Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei (1859) este pasul cel mai important spre înfăptuirea României Mari

Contextul internaţional

Unirea celor două Principate româneşti – Moldova şi Valahia – are loc în contextul războaielor ruso-austro-turce din secolele XVIII-XIX. Pe lângă consecinţele negative ale acestor conflicte militare, soldate cu mari pierderi teritoriale pentru cele două state româneşti, acestea creează într-un final contextul internaţional favorabil înfăptuirii unirii.

Apropierea dintre cele două state s-a realizat treptat, debutând cu aproximativ 30 de ani înainte de înfăptuirea acesteia. Chiar dacă ideea unirii acestora era mai veche, stăpânirea fanariotă a constituit un impediment major în calea demarării procesului de unificare. Spunem proces de unificare, întrucât făurirea unui stat nou, presupune pe lângă evenimentul care consfinţeşte voinţa naţiunii, un proces subsecvent deosebit de complex de reconfigurare a instituţiilor statului.

Primul pas important spre înfăptuirea unirii îl reprezintă Convenţia ruso-otomană de la Akkerman (Cetatea albă, astăzi în Ucraina) din 25 septembrie 1826, intervenită ulterior înfrângerii revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 şi a Eteriei. Cea mai importantă prevedere a Convenţiei pentru Principatele române este recunoaşterea internaţională a domniilor pământene în Principatele române, îngăduite de Poarta Otomană încă din  1 iulie 1822.

Războiul ruso-turc dintre 1828-1829 se încheire cu înfrângerea Porţii otomane, tratatul de pace fiind semnat la Adrianopol, la 14 septembrie 1829. Pentru Principatele Române, tratatul permitea Rusiei să ocupe Valahia şi Moldova până când Imperiul Otoman reuşea să plătească o uriaşa despăgubire de război. Perioada protectoratului rusesc contituie o perioada de importante reforme şi un important pas spre apropierea celor două provincii româneşti, prin adoptarea Regulamentelor organice (legi constituţionale), care instituie primul sistem comun de guvernare. Un lucru deosebit de important este că prevederile tratatului de pace au permis şi reînfiinţarea armatei ţării, denumite „straja pământeană” sau „miliţia naţională”.  Până în 1834 Principatele române sunt conduse de un guvernator rus, după care domnii sunt aleşi conform Convenţiei de la Akkerman din 1826.

Revoluţiile române de la 1848 din cele două Principate româneşti şi din Transilvania (parte componentă, la acea dată, a Imperiului Habsburgic), deşi nu şi-au atins scopul, au reprezentat un context favorabil formării şi afirmării conştinţei naţionale a românilor – condiţia cea mai importantă a existenţei şi dăinuirii unui neam. Pentru prima oara în istoria lor, românii au simţit şi au acţionat ca un singur neam, conştientizând că îşi pot hotărâ singuri soarta şi că, fiind uniţi, sunt de neînvins. Cea mai frumoasă expresie a unităţii poporului român de până atunci a fost Marea adunare de la Blaj din data de 3/15 mai 1848, la care au participat români de o parte si de alta a Carpaţilor.

Ulterior înăbuşirii revoluţiilor româneşti, ideile paşoptiste, printre care şi idealul unirii, continuie să dăinuiască, fiind răspândite în continuare de liderii revoluţionarilor. În ţară, acţiunile unioniste s-au desfăşurat în multiple forme: constituirea Comitetelor Unirii la Iaşi şi la Bucureşti (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iaşi), Românul (Bucureşti). Propaganda unionistă, a fost întreprinsă şi în străinătate sub forma unor apeluri către opinia publică europeană sau a unor articole în publicaţiile: România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853)

Tratatul de la Paris (13/25 februarie-18/30 martie 1856) care pune capăt Războiului Crimeii, încheiat cu înfrângerea Rusiei, a creat premisele finalizării procesului de unificare a celor două Principate româneşti. Moldova dobândeşte partea sudică a Bararabiei, şi odată cu aceasta controlul asupra gurilor Dunării. Principatele româneşti Moldova şi Valahia revin sub suzeranitate otomană, însă Poarta otomană este obligată să convoace în fiecare principat câte un divan ad-hoc reprezentativ, care să-şi exprime voinţa în legătură cu organizarea definitivă a Principatelor.

