce adăpostea o nouă lume, unde am rămas tăcut până la sfârşitul slujbei în faţa icoanei Sântului Nicolae. Mai apoi, mi-am ridicat privirea şi am văzut cum fumul cădelniţei se înălţa spre infinitul Hristos.
La sfârşitul slujbei, părintele s-a uitat la mine şi mi-a pus în mâini un şirag de metanii, care pentru mine a devenit un şirag de perle, apoi mi-a dăruit cuvintele frumoase pe care le-am repetat mereu: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Când rosteam rugăciunea totul devenea minunat şi lumea şi casa şi gândurile erau pline de dragoste şi inima tresărea mereu la auzul cuvintelor sfinte…”
Bătrânul călugăr şi-a încheiat povestea lăsând o urmă de tăcere… Copilul de atunci aflase care era drumul său, nici unul altul decât acela al dragostei şi al bucuriei sfinte. Aflase că bucuria nu poate fi întunecată atunci când e pusă sub privirea Domnului. Şi cine îi umpluse inima de bucurie? Cine îl ajutase să devină omul acesta frumos, dacă nu Domnul prin dragostea Sa revărsată prin rugăciune, prin cuvinte simple, repetate mereu, dar întotdeauna altfel, mai pline de căldură, mai pline de duh sfânt. Din prea plinul inimii sale îi dăruia mereu Domnului cuvinte frumoase ce-i mângâiau inima.
A trecut de atunci multă vreme, dar copilul de altădată şi omul frumos de azi nu a părăsit niciodată drumul sfânt al slujirii lui Dumnezeu în ciuda tuturor încercărilor… Copilul de atunci este acum bătrânul stareţ ce învaţă ce este dragostea şi demonstează ce este smerenia.
Încercarea de a te apropia de Dumnezeu oricine o poate urma. Şi nu avem noi oare cu toţii o inimă care plânge după lumina Învierii şi bucuria iertării? Acesta-i drumul pe care ar trebui să-l urmăm, căci omul când este cu Dumnezeu nu este niciodată tulburat sau supărat pe cineva, nu-l mai tulbură nimic căci inima lui nu mai aude nimic decât glasul rugăciunii…
Şi noi putem rosti rugăciunea iubirii cu fiecare bobiţă din şiragul timpului nostru!
(Andreea Mâniceanu)
