Vai cât suntem de împrăştiaţi şi de orgolioşi, de pătimaşi şi de legaţi de pământ!

Judecând după mulţimea distracţiilor la care se dedau oamenii, după grija pe care o arată doar trupului, stai şi te întrebi: mai au, oare, oamenii şi suflet? Iar dacă au, de ce nu-i poartă de grijă, nu se gândesc la mântuirea lui, ştiut fiind că sufletul este supus nenumăratelor păcate, care înseamnă pentru el moarte şi moarte veşnică? Există, oare, chinurile veşnice şi fericirea veşnică? Dacă da, atunci de ce se străduiesc oamenii atât de puţin sau nu se străduiesc deloc să scape de ameninţarea chinurilor veşnice şi să moştenească fericirea veşnică?

Iată ce mi se pare uimitor. Şi încă: de ce oare nu-i înspăimântă pe oameni înfricoşătorul ceas al morţii? Fiindcă n-o să trăim pe pământ o veşnicie. Ne va veni o dată şi nouă rândul, când ni se va spune: „fii ai oamenilor, prefăceţi-vă şi voi în ţărâna din care aţi fost făcuţi”.

Vai cât suntem de împrăştiaţi şi de orgolioşi, de pătimaşi şi de legaţi de pământ! Păcătoşilor, credeţi oare că Dumnezeu nu are cu ce să vă pedepsească? Are, cum să nu aibă?  Focul gheenei, iezerul de foc, înfricosătorul tartar, de care se cutremură însuşi Satana, viermii neadormiţi, scrâşnirea dinţilor! Dar iată, m-am trezit vorbindu-vă vouă…

Aceleaşi lucruri trebuie să mi le spun şi mie, fiindcă eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi, căruia i-au fost pregătite chinurile iadului, dar de care m-a izbăvit Hristos, Cel în Care îmi pun toată nădejdea. Voi fraţilor, credeţi toţi în Hristos, în Evanghelia Lui? Dacă da unde vă este viaţa după Evanghelie? Este vreunul printre voi care obisnuieste macar să citească zilnic din Evanghelie, acest măreţ dar al lui Dumnezeu, această lege a vieţii? „Toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este” (Romani 3, 12).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)