Cele doua divanuri ad-hoc au fost convocate la 8 şi respectiv 9 octombrie 1857. Alegerile pentru Divanurile ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi). În primă fază, în urma falsificării listelor electorale, separatiștii câștigă majoritatea locurilor din divanul Moldovean. În urama deconspirării falsului, la presiunea puterilor occidentale prounioniste – Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia – Poarta otomană şi Austria acceptă anularea alegerilor. În urma noilor alegeri unioniştii căştigă majoritatea mandatelor.

Cele două divanuri au functionat pana in 1859 şi au luat, printre  altele, următoarele hotărâri: unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România; aducerea la conducerea noului stat a unui prinţ străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuţi în religia ţării; constituirea unei Adunări obsteşti pe bază electorală cât mai largă.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), cele şapte puteri europene (Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia)  au adoptat Convenţia de la Paris. La început Rusia s-a opus unirii la fel ca Anglia, Austria, Turcia și Prusia, dar apoi Moscova a susținut unirea, urmărind prin aceasta îndeplinirea propriilor interese – realizarea unei alianţe cu noul stat astfel creat. Principalul aliat al unioniștilor a fost Franța, lui Napoleon al III-lea dorea prin unirea Principatelor Române o țară tampon între imperii, deci tot realizarea propriilor interese.

Convenţia, deşi nu recunoştea unirea deplină a principatelor româneşti, şi nu îndeplinea toate doleanţele românilor exprimate prin hotărârile divanurilor ad-hoc, a constituit un important pas înainte spre unificare. Astfel, Convenţia permitea folosirea  denumirii de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei,  fiecare având instituţii proprii; Se înfiinţau instituţii comune, precum Comisia Centrală cu sediul la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi armata. Se prevedeau principii comune de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor boiereşti, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală).

După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Înfăpturirea şi desăvârşirea unirii principatelor

În Moldova, reprezentanţii Partidei Naționale aveau ca obiectiv unirea Moldovei cu Valahia şi au oscilat între a avea un candidat al lor şi a-l susţine pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, cunocut ca agent al Rusiei. Grigore Sturza era susținut de Rusia prin intermediul bancherului Şmul Rabinovici şi agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iaşi 450 de mercenari polonezi. Grigore Sturza dorea şi el unirea celor două ţări, dar sub domnia sa şi sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Cu două zile înainte de votul din 5 ianuarie 1859 pentru alegerea domnitorului, unioniştii au descifrat jocul lui Sturza şi au hotărât să-l respingă pentru a propune un candidat al Partidei Naționale. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza, fruntaş paşoptist. Oamenii lui Sturza au fost surprinşi pe 5 ianuarie 1859 că prinţul este respins şi adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuiau să acţioneze doar pentru a linişti eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza şi apoi pentru a forţa alegerea sa în Valahia, s-au văzut obligaţi să treacă în ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unionişti Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) şi a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul şi Iacob Antosz. Mercenarii lui Sturza scapă de sub control. Comandanţii polonezi se reunesc pe 5 ianuarie 1859 şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, probabil, trădător. Sturza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat. Cuza, ca şi şef al armatei, acţionează pe 10 ianuarie 1859 şi lichidează complotul. Totuşi, agenţii străini nu s-au lăsat şi au încercat asasinarea lui Alexandru Ioan Cuza imediat după dubla alegere de la 24 ianuarie 1859, printr-un atentat cu bombă.

