Un model exemplar de căsătorie creștină: Virgil și Petruța Maxim

Iubiți tineri și tinere care aveți în plan să vă căsătoriți, Dumnezeu a rânduit pentru fiecare generație de oameni în parte, modele de familii creștine, modele de sfințenie pe care noi cei mulți să le avem drept reper și să le urmăm indiferent de vremurile în care trăim. De la Avraam și Saara până la dumnezeieștii părinți Ioachim și Ana, firul modelelor de urmat continuă neîntrerupt și va continua până la sfârșitul veacurilor, căci generația care nu va mai da sfinți va fi și ultima. Așadar nu de modele ale sfințenie ducem lipsă, ci de oameni care să urmeze aceste modele.

Dar pentru că ni se pare că modelele din trecut au avut parte de o viețuire creștinească datorită faptului că nu au fost strâmtorați cu atâtea ispite precum astăzi, vom aduce în actualitate un model de căsnicie creștină dintr-o perioadă apropiată nouă, dar neînchipuit mai grea decât astăzi: Modelul soților Virgil și Petruța Maxim.

La prima vedere, căsătoria Fericiților Mărturisitori Virgil și Petruța Maxim pare doar o istorisire hazlie de la țară. Însă dacă ne vom apleca mai adânc asupra acestei scurte istorisiri, conștientizând că ea se află în strânsă legătură atât cu viața celor doi protagoniști de dinainte de nuntă, cât și cu cea trăită după nuntă, vom realiza că în acest hazliu al povestirii, sunt cuprinse învățăturile cele mai profunde ale tainei căsătoriei.

Inițial, după ieșirea din închisoare, „elevul” Virgil Maxim a înclinat spre monahism dar fiincă părinții îi erau bolnavi și nu mai avea cine să-i îngrijească, nu a primit binecuvântarea duhovnicească pentru a intra în viața de mănăstire, astfel încât a fost nevoit să urmeze alternativa căsătoriei creștine.

Dar ce fel de fată bună de măritat ar fi putut găsi un om matur, la 43 de ani, și cu o viață socială ruinată? Ce pretenții putea avea un om care avea profesia de „elev” la ieșirea din închisoare? Ce fată credincioasă și cuminte ar mai fi putut găsi Virgil Maxim pe vremea când aproape toate fetele erau date spre măritiș încă de la vârsta de 17-18 ani?

Este lesne de înțeles că nimic vrednic nu ar mai fi putut găsi, fără adânca purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru toți cei care îl mărturisesc pe El.  Și iată pronia lui Dumneze care nu întârzie să se facă văzută la momentul potrivit: o fată de țară simpă, credincioasă, cuminte, curată și înțeleaptă care încă mai aștepta un bărbat la vârsta de 35 de ani, fără să-și fi pierdut până atunci curăția. O fată care își păstra curăția fără a se plânge de activitatea hormonală, de presiunile rudelor sau de trecerea vremii. O fată care iși purta ferioria cu demnitate pentru că nu găsise niciun bărbat vrednic până să fie pețită de Virgil Maxim, ci aflase doar de bărbați pe interes, bărbați meschini, viciați și ticăloșiți de patimi; mulți ca și astăzi adică.

Deși Petruța nu avea pretenții ieșite din comun, ci dintre acelea cele mai elementare, totuși una din mătuși îi spune hotărât: „Maică, la strung dacă-l faci şi nu iese aşa cum vrei tu!”. Adică, un fel de: „fată ceri prea mult de la viață, nu vezi că nu există astfel de bărbați!? Ai să mori fată mare. Ia unul și gata!”. Dar fata nu se lăsa convisă nicicum de sfaturile insistente ale apropiaților, sfaturi care ar fi putut să o constrângă spre o căsătorie eșuată așa cum se întâmplă de multe ori astăzi. Și fata avea răbdare resemnată la 35 de ani.

Ce este de-a dreptul surprinzător și nebănut de frumos în această sfântă așteptare, se vădește în darul cu care este răsplătită răbdarea tinerei fete, dar care este cu mult peste așteptările ei. Petruța nu numai că avea să primească în dar un soț care să-i răspundă la toate exigențele, ci un om strunjit mai froms decât bănuia mătușa; un om înduhovnicit la strungul celor mai grele suferințe și chinuri ale secolului XX.

Ce răsplată deosebită îi face Dumnezeu Petruței pentru faptul că a fost intransigentă față de păcat și față de compromisul unei căsătorii de conjunctură! Nu numai că i-a rănduit un bărbat care să nu bea, să nu fumeze și să nu bată, dar i-a rânduit un adevărat avvă al temnițelor comuniste, un om înțelept, blând, îndelung răbdător, harnic și plin de toate darurile Duhului Sfânt. Ce fată din ziua de astăzi nu și-ar păstra fecioria pentru un astfel de bărbat? Nu până la 20 de ani, nici 30, ci până la 35 de ani, dar cu hotărârea fermă de a nu se întina sau compromite chiar dacă nu va găsi un bărbat adevărat. Iată cum Dumnezeu poartă de grijă ca cel/cea de negăsit să apară în viața noastră atunci când suntem pregătiți sufletește.

