Viața „dincoace” de moarte. „Dincoace” de Înviere
Acesta e gândul pe care nu-l știam. Acesta era gândul cu care Mângâietorul, Duhul Sfânt, ne mângâia inimile. De când a murit omul numit Iisus, ceva s-a schimbat, capătul lucrurilor nu mai e același. Întunericul de după ele nu mai e același. Necunoscutul nu mai e necunoscut, ci e ceva de-cunoscut. Dar cum să spui la acest presentiment, la această intuiție că barierele s-au inversat?
Aici, pe pământ, suntem „dincoace” de moarte. Suntem „dincoace” de Înviere.
Da. Nu trebuie să ne mai angoasăm de ce e „dincolo” de moarte, căci dincolo de ea e Omul numit Iisus. Nu mai e necunoscut, nu mai e întunericul în care credeau grecii și pentru care trebuie să punem bani pe ochii morților ca să plătim luntrea lui Caron. Nu, Caron a rămas fără slujbă.
Singura neliniște a rămas „dincoace” de moarte. Aici. Viața. Viața pe care o numim viață cu teama că dincolo de ea e necunoscutul. De fapt nu, moartea și mortalitatea vieții mă împiedică să trăiesc cum trebuie să trăiesc, să iubesc cum trebuie să iubesc. Dar sunt liniștit, pentru că știu că acest ghimpe-n coaste nu mă va mai deranja mult. Și mă deranjează doar acum, ca să-mi limiteze puterea de a crede, puterea de a iubi.
Dacă am ști că suntem „dincoace” de moarte, am jubila și am fremăta în interiorul nostru. Pentru că totul, atunci, devine o bătaie a Vieții celei Mari la ușa apartamentului celui strâmt al vieții noastre.
De pildă, dacă am o grădină și cultiv roșii și vinete și struguri în ea, moartea e gardul cel strâmt al grădinii mele care ține umbră răsadurilor de pe margine, sau acoperișul de deasupra care nu lasă să vină soarele și ploaia. Moartea e gardianul care nu înțelege pic de horticultură și care nu mă lasă să cresc plante frumoase și adevărate, pline de vitamine. Le cresc așa, firave, cum pot, cu un pic de calciu, magneziu și vitamina C în ele, dar am satisfacția că i-o voi plăti morții, și gardul și acoperișul se va dărâma și voi putea să cresc fructele și legumele vieții celei firești. Căci tot ce am crescut până acum, am crescut dincoace de moarte. Supărându-mă pe ea doar pentru ce mă oprea să fac. Bucurându-mă însă că e limitată în ce poate să-mi facă mie.
Dacă sunt doi îndrăgostiți, sau doi soți, mintea cea nouă înseamnă să nu se gândească cu angoasă la promisiunea de la primărie sau la formula din filme: „Până când moartea ne va despărți”. Nu, căci atunci, odată cu moartea, s-a terminat puterea morții să ne despartă! Îndrăgostiții trebuie să știe că trăiesc „dincoace” de moarte! Și să zâmbească dumnezeiește, în secret, ca și cum ar ști că moartea a fost sabotată deja, și că zilele îi sunt numărate. Dacă e ziua soțului, ziua soției, pot să se felicite, zicând:
– Să serbăm că suntem „dincoace” de moarte. Îți dai seama că noi ne iubim, de fapt, „dincoace” de moarte, „dincoace” de Înviere? Să serbăm limitele noastre, că inima nu poate să ne bată decât cu 100 de bătăi/minut, pentru că aici autostrăzile dragostei sunt cu limitare de viteză. Și fiindcă suntem „dincoace”, nu putem decât să fremătăm pentru acel „dincolo” pe care ni l-a pregătit, deja, Dumnezeu.
