Vestire Evei

Din nimicul mult dureros şi surd al lipsei Tale

S-aude azi un tremur lung şi-o disperată răsuflare,

Eva este…

pe obraji-i arşi de-atât plâns de veacuri înnecati

Acum după mii de clipe

se arată pe chipu-i un surâs părut,

Şi-aduce acum aminte

după cum a făcut în nenumărate dăţi:

“-Oh, dulce Stăpâne! plinise-vă acum ce-n veşnicie

promisu-mi-ai, Tu, tare de demult?“

Priveşte înainte şi parcă trezărește

un colţ luminat de cameră săracă,

O feţişoară cu ochi de nestemată

ce smerit în jos priveşte

Se-ntreabă Eva în oftat:“- Doamne?!…Ea cine este?!”

N-aude…

şi parcă ar vrea să ţipe, să urle

..nu aude…

“-Ce arătare este acest chip feciorelnic de Copilă?!”

Şi vrea să plângă iară de durere..

Dar nu mai cade-acum niciuna…

Toate lacrimile-i ce curgeau întruna,

Azi, în chipul sfant-al Copilei primit-au mângâiere.

„- Eu am mâncat, eu am căzut…cum se cuvine

în inima Ta să vie-n viitor durere?

De ce azi eu am încetat să plâng

şi Tu, promis-ai să iei înjunghiere?

„- Fecioară, dumnezeiasca taina…

Nu ştiu cine eşti

dar azi inima mea sălta,

Bucură-Te, căci Preaînalta eşti!

Bucura-Te azi Copilă!

Slăvita vei ramane-n veci

De-aceasta gura mea demult prihănita!

Tu mi-ai adus aici în lipsa şi-n plinătatea de durere

Speranţa împlinită, nestins

ce mii de veacuri purtat-o-am în tăcere.

Eva acum îşi mişcă obrajii

cojiţi de atâta foc

Pe chipul ei azi apare un surâs

adus de-o mângâiere.

“- Lacrima-mi sta acum în loc

şi nu mai cade niciun val de plâns

După porunca micii Tale mâini

Aici-in năprasnică tăcere”.

 

Poezia a luat naştere, în urmă întrebării pe care mi-am pus-o în sine „ce făcea Eva în momentul Bunei Vestiri?”.

Scena mi-a apărut în minte şi am reprodus-o limitat în cuvinte. Delimitarea spațio-temporală este chiar în inceput, şi anume, acţiunea se petrece în Iad, în starea lipsei Lui Dumnezeu ,”nimicul”, exact aceasta încercând să arate. Eva este personajul, care cugetă, în „plinătatea de durere” dacă mai are iertare, dacă ceea ce Dumnezeu îi promisese „de demult” avea să se împlinească. Dumnezeu care este Drept şi în acelaşi timp Iertător, îi dă şi Evei prilejul de a participa, printr-o vedenie la scena mântuirii neamului, aceea a Bunei Vestiri. Îi apare înaintea ochilor arşi de foc şi secaţi de atâtea lacrimi, „o feţişoară” care o cutremură, se opreşte fără să-şi dea seama din plâns şi înţelege că Aceea care o zărea ridică păcatul ei, neascultarea, şi-l stârpeşte prin smerenia Ei totală.

Supunerea prin ascultare, „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”, o intrigă şi în acelaşi timp o mântuieşte pe Eva, cea neascultătoare, mama neamurilor, mântuită de Mama Făcătorului cerului şi al pământului. Eva se căieşte, ascultarea tinerei Fecioare, o copleşeşte, „eu am mâncat, eu am căzut”, reamintirea momentului căderii în păcat, vine în perfectă ciclicitate cu momentul Întrupării, să arate că Dumnezeu toate le face curate, toate le îndreaptă, dar în timpul Lui.

Lauda adusă Maicii Domnului de Înger la Buna Vestire, este acompaniata şi de cea a Evei care nu ştie exact, ce este această Taină, însă vede că nu mai plânge, iar speranţa ei a primit mângâiere, neliniştea ei a primit liniştire, şi păcatul ei a fost ridicat de virtutea celei Preaînalte.

(Cecilia Olteanu)