Veşnicia este dinamica maximă a vieţii
Când vine vorba despre viaţa veşnică ne cuprinde o stare de incertitudine acută. Bună parte o neagă. O altă parte îi argumentează inexistenţa, iar cei care au mai rămas o relativizează cu indiferenţa. Oricum, toţi aceştia nu sunt de judecat. Ei nu cred. Şi necredinţa este pe undeva o scuză justificată.
Inexplicabilul apare în cazul celor puţini, care se arată a crede în viaţa veşnică. Numai că pe ei, credinţa nu-i dezvinovăţeşte pentru atitudinea indiferentă pe care, adesea, o manifestă. Şi dintre aceştia, unii cred şi nu ştiu în cine şi de ce. Alţii cred într-o veşnicie iluzorie cu iz de reverie contagioasă. Şi mai puţini, cred prin tradiţie şi din obicei şi de aceea, îşi trăiesc viaţa fără nici un semn al aşteptării veşniciei. Astfel, doar puţini dintre cei puţini sunt încredinţaţi că veşnicia este adevărata patrie a celor ce cred, deplina manifestarea a vieţii, o împlinire şi o creştere fără limite a tuturor darurilor native.
Departe de noi gândul unei statistici. Dorim doar să numim nenumitul vieţii veşnice, aşa cum (nu) se vede ea acceptată în cotidianul grăbit. Rezultatul ar fi acela că trăim într-o lume care doreşte cu orice preţ să alunge veşnicia din preocupările şi aşteptările ei. Cu toate acestea, nu acestei „lumi” care o refuză ne adresăm, ci celor care atunci când vorbesc de veşnicie, deşi cred şi se străduiesc spre ea, manifestă o atitudine de resemnare.
Chiar printre cei credincioşi, adesea se strecoară îndoiala cu gândul că veşnicia ar fi o stare de „sfântă letargie”, de inactivitate continuă, de odihnă plictisitor de obositoare, nimic nou petrecându-se în ea. Poate că realitatea morţii, ca încetare totală a activităţii trupului a transmis în cei îndoielnici şi gândul că aceeaşi moarte, chiar dacă nu poate ucide sufletul, oricum îl face inactiv şi neputincios în a mai lucra ceva.
Cu adevărat, moartea face imposibilă lucrarea sufletului prin trup. Fără îndoială, trupul celui mort atrage după sine neputinţa de a mai comunica după aceleaşi legi cu cei vii. Însă, este cu totul greşit să gândim şi să credem că sufletul, care a părăsit trupul rămâne amorţit şi inactiv. Dimpotrivă, la moarte, din mila lui Dumnezeu, sufletul părăseşte doar partea constituţiei sale care l-a reţinut să se manifeste după toată puterea energiei pe care o deţine. Odată părăsit trupul limitat, sufletul trece în inima vieţii, nelimitându-l nimic din exterior în a se manifesta şi fiind cu totul liber faţă de presupuneri, intuiţii, spaţiu şi timp. Trece în vedere directă a realităţii în care (n-) a crezut şi a nădăjduit. Şi toate câte a dorit a săvârşi, fie şi numai la nivelul unui singur gând, odată trecut în veşnicie, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri să desăvârşească.
Veşnicia este dinamica maximă a vieţii. Fie în bucurie, fie în durere în veşnicie nu există stagnare – de altfel, lucru cert şi pentru viaţa aceasta. În acest sens, cartea Apocalipsei se pronunţă uimitor şi paradoxal: „Cine s-a sfinţit mai sfinţească-se, cine a nedreptăţit mai nedreptăţească (22, 11). În veşnicie, ori cădem iremediabil, ori urcăm fără limite. Dar, şi căderea şi înălţarea nu sunt activităţi plate, condamnate sau comandate de vre-o instanţă Absolută. Dimpotrivă, în orice mişcare este o libertate personală care se manifestă crescător sau decrescător în funcţie de alegerea fiecăruia. Pe loc şi cu totul inactivi nu putem fi. Din partea lui Dumnezeu suntem invitaţi să alegem Viaţa (veşnică) şi să ne bucurăm de ea (Deut. 30, 19). Restul ne aparţine. Iluzia că ne vom bucura fără să vrem sau vom suferi fără să alegem, nu există. Toată starea veşniciei este libertate deplin manifestată în orice suflet.
Fără dubii, răs-plata vieţii veşnice, înţelese ca un mare cadou oferit în compensaţie pentru unele fapte bune sau ca o pedeapsă pentru niscaiva boroboaţe săvârşite pe pământ este o invenţie a legaliştilor şi frustaţilor, care înţeleg iubirea doar ca „marfă de tarabă” împărţită sau refuzată de un Dumnezeu „baron comercial”.