Dacă compui o piesă muzicală și trebuie să fie de jale, pentru că te-ai despărțit de cineva, nu poate să fie „de jale” decât așa, în joacă, copilărește… Pentru că, pe sub supărarea ta cea inocentă, pe sub tristețile și lacrimile tale de copil, ai conștiința unei sărbători care se petrece pe sub toate zilele tale mohorâte. Tu ți-ai luat zi liberă să plângi acasă pe canapeaua ta, dar „Angajatorul” a dat zile libere tuturor, îndrăgostiților și despărțiților, întovărășiților și singurilor, ca să serbeze toți același lucru:
– Ne iubim „dincoace” de moarte. Și dacă nu putem, ne despărțim „dincoace” de moarte. Dar, să nu uităm, sunt încercări ale erosului nostru, slab sau puternic, petrecute într-o Grațiere generală. Am fost grațiați să iubim cu sentimentul că nicio înfrângere adevărată nu se mai poate petrece, pentru că moartea a fost înfrântă. Și dacă moartea a fost înfrântă, tot ce iubim acum este iubire înainte de înfrângerea morții.
Ce gând dumnezeiesc. Iubire „dincoace” de înfrângerea morții. Care s-a petrecut deja. Învierea.
Dacă ar fi așa, toți îndrăgostiții ar trebui să iasă de mână de la Înviere, să meargă pe străzi sau la casele lor și să se îmbrățișeze cu sentimentul că moartea s-a petrecut deja, și că de-acum nu mai are cum să se petreacă. Omul numit Iisus le-a dăruit o dragoste „dincoace” de moarte, în care nu mai e nimic angoasant de așteptat dincolo, ca să te agăți de ce ai aici. Nu, aici e antecamera iubirii, și Iisus le-a dăruit tuturor îndrăgostiților viața ca timp de pre-întâlnire. Le-a dăruit o dragoste care e „dincoace” de Dragostea Însăși, care nu se poate preface decât în ceva mai mare și mai frumos. Le-a scos abisul de sub ei, „there’s no way down” – cum zic englezii, decât dacă ei se agață de iubirea de aici ca și cum ar fi Iubirea Însăși, și nu antecamera ei. Numai așa iubirea poate să fie groapă, dacă îndrăgostiții nu vor altceva decât să rămână în antecamera iubirii, fără să cunoască spre ce dă antecamera lor. Fără să vadă balconul și terasa și promontoriul ceresc al micului lor apartament. Hristos a înviat înseamnă și asta. Ieșiți și vedeți Câmpia din fața casei voastre! Vedeți Cerul pe fundalul căruia se petrece dragostea voastră!
Dacă sunt un om „bătrân” de ani pe lume și mă tem de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă că nu înțeleg că El a scos ghimpele bătrâneții din mine. A scos motivul pentru care aveam să fiu angoasat că voi muri, a scos sentimentul că eu trebuie să mă micșorez pe când cei tineri și cu familii jubilează și cresc și se „bucură de viață”. Cum să gândesc așa? Eu trăiesc mai clar și mai profund ca ei sentimentul că sunt „dincoace” de moarte, că sunt „dincoace” de Iubire. Cum pot să-i invidiez pentru ce au, pentru familia și fericirea lor particulară, câtă vreme și ei o trăiesc „dincoace” de moarte, ca și mine, ca o arvună dintr-o Fericire care ni se dă tuturor? Dacă pe mine mă cheamă Fericirea mai „devreme”, să-mi ia puținul pe care-l aveam „dincoace” de ea, ca să poată să mi se dea Ea însăși cu totul, cum pot să fiu melancolic că Fericirea s-a împrumutat și altora, ca și cum s-a luat de la mine și s-a adăugat la ei? Asta numai dacă nu mă interesează Fericirea cu adevărat, ci numai darul de ani și de sănătate cu care Ea poate să îmi prelungească viața „dincoace” de moarte, viața „dincoace” de Ea. Dar oare asta să vreau cu adevărat, o viață „dincoace” de Ea, și nu pe însăși Ea? Căci oamenii care vor să se bucure de viață cu orice preț sunt oamenii care se agață de viața „dincoace” de moarte, sunt oamenii de care spunea Mântuitorul că „cine va voi să-și scape sufletul său îl va pierde” (Matei 16, 25). Și de ce să pierzi fericitul sentiment, de ce să pierzi jubilația dumnezeiască că ți s-a dăruit o viață „dincoace” de moarte, de vreme ce omul Iisus vrea să înveți să iubești în antecamera unei Iubiri adevărate?
