Un nimeni amărât care a îndrăznit să se predea lui Hristos

Lacrimile deşi sunt sărate ne îndulcesc sufletul. Zâmbetul plin de credinţă, de nădejde depăşeşte oftatul greutăţilor de zi cu zi, căderile, nemulţumirile noastre. Când suntem întrebaţi cine suntem ne dorim să ne afişăm cu familia, spiţa din care provenim, cu realizările înaintaşilor, cu poziţia în societate.

Hristos, nu de puţine ori, ne apare prezentându-se în postura sărmanului, a nenorocitului societăţii, a celui cărora nu beneficiază de tandreţea şi candoarea părintească.

Nu putem alege unde să ne naştem, în ce familie, sau ce părinţi să avem, dacă avem. Mai curând moştenim apucăturile părinţilor, care la rândul lor le-au moştenit pe cele ale strămoşilor. Purtam astfel asupra noastră povară grea, strămoşească, a păcatului, a dedării spre greşeală.

Dumnezeu a rânduit după buna Sa înţelepciune să mă nasc într-o familie modestă, într-o familie care social nu era familie…cum se spune mai direct, m-am născut din flori.

Nu am avut bucuria de a creşte alături de tatăl meu, din păcate nu am avut bucuria nici ca mama să fie apropiată de mine întrucât trebuia să muncească, iar în acest efort, poate fără să intenţioneze răul, mi-a replicat: „ia şi învaţă singur, eu cum am învăţat. Nici pe mine nu m-a ajutat singur…” …ce era să fac? Aveam 8 ani, trebuia să rezolv singur exerciţiile la şcoală. Atunci am oftat iarăşi. A fost totuşi un oftat mai mic decât acela când la 3 ani jumătate a trebuit să merg singur pe jos la grădiniţă, întrucât mama trebuia să îl ducă în braţe pe fratele meu mai mic cu un an. A trebuit să zic: „ia-l numai pe el, eu merg singur….”  

Trecut-au anii şi bucuriile mele erau cele modeste, îmi desenam jucăriile pe hârtie şi aşa mă jucam cu hârtiile ca şi cum mă jucam cu jucăriile de tot felul.

Se întâmpla să nu am hăinuţe sau chiar mâncare, dar când venea mama de la servici mă chemă în casă cum era obiceiul să îmi dea ceva dulce, dar după ce primeam fugeam ştrengăreşte afară, considerând că am păcălit-o, şi ceea ce primeam împărţeam în jumătate cu primul care cerea, apoi jumătatea „mea” cu al doilea….se întâmpla des să îmi dea altul şi mie din ceea ce dăruisem.

Îmi aduc aminte cu melancolie şi tristeţe cum eram..şi o Doamne, cât mi-aş dori să fiu acelaşi Claudiu… să fiu ca pruncii.

Am crescut mare şi am dat la liceu, am mers la concursuri, olimpiade, însă în loc să mă întăresc cu Duhul, mă întăream în mândrie, în apucăturile părinţilor, căpătând vicii, precum fumatul. De fapt încă de mic eram un mare pretenţios, dorind să mă alăptez (doar 2 luni, atât) de la un singur sân, cel stâng, ceea ce a provocat asupra mamei o infecţie din care era apoi cât pe ce să îmi găsesc sfârşitul. Exact opus Sfântului Nicolae…se anunţa deci un om plin de păcate…Claudiu.

Deşi eram folosit de mândria mea de către profesori să obţin multe premii la olimpiade pentru care obţineau procente în plus la salarii, nu eram apreciat cu adevărat, eram văzut un amărât de copil, needucat, nemanierat, cu vicii – o pradă uşoară.

Mergând la Biserică, într-o zi un om m-a rugat să îl ajut cu treaba la părinţii săi în vârstă.
Eram tare amărât, ca şi acum, şi îl rugăm pe Dumnezeu să mă educe şi pe mine , la nevoie să mă educe chiar Duhul Sfânt, căci nu am pe nimeni şi îmi este tare greu. Tare greu este să fii numai folosit şi respins.

Acel om pe care l-am cunoscut mi-a propus să pun în slujba lui Dumnezeu talanţii pe care îi am.
Am acceptat şi am început să citesc şi timp de un an, clasa a XII-a, făceam naveta la un preot care ne vorbea despre Dumnezeu.

Eram modest şi nu îmi permiteam să intru la taxă….Dumnezeu a rânduit să intru la buget..al 27-lea din vreo 270 de candidaţi…eram zeciuiala dăruită lui Hristos. Din păcate a trebuit să aleg între matematică şi teologie, şi spun asta pentru că le-am vrut pentru amândouă. Colegii de liceu glumeau pe seama mea că prima dragoste este matematica…la care am renunţat…Puţine bucurii avusesem în viaţa asta şi problemele de matematică erau cele care îmi hrăniseră sufletul încă de la 8 anişori. Am rămas şi fără ele…

Mama se căsătorise, dar tatăl vitreg consuma băuturi…era beţiv…mi se închidea lumina pentru că era scump curentul electric şi trebuia să învăţ la lumina becului de afară stand iarna lângă geamul crăpat, cunoscându-l pe Hristos, tremurând cu El, flămânzind cu El oarecând acum 2000 ani.