Deși Petruța era o fată simplă de la tară, înțelepciunea dobândită prin virtute o ajută să respingă promt sfaturile strâmbe ieșite din gura lumii, așa cum făcuse și până atunci:

„Când s-a citit Apostolul, la ultimul verset, „Şi femeia să se teamă de bărbat„, o mătuşă a ei i-a spus la ureche, pe la spate:

– Calcă-l pe picior! (obicei prin care se spune că bărbatul va fi dominat de femeie).

– Aşa ai făcut dumneata, de nu stă nenea Ion acasă? a apostrofat-o mireasa.”

Iată că din aceast scurt episod al nunții, primim o lecție foarte importantă: înțelegerea duhovnicească a cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care ne sunt rostite la taina cununiei. Mulți tineri, și mai ales tinere de astăzi se oripilează la auzul acestor cuvinte: „Și femeia să se teamă de bărbat”. Au curs râuri de cerneală pentru ca oamenii să înțeleagă despre ce temere este vorba, și încă vor mai curge, dar tot nu va fi suficient atâta timp cât mulți tineri pășesc peste pragul Bisericii cu o cultură teologică falimentară ca și viața creștinească pe care au trăit-o până atunci. Nu e vina Apostolului Pavel că mulți miri sunt corigenți la înțelegerea duhovnicească a Sfintei Scripturi.

Fără nicio explicație teologică iată cum aflăm care este soarta femeilor ce nu se tem de bărbații lor așa cum învață Sfânta Scriptură: „Aşa ai făcut dumneata, de nu stă nenea Ion acasă?”. Adică un alt fel de a spune: „Bărbatul tău fuge de tine pentru că se simte neîmplinit văzând că vrei să joci rolul de bărbat în locul lui. Nu vezi că nici tu ca femeie nu te-ai simți împlinită dacă bărbatul ar juca în rolul tău.”

Care va să zică, atunci când femeia nu-și înțelege rolul de soție și mamă, lucrurile devin catastrofale pentru întreaga familie, la fel de catastrofale ca și situațiile cauzate de bărbatul care și-a ratat vocația de soț și tată creștin. Deci, fără să teoretizăm ce înseamnă temere, observăm că dacă nu vom înțelege rolurile care ni se cer la taina cununiei, vom avea eșecuri în viața de familie. Și unii nici măcar după nenumărate eșecuri nu se prind de ce le merge rău în viața de familie: că trăiesc pe lângă Evanghelie.

Asta a fost toată distracţia de la nuntă a celor doi miri: „Am făcut cununia în casă, fără gălăgie.” Adică fericiții miri au fost de o cuvioșie care ar trebui să ne dea mult de gândit. Nu faptul că au făcut cununia în casă a fost dovada cuvioșiei lor, ci faptul că au facut nunta fără gălăgie; adică fără gălăgia păcatului: fără porumbei albi, simbol al purității, când mirii au trăit în curvie, fără lăutari, fără regizări organizatorice și alte surprize pompoase ale unei nunți  „reușite” care mai apoi se ruinează odată cu trecerea anilor.

Și iată încă o lecție: Mirele cel mult înduhovnicit, îi oferă miresei o cruce sculptată de el în închisoare, semn al împreunei jertfelnicii și a ceea ce reprezintă taina căsătoriei: o continuă împreună sfințire, atât în bucurii cât mai ales în încercările vieții; crucea vieții purtată pe aripile iubirii dintre bărbat și femeie.

Când tinerii miri de astăzi se gândesc doar la o viață de huzur cu călătorii prin țări străine, cu de toate în casă și cu carieră strălucită, noi primim o palmă duhovnicească grea prin acest exemplu de căsnicie creștină: „Lângă mine s-ar putea să ai de suferit. Crucea vieţii va trebui să o purtăm împreună. Să nu te laşi amăgită că acum sunt profesor, fiindcă mâine s-ar putea să fiu trimis să scot haznale.”

Și pentru că Dumnezeu l-a iubit mult pe mirele care L-a mărturisit cu prețul propriei tinereți și vieți, primește răspunsul cuvenit de la soția rânduită care îi este pe măsura vredniciei lui de bărbat:

„- Chiar dacă va trebui să ajung la vaci, voi fi împreună cu tine şi nu te voi părăsi! Ne-om împăca, aşa cum te împaci cu sufletul tău.”

Adica nu ifose, nu plânsete, nu smiorcăială de viață grea, ci angajament, jertfă comună pentru tot restul vieții, oricât de grea avea să fie. Și Petruța Maxim l-a urmat pe plăcutul lui Dumnezeu în toate încercările care s-au abătut mai apoi peste ei: șicanele Securității, boala,  sărăcia și multe altele. Toate acestea i-au unit și mai mult, ajutându-i să-și desăvârșească iubirea purtată atât unul față de altul cât și iubirea purtată față de Dumnezeu. Și din pricina faptului că Petruța Maxim l-a urmat întru totul pe mărturisitorul Virgil Maxim, ea este o fericită mărturisitoare ca și toate mamele și soțiile mărturisitorilor din temnițele comuniste.

Cred că lecția cea mai importană pe care o avem de învățat de acești fericiți mărturisitori, este aceasta: Căsătoria creștină este un „Imn pentru crucea purtată” și așa se cade să fie căsătoria tuturor creștinilor drept-măritori: imnuri de slavă închinate lui Dumnezeu.