Dacă am pricepe gândul cel minunat al lui Dumnezeu, dacă am pricepe ce lucrare a avut omul Iisus cu noi, toți logodnicii de pe lume și-ar face promisiunile așa. Nu vorbind despre moarte, ci vorbind parcă despre Viață. Despre Viață în abundență:
– Vrei să ne căsătorim „dincoace” de moarte? Vrei să ne iubim „dincoace” de moarte? Vrei să facem copii „dincoace” de moarte?
O, ce mărturie de viață este acest „dincoace” de moarte! Parcă anunță că moartea nu mai are nicio putere cu adevărat peste dragostea noastră, parcă spune ca la Înviere: „Unde este moarte, boldul tău?”. Parcă îi spune paznicului care îmi păzea grădina că de acum nu mai are cine să îmi strice legumele și fructele, nu mai are cine să oprească soarele să hrănească frunzele grădinii mele. Niciodată.
În acest gând devenim copii liberi ai lui Dumnezeu, nu mai suntem „mireni” și „călugări” pe pământ, ci suntem ca îngerii din ceruri care nu ne mai „însurăm” și nu ne mai „mărităm” decât acum, ca dar, în viața de „dincoace” de moarte. Ne dăm libertatea celui iubit ca dar, ca arvună, până s-o împărțim cu toată Umanitatea, cum fac călugării și maicile încă de pe acum. Și oare să nu jubilez eu, soț sau soție, că te împart cu toată Umanitatea, și că moartea nu are cum să mi te „ia” căci omul Iisus a făcut ca ea să se întâmple deja, lăsându-ne tot restul existenței „dincolo” de moarte? Oare să nu freamăt că în loc să te fi pierdut în întuneric pentru o mie de ani sau pentru totdeauna, cum era eternitatea înainte de Învierea lui Iisus, acum nu te mai pot „pierde” decât timp de 50 sau 60 sau 80 de ani, adică tocmai pe timpul „vieții”? Numai viața cu tine aici, numai iubirea cu tine aici „dincoace” de moarte, are caracter perdibil. Și eu serbez asta, că perdibilitatea iubirii e aici, și nu dincolo. Serbez efemeritatea lui „dincoace” nu agățându-mă de ea, ci dându-i drumul. E lumină nesfârșită în gândul acesta.
Ăsta e darul cel mai mare al Învierii. De când a înviat omul Iisus, sunt liber să te iubesc „dincoace” de moarte. Liber, ca și cum te iubesc din perisabilitatea iubirii, din tot ce mai poate pieri din iubire. Și dacă asta e tot ce mai poate pieri din iubire, dacă cei 60 de ani pe care ni-i dăruiește Dumnezeu împreună pe pământ sunt, de fapt, „tot ce mai poate pieri din iubire”, atunci El ne-a eliberat încă de pe acum pentru Marea Iubire! A început să ne elibereze de când ne-a anunțat că mortalitatea iubirii de aici va muri ea însăși. Iisus a pus, pentru noi, un minus la minusul morții, și a ieșit un plus mai presus de minte…
Dacă îndrăgostiții ar înțelege învierea omului Iisus, s-ar felicita, s-ar îmbrățișa și și-ar mărturisi unul altuia:
– Te iubesc cu tot ce mai poate muri în mine! Te iubesc cu tot ce mă oprește, încă, să te iubesc cu adevărat! Te iubesc cu această viață „dincoace” de moarte, „dincoace” de Înviere, bucurându-mă că voi fi deposedat de mortalitatea ei. Te iubesc cu această iubire mortală, care a fost săgetată și căreia i s-a dat să moară. Nu știu viață mai frumoasă decât o viață în care să serbăm moartea mortalității iubirii.
Să iubim, să credem și să serbăm viața într-o altă perspectivă decât am făcut-o până acum. Nu de aici. Ci de „dincolo” de moarte, dar cu toastul învierii lui Iisus aici, în viața „dincoace” de moarte. Cu inima dincolo și cu oul roșu în mână aici. Cu tot timpul de „dincolo”, dăruit deja, fără regrete de Dumnezeu, aici.
Căci nu mai suntem „dincoace” de moarte. Ci suntem, cu adevărat, „dincoace” de Înviere.
(Protos. Iustin T., 11 iunie 2022)
