Urcați la Izvor, căci veșnicia ne cumpănește!

Pentru cel cu credință în Dumnezeu mântuirea începe astăzi. Fericiți sunt cei preocupați să cunoască frumusețea Ortodoxiei, să își înalțe gândurile, rugăciunea cu ardoare și cu sete către Cel cu adevărat Preadulce. Ba mai mult decât atât, să-și transforme rugăciunea în reguli de viață. Duhovnicul meu obișnuiește să spună că sfințenia este la îndemâna tuturor, nu trebuie decât să o dorim. Acest fapt nu este o utopie, căci El ne așteaptă cu brațele deschise. Cine oare ar fi atât de inconștient să îi refuze dragostea, odată descoperită? Cine oare nu dorește să fie iubit?

Coincidențe nu există iar Dumnezeu nu se joacă niciodată cu inimile noastre, nu ne amăgește, ci coboară tainic în sufletele noastre și ne rânduiește fiecare zi dându-ne doar atât cât știe că putem duce. Crucile noastre sunt cruci simple, nu precum cele ale sfinților. Mântuitorul nostru ne cunoaște cu desăvârșire, nu este lucru care să îi rămână ascuns.

Fiecare secundă din viața noastră îi este înfățisată în milenii, iar fiecare celulă din ființa noastră – într-un nou univers. Judecata Sa nu o putem pune la îndoială și totuși, omul, fiu indecis, pregetă, nu de puține ori, să se încreadă cu toată făptura sa în voia Creatorului său – asemeni lui Toma, care a dorit dovada palpabilă a semnelor stricăciunii din trupul nestricăcios, refuzând să creadă că Mântuitorul ar fi prezent într-un trup ce ar putea fi văzut după Înviere.

Dumnezeu a dat liberul arbitru: omul să aleagă binele ori să devină rob patimilor. El nu constrânge, nu obligă, chiar dacă deciziile ne sunt pline de gratuitate cu raportare la finalitatea pe care orice existență trebuie să o cunoască: mântuirea. Sfântul Nicolae Velimirovici obișnuia să spună că dacă fugi de Dumnezeu, El nu va fugi după tine, însă te va aștepta. Părintele nostru este întruchiparea însăși iubirii, a însăși răbdării, dar trebuie conștientizat că urmările faptelor noastre sunt veșnice în fața Lui; că orice gând plin de bunătate se ia în considerare, că orice suspin se contorizează, orice privire malițioasă, că nimic nu rămâne nerăsplătit sau nepedepsit. Totul este contabilizat, iar Dumnezeu este cel mai bun contabil. Drumul este sinuos, plin de pante abrupte pentru cei ce aleg a- L mărturisi, pentru cei au curajul să spere în viața veșnică, în fericirea eternă regăsită în locul pe care s-ar cuveni numit Acasă.

A fi ucenicul lui Iisus nu înseamnă să te oprești în mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus înseamnă o prevedere, un război și a-ți zidi o cetate (Arsenie Boca), iar a nu-ți face socoteala înseamnă nu doar o lipsă de respect față de propria persoană, ci și o altă bătălie câștigată de diavol. Lupta trebuie asumată în fiecare zi și în fiecare ceas. Mă îndoiesc profund că El se așteaptă ca noi să-L mărturisim de două ori pe săptămână, să venim la Biserică o dată pe lună și să ne spovedim doar de patru ori pe an.

Mereu la slujbă auzim cuvintele: „Și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Toată viața, nu doar jumătate, nu doar câteva minute pe zi. Sufletul nostru tânjește după o prezență continuă a lui Dumnezeu în conștiința noastră, iar Iisus ne îndeamnă astfel: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35). Mintea umană nu poate înțelege judecățile Lui iar creștinul, mic discipol, în lipsa cârmuirii, se ofilește precum o frunză. Pe timp de război soldatul este obligat să se supună dispozițiilor ce i se dau, trebuie să fie pregătit pentru orice, chiar și pentru moarte, fără să îndrăznească să riposteze. La fel și noi: avem nevoie de lepădare de sine, de ascultare față de voia Sa, de repulsie față de păcat. Avem două opțiuni: fie Îl urmăm, Îl ascultăm. Îl căutăm, Îl iubim cu toată ființa, cu tot cugetul, fie rămânem fii rătăciți, răzvrătiți, condamnați după moarte. Nu există o a treia cale, „nu putem sluji la doi stăpâni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Matei 6, 24).

Nu putem alege a avea un minim de credință, a o consuma “cu măsură”. Într-adevăr, trebuie să existe o măsură în toate, dar nu în credință. În acest caz nu pot decât prelua cuvintele unui oarecare scriitor, strigându-le cu toată inima: „Dați, vă rog, Ortodoxia mai tare! Nu cuvintele, ci glasul lor.” Să se nevoiască să facă auzit glasul Lui. Să spargă fagurii harului, cuvintele, căci s-au uscat şi întărit în noi ca nişte table de piatră ale Legii; şi să lase să curgă mierea iubirii dumnezeieşti. Urcați la Izvor, căci veșnicia ne cumpănește!

