Veșnica pomenire
De câteva ore încerc să-mi fac curaj să scriu câteva rânduri despre „moarte”, din perspectiva unei adolescente de 16 ani.
Astăzi se împlinesc trei luni de la trecerea tatălui meu la Domnul. Trei luni de când a intrat în Împărăția Lui Dumnezeu. Trei luni de când ne veghează de acolo, de sus, din Ceruri. Trei luni în care nu ne-am putut obișnui cu gândul acesta, dar care din nefericire ne-a fost ” implantat ” cu forța. Nici după ce am fost lângă el și l-am atins, simțind cum se răcește, nu pot să cred că totuși s-a întâmplat.
Oare mai are rost să stau acum și să ma întreb „Dacă nu se ducea în acel loc… dacă și dacă”, pentru că deși mă doare să o spun, într-o bună zi s-ar fi întâmplat cu sau fară voia noastră.
Poate că noi, ca oameni, nu putem să înțelegem calculele Lui Dumnezeu. De ce ne este atât de greu să înțelegem sau să acceptăm, ca El are nevoie acolo sus de cei pe care îi desparte de viața pământească. Fiecare avem o cruce de purtat, unii o ducem mai mult, alții mai puțin în funcție de Voia Tatălui Ceresc după cum rostim în rugăciune „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ”. DAR un trebuie să „clacăm” sau „să dramatizăm”.
De fapt, „CE ESTE MOARTEA?”. Fostul patriarh al Constantinopolei, Atenagora, a spus că ”Moartea este o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în viaţă. Noi suntem botezaţi în moartea Lui, ca să participăm la viaţa Lui. Viaţa noastră se îngustează treptat până ce Botezul nostru şi moartea noastră coincid. Prin crucea de viaţă dătătoare, viaţa îşi află împlinirea prin moarte. Fără moarte, viaţa ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deşteptare”. Mai exact, moartea este sfârșitul vieții pământești și începutul vieții veșnice.
În funcție de valorile noaste, de intensitatea și de legătura pe care o avem cu Dumnezeu putem ” trece” mai greu sau mai ușor peste această „rupere”. De fapt asta și ESTE. Acest lucru ne doare pe noi, „RUPEREA” dintre noi, familie, prieteni și cel trecut la Domnul. Dacă stăm puțin să analizăm situația ne întrebăm „NOI PE CINE PLÂNGEM?”. Îl plângem pe el, ca om, ca tată, ca soț etc. Plângem locul, pe care l-a lasat „gol” în sufletele noastre. Plângem mai bine zis lipsa prezenței persoanei iubite. Dar câți dintre noi îi plângem sufletul? Ne gândim noi la VIAȚA pe care o va începe alături de „vechea” și „noua” familie. Veche, pentru că se va întâlni cu cei plecați înaintea lui și nouă, pentru că va descoperi Împărăția Cerurilor.
Nu înțeleg de ce mă judecă lumea, de ce primesc reproșuri, cum că aș fi egoistă, pentru că sunt atât de liniștită, dar de ce unora le este greu să înțeleagă, că această „ruptură” este efemeră, precum viața pământească și că în cele din urmă avem nădejdea că ne vom reuni, ca o mare familia în Împărăția Lui Dumnezeu.
Oare îl mai ajută lacrimile noaste pe cel plecat? Bineînțeles, că nu. În schimb, dacă îi oferim o rugăciune, un acatist, o lumânare, o floare sau un gând bun, cu siguranță el va simți dragostea, pe care i-o purtăm și că nu l-am uitat. Mai mult decât atât, prin rugăciune menținem o legatura vie cu cel plecat la veșnicie. Îmi spunea părintele duhovnic, că fiecare pomenire a celor adormiți în timpul Proscomidiei este echivalentul unei rugăciuni. După rugaciune, al doilea mijloc de a interveni pentru răposați este milostenia, pe care noi o facem în amintirea și în numele lor. Milostenia este de mare ajutor pentru odihna răposaților păcătoși, pentru care judecata particulară nu a fost favorabilă dar nici definitivă. Tot ajutorul dat săracilor, Iisus Hristos îl ia asupra Lui: „Mie mi-ați făcut” va zice Mântuitorul la Sfârșitul lumii. Prin urmare, El nu va vrea să rămână dator către aceia de la care a primit binefaceri. Un pahar de apă rece, cei doi bani ai văduvei – toate vor fi recompensate la timpul lor. Binefacerile făcute de noi în amintirea răposaților au aceiași semnificație ca și când aceste fapte ar fi fost făcute de ei înșiși.
Mai greu îmi este să accept, de ce atâta timp, cât a trăit tatăl meu, un l-am apreciat, nu i-am oferit atenția pe care ar fi trebuit să i-o ofer și m-am comportat, ca o adolescentă rebelă, care îi întorcea spatele, care se criza când tatăl voia să-i spună o vorbă dulce iar eu îi răspundeam că sunt „DEJA MARE” și că mă descurc și fără atenția lui.
Chiar cu câteva luni înainte de a avea accidentul, sora mea îmi povestea despre colega ei căreia i-a murit mama la aceași vârstă ca a mea. Aceasta se purta la fel de urât cu ea, însă după ce a plecat la cele veșnice a început să realizeze cât de greu îi este fara ea. Sora mea dorea, ca să iau acest exemplu drept „o pilda”, dar a trecut pe lângă mine… ca și cum nu aș fi ascultat-o.
Ar fi oare inutil ca să vă rog și să vă fac să înțelegeți că ar trebui zilnic să le mulțumiți părinților, că încă mai sunt alături de voi?
(Elena R.)
Albinuta
februarie 27, 2012 @ 8:53 am
Foarte folositoare cuvintele scrise Elena ,ai mare dreptate de cele mai multe ori nu stim sa ne pretuim parintii decat atunci cand nu mai sunt langa noi .Dumnezeu sa te intareasca si sa te ajute sa treci peste aceasta incercare .
Dumnezeu sa-l ierte pe tatal tau
Elena
iunie 17, 2012 @ 8:09 pm
Multumesc frumos Albinuta.