Lelea Ana din Rebrișoara, mama a 7 copii, văduvă, fără carte, smerită, saracă, arestată, și iubitoare de Hristos

Rezistența anticomunistă armată din România s-a organizată spontan după 1945, în zeci de grupuri cu inițiativă proprie, dispuse de-a lungul întregului lanț Carpatic. Această rezistență națională a fost susținută cu alimente, adăpost și informații de mii de țărani din apropierea zonelor în care grupurile activau. Unul din aceste grupuri a fost și ”Garda Albă”, care a acționat pe Valea Rebrei, lângă Năsăud.

În total, organizația a ajuns să numere în jur de 100 de membri, cei mai mulți din comunele Rebrișoara, Rebra și Parva, toți având arme. Cu toate acestea, Securitatea a reușit să-și infiltreze informatori în grup, astfel încât a demarat arestări masive începând cu luna ianuarie 1949. Oamenii au fost ridicați într-o atmosferă de violență extremă, fiind loviți în fața soțiilor, copiilor, părinților, cu paturile puștilor, cu cizmele și bâtele.

Dintre cei arestați a fost și o văduvă săracă pe nume Ana, reținută pentru că oferise ajutor unui fugar. Lăsase acasă șapte copii, în grija celui mai mare dintre ei, o fată de doar 14 ani. După nouă luni de la arestare, cei implicați în organizație au fost transferați la Cluj pentru a fi judecați de Tribunalul Militar din localitate, pedepsele fiind fixate dinainte. Văduva Ana din Rebrișoara a fost condamnată la un an de închisoare pentru ”delict de tăinuire”.

Unul din membrii grupului de rezistență, a fost și scriitor Teohar Mihadaș, care stând o vreme în aceeași celulă a Securității împreună cu pătimitoarea creștină Ana, a descris-o astfel în memoriile sale:

”Lelea Ana era o prezență umană ce se detașa la mare dinstață de toți ceilalți, prin curățenia și frumusețea ei spirituală fără seamăn. Era văduvă și analfabetă. Avea acasă șapte copii și mai avea o înțelegere, i-aș zice heliotropică, asupra lucrurilor. Cu Dumnezeu comunica direct, în taină, prin rugăciune săgetătoare și posturi discrete, senine, insistente.

Îl iubea pe Iisus cu atâta dragoste și durere încât uneori îl simțea ca pe copilul ei și se dojenea amarnic pentru o asemenea nechibzuință. Cum să fie Dumnezeu copilul ei? Așa este uneori făptura omenească, nesăbuită și trufașă. Pretinde ceea ce nu i se cuvine.

Zâmbea tuturora în mod egal. Lua în seamă totul, dar nu credea în nimeni și-n nimic decât numai în puterea lui Dumnezeu. De aceea zâmbea mereu, de aceea nu se mâhnea și nu se mânia și nu se-ntrista niciodată, pentru că, zicea Lelea Ana, este păcat să te întristezi. Întristezi pe Iisus atunci când te întristezi. Noi, ceilalți, aveam inteligență, patimi, ambiții, fantezie, iar Lelea Ana avea har de la Cel-de-Sus. Era toată numai neștiință, surâs și rugăciune.

Știa ceva mai presus decât se poate ști, altfel ar fi dat și ea un semn cât de cât de îngrijorare, de slăbiciune; n-ar fi rămas candid indiferentă, cu același zâmbet reverberând tainic peste chipul ei, chiar și atunci când au bătut-o și-au făcut-o bestie sau când se gândea la copiii de-acasă, flămânzi și fără sprijin, rămași în seama fetei celei mai mari, de 14 ani.

Locuia la marginea satului Rebrișoara, în cea mai umilă cocioabă, aidoma acelora la care se spune în frumoasele povești că trage Dumnezeu când se-ntâmplă să coboare pe pământ, și l-a adăpostit într-însa pe fugarul urmărit care i-a călcat într-o noapte pragul casei. Puteai să știi cine este?

