Veghetori la Naşterea Domnului
Cândva, nu de foarte mult timp, şi pe undeva şi astăzi, Praznicul Naşterii Mântuitorului era celebrat asemenea celui al Învierii: toată noaptea. Această practică, este fundamentată biblic pentru ambele praznice. Astfel, despre Naştere aflăm că îngerii şi păstorii au cântat toată noaptea imne de laudă pruncului născut în ieslea Betleemului [Lc. 2, 8-9], iar despre Înviere aflăm de la sfinţii evanghelişti, că femeile mironosiţe au mers la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric [In. 20, 1], timp la care mormântul era deja gol.
Sfântul Efrem Sirul în Imnele sale la Naştere (Deisis, Sibiu, 2010, trad. şi prezentare Ioan I Ică jr.) subliniază existenţa aceleiaşi practici a vegherii în noaptea Naşterii Domnului în creştinismul sirian, la mijlocul secolului al IV-lea d. Hr.. În acest sens, multe din imnele sale numesc noaptea de Crăciun, în sens duhovnicesc: „ziua mântuirii (1, 87), ziua iertării (1, 90), ziua dăruirii (1, 94) sau ziua rugăciunii neîncetate” (1, 96), întrucât în această noapte Veghetorul îngerilor şi al oamenilor a venit să ne trezească şi de aceea, se întreabă retoric Sfântul Efrem: „Cine va dormi în noaptea aceasta în care toată făptura veghează?” (1, 61).
Tema vegherii sau a privegherii este intim legată de spiritualitatea ortodoxă. Până astăzi, după caz, rânduielile obşteşti ale cultului ortodox, mai ales în viaţa monahală, se continuă toată noaptea. În mod mai frecvent în rânduiala pravilei personale, creştinii râvnitori, monahi sau mireni, veghează în rugăciune de toată noaptea sau dorm foarte puţin. Nu din datorie, nici din obligaţie fac aceasta. Singurul motiv este dragostea şi dorul lor de Dumnezeu, care înflăcărate la temperaturile incandescente ale Duhului Sfânt, alungă somnul, transformând neputinţele fireşti în clipe pline de viaţă vie. De asemenea, veghea nu înseamnă atât lipsa somnului, cât mai ales un mod asumat de a trăi în şi plin de Hristos, fie treaz, fie dormind, aşa cum magistral subliniiază Sfântul Efrem: „Când un om înţelept îşi pune în gând să vegheze, el alege una din două: fie să doarmă în chip plăcut, fie să vegheze cu cuviinţă” (1, 81). Este un bun temei al faptului că vegherea nu are drept argument sacrificiul sec al somnului, nici dormitul nesăbuit, ci „inima trează” şi alipită de Dumnezeu, sub chipul exterior al somnului liniştit sau al privegherii cu sens.
Că se poate veghea fără sens şi fără folos o arată însuşi marele melod Efrem, care nu-şi doreşte de Crăciun încă o noapte pierdută de dragul obiceiului. Pentru discernământ, Sfântul Efrem ia câteva cazuri negative, adevărate oglinzi pentru cei care se prind la o altfel de veghe în noaptea Naşterii. Îndemnul său este acela de a nu veghea precum lacomii şi negustorii, care gândesc la banul dat cu împrumut, pierzând nopţi întregi socotindu-şi capitalul şi dobânzile (1, 63, 66). De asemenea, să nu veghem nici ca hoţii care-şi îngroapă somnul în pământ [Mt. 25, 18], urmărind un singur ţel: să aducă multă tânguire celor ce dorm (1, 16). Să nu veghem precum lacomul care stă treaz doar ca să-şi ghiftuiască pântecele. Veghea lor li s-a făcut un chin, fiindcă nu s-au hrănit cu măsură (1, 65). După Sfântul Efrem, au un soi de veghe şi cei bogaţi, căci Mamona le-a alungat somnul; câinii lor dorm, iar ei îşi păzesc de hoţi comorile (1, 67). Veghează fără sens şi cei plini de griji; moartea le stă la căpătâi, iar ei veghează făcându-şi griji încă pentru mulţi ani (1, 68). Drept exemplu al veghii fără noimă sunt luaţi Iuda Isacrioteanul şi fariseii, care au vegheat toată noaptea, unul vănzând Sângele Celui Drept [Mt. 27, 4], iar ceilalţi ca să ascundă lumina cea nemărginită (1, 70-72).