În calitate de ucenic lui Iisus, cred că cea mai mare datorie a mea este să învăț să iubesc cu adevărat, căci dragostea mea este destinată eternității; să fiu conștient de responsabilitatea pe care o am față de ceilalți, căci doar astfel îmi pot lumina sufletul și mintea. Faptul de a fi ucenicul Lui îl egalez cu a fi asemnenea unui poet care trece cu sensibilitate prin creație, cu empatie. Să iubesc, dar să iubesc cu tot sufletul. Să iubesc cu artă. Să-L căut pe Dumnezeu, să înțeleg care este rolul meu aici. Să-mi iubesc aproapele, dar nu cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul ( I Ioan 3, 18). Sunt român; sunt român, pietrean, elev, în curând student, dar înainte de toate acestea sunt ortodox. Când mărturisesc aceasta, am spus deja totul. M-au impresionat la un moment dat cuvintele unui enoriaș: atunci când spune că este creștin ortodox, îi pare că ezită… Parcă este creștin, parcă este creștin ortodox, dar parcă mai sunt și alții… Creștini martorii lui Iehova, creștini penticostali, creștini baptiști, creștini catolici… El este ortodox. Eu sunt ortodox. Ortodoxia este întru Adevăr, iar Adevărul este întru mine. Sunt ortodox iar datoria mea este de a conștientiza acest fapt. Nimic altceva nu mă poate defini mai bine decât perseverența pe care o arăt, dar mai ales pe care ar trebui să o arăt în relația mea cu Dumnezeu… Întâi m-a iubit El, pentru ca eu să-i pot măcar încerca răspunde. Totul cu voia Sa.

Adevăratele mele atribuții nu vizează a-mi asigura în mod special acea parte financiară ce mistuie sufletul mult prea multor creștini. Am credința că Dumnezeu mă va ajuta. Oare El nu știe mai bine decât mine cele de care are trebuință trupul meu? Ne îndeamnă astfel: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33) Trebuie să-i dăm Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21). Responsabilitatea mea, dorința mea este să fiu un bun ortodox. Nu unul la nivel teoretic, ce a primit Taina Sfântului Botez iar acum se complace în a-și dedica viața în conformitate cu valorile lumești. Omul e supus greșelii. Carnea și sângele nostru, otrăvite de păcate, mint. Cu atât mai mult cu cât în zilele noastre ne confruntăm cu o reală disoluție morală. Există acest paradox, bine ilustrat de Octavian Paler: avem: clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin. Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp; avem mai multe funcții, dar mai puțină minte, mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată; mai mulți experți și totuși mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puțină sănătate. Societatea avansează pe plan economic, științific, însă regresează pe cel spiritual; avem grijă de trup, însă nu avem grijă de suflet.

Păcatul nu este înfăptuit fără repercusiuni, iar a te retrage și a nu face nimic nu este calea pe care Mântuitorul nostru a propăvăduit-o. Atunci când conștiința noastră ne ceartă avem îndrăzneală față de Stăpân. Oare de ce nu acceptăm faptul că nu putem fi dumnezei într-o lume fără Dumnezeu, că noi suntem cei care au nevoie de El și nu El de noi? Că Dumnezeu ne așteaptă să ne întoarcem cu o nețărmuită dragoste și răbdare?… Hristos este tulpina iar noi suntem mlădițele. Tot ceea ce suntem suntem datorită Lui, tot ceea ce avem avem din mila Lui, tot ceea ce am trăit am trăit cu El. Suntem fii, suntem fii care greșesc, dar care pot să se ridice. C.S. Lewis spunea că păcătoșenia, dacă o examinăm, constă în căutarea a ceva bun într-o direcție greșită. Tocmai această direcție greșită ne duce spre pierzanie, iar conduita promovată ne prinde pe toți în vârtej și ne doboară.

Dar să nu încetăm să căutăm…. Cu toții avem mântuirea în buzunare! Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt„. Să încercăm să nu fim asemeni regelui care s-a cocoțat pe tronul lui. Tronul inimii noastre este al lui Hristos și cu cât conștientizăm mai repede acest fapt ne putem întoarce cu adevărat cu toată făptura spre El și spre cei dulci ai lui, sfinții, prietenii noștri. Aceștia au trecut deja proba de foc. Oare noi nu putem? Nu are rost să deznădăjduim, ci mai degrabă să ne aducem aminte cuvintele: „Trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata” (Matei 12, 20).

Dobândește pacea interioară și mii din jurul tău se vor mântui! Să începem cu noi, să răzbim prin smerenie și dragoste creștinească! Căci, în fond, ce ar putea da omul la schimb pentru sufletul lui?…

 

Erema Roxana-Loredana, 18 ani,

clasa a XII-a, Colegiul Național “Calistrat Hogaș” Piatra Neamț

(Visited 2 times, 1 visits today)