Poate că… Oricine-ar fi fost, suflet de om era și el.

L-a adăpostit și l-a îngrijit ca pe copilul ei, hrănindu-l și spălându-l, ferindu-l de cei răi, crimă pentru care a fost prinsă, înjurată, bătută, smulsă de lângă copii și băgată-n temniță. A fost încadrată la ”delict de tăinure”.

Copiii au rămas acasă, cu un braț de lemne-n șopru și câteva cupe de mălai în cămară, pe seama lui Hristos. Noroc de fata cea mai mare, vrednică și cuminte, mult mai vrednică și mai cuminte de când a rămas singură cu cei șase frați în seama ei, pe care trebuie să-i ocrotească, după ce statul i-a condamant: pe ei la moarte prin înfometare, iar pe mama lor la un an închisoare.

Ți se rupea inima de milă – Lelea Ana rămânea aceeași, cu același surâs pe buze – atunci când veneau cu toții să-și vadă mama, tocmai de la Rebrișoara, 27 de km. distanță, ducând într-o boccea puțină merinde pentru ea.

Se agățau de grilajul gardului din fața beciului, aranjați după vârstă, în opincuțe și sumane peticite, ca-ntr-o ilustrată tristă de Crăciun, cu colindători cântând la poarta lui Irod, și-ncepeau a se tângui, a se cânta cum se zice acolo, în cor, pe următorul tropar: ”Mămică, vino-acasă, că murim de foame, mămică!”

Gligor-Irod se enerva și dădea ordin să fie alungați, suduind otrăvit. Irod redivivus! Gardienii Popa și Iacob se făceau că nu înțeleg, că nu pot părăsi postul (erau și ei înjurați grobian), dar sărea din colțul său, imediat, Hența, fericit să fie el executantul poruncilor lui Irod, și Hența, câinele-hienă, îi înjura pe copii de mamă, îi îmbrâncea și-i alunga din fața palatului lui Irod, aruncând după ei cu pietre și înjurături.

Lelea Ana își ștergea lacrima din colțul ochilor cu un colț al năfrămii și, senină, ca cineva care știe ceea ce nouă nu ne este îngăduit să știm, își relua locul, în aceeași poziție de așteptare, ca-n ziua de Florii, când se aștepta intrarea lui Iisus în Ierusalim (pentru ea fiecare zi era o Duminică a Floriilor), ori își relua liniștită lucrul, căci fetele nu prea făceau nimica: spălatul veselei, curățatul beciului, ajustatul și spălatul cămășilor altora, servitul mesei, etc., pentru ea totdeauna se găsea ceva de făcut, de dereticat. În timpul ce-i prisosea, se ruga. M-am uitat la ea când dormea, în somn. Nu dormea. Și-atunci parcă se ruga. Descopeream noi dimensiuni ale vieții de la această țărancă analfabetă care, atunci când ne ocărau căpcăunii, ea zâmbea, când ne lovea, zâmbea, când fugăreau pe mamele, pe soțiile, pe copiii noștri cu pietre, ea iarăși surâdea cu seninătate amară, când ne flămânzeau, zâmbea, când i se tânguiau copiii aninați de grilajul de fier al gardului cu postament de beton, iarăși zâmbea… Numai când înjurau pe Dumnezeu nu zâmbea, atunci se ruga…

Cu neputință de învins asemenea rezinstență! Iată secretul dăinurii acestei seminții de-a lungul atâtor veacuri de obidă și umilire.

Nu încape îndoială!… Când noi sufeream de foame și mizerie și ne pierdeam cu firea blestemând, ea refuza, cu eleganță religioasă, și puțina hrană ce ni se dădea, oferind-o altora (pentru Iisus, zicea Lelea Ana), mai slabi de foame, postind și rostind rugăciuni pe care, după ce le învăluia în vraja aceluiași surâs-aureolă, le oferea lui Dumnezeu, drept mulțumită.”

(Tehorar Mihadaș – Pe muntele Ebal, Editura Clusium, 1990, pp. 80-82)