La Teologie habar nu aveam că Sfântul Ioan Hrisostom este acelaşi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, asta de abia după un an de facultate …când un profesor ne-a îndemnat să mergem în librării…..în care nu mai intrasem…niciodată. Nimeni nu mă educase… . Am început să intru zilnic în librării, toţi bănuţii îi dădeam pe cărţi. Renunţam şi la puţina mâncare, la abonamentul de tramvai chiar dacă trebuia să merg din Copou la Mitropolie şi de 3 ori dus întors zilnic (25 km)…mă luam la trântă cu îngerul Domnului pentru o carte asemenea lui Iacov pentru binecuvântare şi bucuria din inima mea era mare.  

Atunci când nu aveam de mâncare îmi hrăneam sufletul, uneori mă „trezeam” că am ajuns la cutare pagină şi a trecut o zi şi jumătate fără să observ, să flămânzesc trupeşte.

Nu îmi „permiteam” o prietenă, nici nu eram educat să vorbesc cu o domnişoară, mă pierdeam cu firea, roşeam…cui îi păsa de mine..eu sunt nimeni.

Când am vrut să fiu şi doctor de trup am vrut să dau şi la medicină dar când am cerut actele să fac copii legalizate şi apoi să le aduc înapoi am fost primit cu răceală şi ameninţat. Semestrele următoare eram primul sub linia de bursă…eu doar vroiam să îmi pun talanţii în slujba lui Hristos.

Următorul an am dat dar nu am avut bani de taxă…era a doua facultate..îl alesesem pe Hristos…preţul acesta este scump…era primul an de criză economică.

A sosit marea zi a licenţei, examenul de final de studii…am ales licenţa în dogmatică, unde mai toţi fugeau de profesorul sever…prima întrebare adresată: „cine eşti?”; a doua, ironic: „cine eşti tu?”; ultima, înainte de iad, râzând: „chiar aşa, cine eşti???”….răspunsul trebuia să fie ..persoana.., dar eu am pus capul în pământ eram sunt şi voi fi nimeni, fiindcă eram a nimănui, un nimeni amărât care a îndrăznit să se predea lui Hristos – ce nebunie a zilei de azi…

Acum am terminat masterul în teologie, sunt în anul 2 la matematică – informatică şi predau religia la clasele 1-10…. oricum, un nimeni… înconjurat în simpla sa cameră, cu aceleaşi geamuri, de 2 biblioteci de cărţi, 90% necitite, poate pentru că astăzi „trebuie” să fii cineva… .

Nu ştiu ce planuri are Dumnezeu cu mine, şi după ceea ce am trăit nici nu mă aştept să pot măcar estima… bucuria mea este să împărtăşesc bucuriile mele celorlalţi. De multe ori sunt judecat pentru că moştenesc apucăturile părinţilor, că nu provin dintr-o familie model, prin prisma defectelor…dar nimeni nu ştie ce este în inima mea…doar Dumnezeu.

Uneori doresc să împărtăşesc trăirile mele în scris ca şi acum, dar sunt dese ori împroşcat de critici de parcă eu nu ştiu că am defecte, dar asta e tot ce pot dărui.

Ştiu că nu sunt important pentru cei din ziua de azi, dar am nădejdea că sunt important pentru Dumnezeu şi dacă eu sunt nimeni, sunt pentru că Hristos s-a făcut mai înainte ca un nimeni pentru noi. Acum Dumnezeu îmi predă, mă învaţa, mă educă lecţia vieţii Sale, viaţa în Hristos. Eu însumi am cerut să fiu educat..privesc în urmă şi cunosc că toate câte am cerut le primesc în bună rânduială a Duhului

Pentru nimeni, Hristos s-a făcut Nimeni.

Cine sunt…? Hristos a răspuns în locul meu: sunt un nimeni aşa de important pentru El. Încât Iisus Hristos s-a întrupat, a îndurat nimicnicia, s-a smerit, şi în cele din urmă a fost redus de lume la nimic, fiind ucis.

Ei bine, vestea cea nouă, Evanghelia, este că acum sunt al lui Hristos, în Hristos, care mă cheamă: Vino, vino la Mine, tu, cel împovărat, vino la Mine tu cel întristat şi neputincios, vino la Mine tu cel nimeni pentru lume şi de mare preţ pentru Mine.

Chiar dacă în această lume voi fi şi de la cei 25 de ani în colo tot nimeni, cunosc că Hristos nu mă va lăsa a nimănui. El a trăit fără tată pământesc pentru a-mi dărui mie un Tată ceresc. A fost respins de mulţi şi umilit, a primit să se nască şi să trăiască omeneşte în condiţii modeste, să îmi arate că omeneşte se poate şi că mă înţelege tocmai pentru a trecut prin aşa ceva. Nu stă confortabil pe un tron şi priveşte la mine ca la o piesă de şah…şi chiar şi aşa mi-aş dori să fiu în continuare nebunul Său şi lumii un nimeni. Cine poate şti ce mutare poate face un nebun al lumii acesteia care nu pune preţ pe nimic decât pe ceea îl hrăneşte cu Hristos?

Atât timp cât mă las în mâinile lui Hristos, nici eu nu ştiu…
Lacrimile sunt bucurie împărtăşită cu Hristos, iar zâmbetul de pe chip este lumină pentru cei ce trăiesc toate întru Hristos!

De la Hristos, bunul nostru Hristos, Bucurie şi Pace în inimă vă doresc!

Anesti