În contrast cu aceştia, numiţi „fii ai întunericului” (1, 71-72), Sfântul Efrem oferă câteva indicaţii de veghere pentru „fiii luminii” (1, 73), pentru ca ei să dobândească folos din veghea înţeleaptă. El arată că pentru inimile şi cugetele luminate, noaptea capătă strălucirea zilei şi o valoare fără margini: „voi însă să vegheaţi ca nişte luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei străluceşte” (1, 71). De aceea, „cine veghează în strălucire şi se roagă în întuneric, acela e învăluit într-o lumină nevăzută (ascunsă), chiar şi în întunericul văzut (1, 74); pe când acela care stă în puterea zilei, dar are purtări rele, pare în lumină pe dinafară, dar înăuntru său e încins cu întunericcul (1, 75).
Noaptea este simbolul păcatului, al întunericului care ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu. Somnul nopţii este chipul lipsei de reacţie la raţiunile dumnezeiesti nevăzute. După Sfântul Efrem, Adam prin păcat a adus întunericul dinafară înlăuntrul omului, având drept consecinţă somnul morţii. Numai că Veghetorul cel desăvârşit S-a pogorât ca să ne trezească din moartea păcatului (1, 62). Îndemnul Sfântului Efrem insistă ca în veghea noastră să nu uităm de cursele întinse de cel rău. Pentru că altfel, veghea fără cuviinţă e nedreptate; fără cinste este somn adânc; fără curăţie se întoarce împotriva omului; cu pizmă aduce doar pagubă şi ruşine; cu ceartă este o priveghere plină de murmur şi blesteme (1, 76-80). Pentru aceste situaţii, concluzia fermă a Sfântului Efrem este aceea că: „Satana învaţă veghea de dragul vegherii, ca să dormim pentru faptele bune şi să veghem pentru faptele rele” (1, 69).
În contrast cu exemplele celor rău veghetori, Sfântul Efrem subliniază lumina ce străluceşte în întuneric prin veghea celor care priveghează cu credinţă. Veghea acestora, se a seamănă cu veghea îngerilor bucurându-se de mântuirea lumii întovorăşiţi (21, 4; 10). În această îngemănare a vegherii, noaptea devine senină din pricina Celui curat, care a venit să ne însenineze. Căci, fiind noaptea împăcării, nimeni încruntat şi întunecat nu poate veghea în ea; fiind noaptea care dă pace tuturor, nimeni să nu ameninţe cu tărăboi; fiind noaptea Celui Blând, nimeni să nu fie amar şi aprig; fiind noaptea Celui Smerit, nimeni să nu fie trufaş şi mândru (1, 82; 88-89).
Fiind deplin convins de bunătăţile primite de oameni la întruparea Fiului dumnezeiesc, Sfântul Efrem îndeamnă pe toţi să-şi retrezească calea urechii, să-şi limpezească privirea ochiului, să-şi sfinţească cugetul inimii şi să-şi cureţe rostirea gurii (1, 83). Numai cu aşa „arme” ale privegherii, noaptea devine „zi înţelegătoare”, iar ziua „noapte adâncă”, a necuprinsului Tainei dumnezeieşti, care ne învăluie în acest Praznic.