În Valahia, liderii unionişti au decis să îl desemneze ca şi candidat pentru domnie tot pe Cuza, întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate. Aici însă, Cuza era susţinut doar de liberali, în timp ce conservatorii deţineau marea majoritate a mandatelor. În această situaţie, chemaţi fiind de liberali, 30.000 de oameni s-au adunat în curtea Mitropoliei, unde se ţine adunarea, pentru a cere alegerea domnului moldovean şi în Valahia.

La presiunea mulţimii, s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Ţările au intrat de atunci într-o uniune personală. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acţioneze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii politice.

Pentru desăvârşirea unirii acesteia erau necesare ample reforme, lucru pe care noua clasă politică în frunte cu domnul ales, s-au angajat să îl înfăptuiască într-un timp foarte scurt. Reformele au avut un larg câmp de desfăşurare şi au transformat în mod evident cele două ţări într-un stat unitar şi modern. În perspectiva istorică, aceste reforme, de la cele mai mărunte la cele majore, apar ca având o însemnătate tot atât de mare ca şi actul propriu-zis al Unirii. Prima etapă l-a reprezentat legalizarea dublei alegeri, iar a doua a însemnat trecerea de la domnia personală la unificarea politico-administrativă.

Unirea a dobândit recunoaşterea internaţională la Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861, intrând în „legalitate”.

Reformele realizate au îmbrăţişat întreaga viaţă a societăţii din Principate. La Bucureşti au fost înfiinţate şcoala superioară de ştiinţe şi şcoala superioară de litere, care transformate în anul următor în facultăţi vor oferi temeiul înfiinţării Universităţii de la Bucureşti (după cea de la Iaşi, înfiinţată încă din 1860). Egalitatea în faţa legii şi a impozitelor (prin supunere la contribuţii a unor categorii până atunci privilegiate şi scutite), desfiinţarea privilegiilor, îmbunătăţirea şi modernizarea aparatului judiciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă lege a recrutării, reorganizarea serviciilor de lucrări publice s-au înscris printre reformele realizate în prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Aveau să urmeze reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea de căi ferate, constituirea Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice, un regulament de navigaţie, organizarea Corpului inginerilor civili, reorganizarea şcolii de silvicultură, secularizarea averilor mănăstireşti (în cea mai mare parte închinate grecilor), reforma agrară, o nouă lege a pensiilor, crearea Curţii de Conturi, legea organizării armatei, legea contabilităţii, legea consiliilor judeţene, Codul civil (în vigoare până în 2011), Codul penal şi legea instrucţiunii publice.

Este marele merit al înfăptuitorilor statului național de a fi procedat la contopirea celor două ţări şi nu la o simplă alăturare federală. Prin aceasta a fost creată o structură statală greu distructibilă, lucru, de altfel, demonstrat de cei 150 de ani care s-au scurs de atunci.

Deşi este denumită Mica unire, unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei este pasul cel mai important spre înfăptuirea României Mari, lucru întrevăzut nu numai de liderii politici români dar şi de cei străini. Alexandru Papiu Ilarian a scris încă din 1860 că românii ardeleni erau „gata a muri pentru domnul Cuza” şi-l îndemna pe domnitor să repete fapta lui Mihai Viteazul. De altfel, numai cu câteva luni înaintea dublei alegeri, Dumitru Brătianu declara lui Cavour, prim-ministrul Piemontului, că „Principatele sunt gata să se ridice în masă pentru a întinde mâna românilor din Banat, din Bucovina şi din Transilvania”. Nu întâmplător, cancelarul Imperiului Habsburgic avea să remarce cu amărăciune în 1861 că „este evident că unirea nu face decât să deschidă drumul spre completa independență a Daco-României”.

Istoria avea să-i dea dreptate distinsului cancelar. În mai puţin de 60 de ani, Imperiul austro-ungar – continuatorul de drept al Imperiului Habsburgic – urma să se prăbuşească, iar românii de o parte şi de alta a Carpaţilor urmau să dea mâna din nou, de această dată şi cu voia Domnului, pentru vecie.

(Mihai Gîlcă)