Nu. Împărăţia Cerurilor este „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Rm. 14,17). Este „masă întinsă” (Mt. 22, 2-14) pentru cei ce vor să guste bunătatea lui Dumnezeu (Ps. 33, 8). Este „izvor de apă vie” pentru cei însetaţi de Duhul Sfânt (In. 7, 37-38). Este „frumuseţe veşnic înnoită” pentru cei care şi-au logodit sufletul cu Mirele Hristos (Mt. 25, 1-13). Este „loc” nesfârşit pentru a lucra în via Domnului şi pentru a meşteşugi fără graniţe darurile de care dispunem (Mt. 215, 14-30). Este stare de neobosită trudă pentru a descoperi adâncul din noi, adâncul din toţi ceilalţi care au trecut în veşnicie şi adâncul Absolut al Preasfintei Treimi. Este…, Este…, Este…, Totul în toate şi toate în toţi pentru că Este ceea ce Este…, cel mai potrivit pentru ceea ce am fost creaţi.
Poate cel mai bun exemplu biblic, care să arate că Împărăţia Cerurilor este „o forfotă plină de viaţă şi bucurie” este pilda talanţilor (Mt. 25, 14-30). Rostită de Mântuitorul Hristos nu doar să arate cât de importantă este împreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu în această viaţă, pilda talanţilor îşi deschide perspectivele şi către veşnicie. Sau mai ales către ea. În această viaţă doar ne identificăm darurile şi le pregătim pentru ceea ce ele vor putea rodi cu prisos în veşnicie. Ar fi cu totul absurd ca darurile cereşti aşezate de Dumnezeu în noi (cu nemăsură) să-şi găsească împlinirea doar în capacităţile limitate al vieţii pe pământ. Dacă experienţa de zi cu zi ne arată că este absurd a crede că introducerea unei cărţi este tot deznodământul ei, ci dimpotrivă doar citind cuprinsul cărţii te poţi bucura de conţinutul ei întreg. Tot astfel, este limpede că numai activând veşnicia poate omul gusta din valoarea negrăită a darurilor din el, care se vor dezvolta direct proporţional cu infinitatea în care sunt originate şi cu impulsul imprimat lor încă din această viaţă.
Peste toate, şi de ar fi să continuăm a cunoaşte doar cele ce ne-au rămas necunoscute din această viaţă şi tot am avea nevoie de o veşnicie conştientă şi continuu activă. Am avea de cunoscut tot ceea ce ştiinţele au putut intui, dar noi nu am putut ţine pasul cu ele. Am avea de cunoscut tot ceea ce filosofiile au postulat, pentru a trage o concluzie directă. Am avea de descoperit fiecare amănunt al Planetei pe care ne-am născut. Şi numai pentru acestea am avea nevoie de multă şi susţinută energie. Ca să nu spunem că apoi, după ce vom fi înţeles tainele Pământului, ne aşteaptă celelalte planete ale sistemului solar din care facem parte. Apoi, celelalte mii şi miliarde de Galaxii ale întregului Univers. Apoi, lumea îngerilor cu toate ierarhiile ei şi întreaga creaţie zidită, văzută şi nevăzută, gustând prin fiecare dulceaţa Celui ce le-a zidit pentru noi. Pentru toate aceste lucruri vrednice de cunoscut, Creatorul nostru ne-a făcut cu suflet veşnic ştiind preabine că altfel nu le-am fi putut cunoaşte şi bucura de ele.
Şi apoi, aş întreba retoric, pentru cei ce ispitesc tainele: „Dacă omul n-ar fi căzut şi, deci, moartea n-ar fi existat, am fi rămas fără activitate veşnică numai pentru că n-am fi murit? Şi dacă pentru cei însetaţi de cunoaştere, viaţa de aici nu le este suficientă pentru a trage o concluzie potrivită cu setea lor, gândind ei la apusul vieţii, că au cunoscut prea puţin faţă de cîte au rămas de cunoscut, nu postulează prin aceasta veşnicia? Şi n-ar însemna aceasta că veşnicia este neactivă doar pentru cei care nu au sete de nimic?
Pentru toţi, cei ce credem, veşnicia este adevărata stare a omului, adevărata noastră casă în care ne aşteaptă cu braţele deschise veşnicul şi bunul nostru Tată ca să ne ofere tot ceea ce pe acest pământ „ochiul n-a văzut, ureche n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit” (I Co. 2, 9). Şi dacă este aşa, Crezul ortodox ar trebui adăugat cu un simplu adverb, semn că nu suntem cu totul amorţiţi: „Abia aştept învierea morţilor şi viaţa veacului de veci!”
(Gheorghe Butuc)