Privegherea de Crăciun nu este una de toate zilele, ci un Praznic a cărui plată este de sute de ori mai mare, căci este un praznic care cu vegherea lui se luptă cu somnul, un praznic cuvântător, care cu glasul său luptă cu tăcerea, fiind căpetenia oştirii sărbătorilor şi a tuturor bucuriilor (21, 2). Tocmai de aceea, Sfântul Efrem, în glas de rugă implorată ne îndeamnă ca: „În această zi a iertării, nimeni să nu-şi răzbune vreo greşeală! În această zi a bucuriei să nu împărţim dureri! În această zi blândă să nu fim aspri! În această zi liniştită să nu fim arţăgoşi! În această zi în care Dumnezeu a venit la păcătoşi, cel drept să nu se ridice în cugetul său mai presus de cel păcătos! În această zi în care Domnul a venit la robii Săi, să se plece şi stăpânii în iubire spre robii lor! În această zi în care Cel Bogat a sărăcit pentru noi, să-l lase şi bogatul pe cel sărac să ia parte la masa lui! În această zi ni s-a arătat un dar pe care nu l-am cerut. Să dăm, aşadar milostenie celor ce ne-o cer cu glas mare! În această zi s-a deschis uşa înaltului cerului rugăciunilor noastre. Şi noi să deschidem uşile noastre celor care n-au greşit şi ne roagă de iertare!” (1, 90-96).
Peste timp şi în alte locuri, acest îndem al Sfântului Efrem „de a deschide uşile inimilor” a fost pus în practică în spaţiul nostru în străvechiul colind românesc: „Deschide uşa creştine / că venim şi noi la tine”. Astfel, psalmodierii efremiene i s-a dat răspuns melodios biblic-revelaţional şi patristic-comunional în vegherile de toată noaptea ale colindătorilor din toate zonele ţării noastre. Privegherea liturgică eclesială s-a extins în spaţiul românesc prin colindători, asupra întregii comunităţi săteşti-orăşeneşti, întreg spaţiul ţării devenind o măreaţă catedrală în care priveghetorii(rile) colindului se îngână cu veghetorii îngeri în frumosul vers „În colindă mi se-ngână / pui de om cu pui de cer”.
Colindătorii sunt veghetorii noştri care transpun în cel mai firesc mod şi după un sfânt obicei străbun, paradigma imnelor efremiene, versuind neegalat toate temele Naşterii Domnului şi chiar toate temele mântuirii noastre, într-o armonie care îmbracă haina veacului, a locului şi a timpului în care sunt viersuite cu o cuprindere a întregii firi create: îngeri, oameni şi natura cosmică: „Îngeri au venit de sus / Forile de măr. Mare veste ne-au adus / Florile de măr”, sau „Îngeri şi oameni, îngeri şi oameni în cântec răsună […]” sau „Bourenilor iubiţi, binecuvântaţi să fiţi / Şi de Maica şi de mine şi de Fiul care vine […]”
În aceste zile, orice colindător este un colindat şi orice colindat este un colindător. Nu există urmă de pasivitate, căci colindătorul se odihneşte sufleteşte pe înţelesul versului, iar cel colindat participă activ fredonând înlăuntrul său în timp ce este colindat. Şi unii şi alţii îşi scaldă deodată sufletele în baia străbună a colindelor.
Paradoxul vremurilor noastre constă în ineditul comuniunii prin colind a vegehtorilor buni şi a celor răi, sesizaţi mai sus de Sfântul Efrem. Indiferent de natura vegherii, la noi la români, toţi colindă: cei lacomi, cei leneşi, cei bogaţi şi toţi cei ce fac din Crăciun un moment al vegherii pentru plăcerile lor, colindă, parcă dorind să arate că răul nu-i fundamental legat de om, ci aşteptă şi ei un timp al întâlnirii cu Cel pe care-L cântă. Iar cei treji, cei luminoşi, cei credincioşi şi toţi cei care aşteaptă cu dor pe Hristos, colindă cu mai vie noutate Naşterea care ne mântuieşte: „Că ni s-a născu Astăzi Mântuitor (Lc. 2, 11).
Atât veghetorii colindelor cât şi melozii imnelor de altădată au o singură convingere: „Domnul firilor S-a schimbat astăzi împotriva firii Lui”. Deci, „nici nouă să nu ne fie prea greu să ne schimbăm voia noastră rea […] Pentru că „Astăzi Dumnezeirea S-a întipărit pe Sine Însăşi în umanitate, ca şi umanitatea să se întipărească şi să se facă podoabă în pecetea dumnezeirii!” (1, 97, 99).
(profesor dr. Gheorghe Butuc)
